Scrisoare către fiul meu

Ia vino tu, fiule, la câmp,

Unde cad frunzele ca perele coapte,

Ca pietrele lovite de mişcarea Vezuviului,

Ca morţii seceraţi de holeră.

Ia-ţi şi copilul cu tine,

Căci de-o învăţa cu un ceas înainte

Cum se usucă iarba şi pălesc trandafirii,

Înseamnă că loviturile oamenilor

Îl vor găsi călit şi nu se va clinti.

După aceste lecţii însuşite

Fără efort, cam ca respiraţia brizei,

Ne vom urca pe deal şi veţi desluşi

Cum se întoarce în loc Carul Mare

Şi nu se răstoarnă.

Apoi ai să înveţi cum curge apa

Şi că spusa grecului cu transformatul

Nu e poveste, ci desluşire de sens.

După ce vei băga de seamă cum nu se

Umple pe sine pământul cu apă,

Deşi udat înadins de nişte duşmani venetici,

Nu mai e nimic de aflat.

Fiindcă masa are patru picioare:

Din apă unul, din pământ altul,

Din aer, al treilea, iar focul, la urmă.

Am zis la urmă fiindcă e important

Curăţă şi renaşte.

Ca Spiritul sfânt al Tatălui creator.

Trece Ghepardul

Va fi la început un nor

Cât un ban de argint aşezat
Pe fruntea
Nou-născutului
Care nu ştie încă despre
Viitorii şapte fraţi îngropaţi în nisip
Fără cruce şi cu jumătăţi de nume.

Sau chiar cât un strop de rouă
Prins de coarnele unui melc
Care nu va merge la
Dunăre pentr-un cânt de sirenă.

Va fi un nor de praf
Ca al tătarilor în drum spre pãduri
Nordice
Care nu coboară de pe cal decât doborâţi
De otravă,
Femeile şi le iubesc
În şa
De nici nu apucă a şti
De-s răpite sau numai visează.

Te uiţi în urmă
Şi nu e nici un semn,
Numai pe cer o săgeată
Cenuşie
De culoarea bobului
De cafea.

Trece vulturul
Pleşuv
Curge ca un fluviu
La întâlnirea cu
Cerul, singurul loc unde poate să strige
Şi pentru mine se plăteşte un preţ,
De nu-l dă nimeni,
Mă plătesc singur
Cu sânge din sud
Sicilian de piatră.

Tamara (I)

Mi-e foame, domnişoară mireasă,

Şi nu pot să m-ating de mâncare,

Că ai fructul oprit.
Am cerut slobozire-n

Păcat

De la mai marele împărat

Care mai ieri şi alaltăieri

Călcase şi el pe alături

Mergând pe acoperişul terasei.

Domnişoară mireasă,

Te-am înghiţit

Cu voie, fără voie,

Cerul era deasupra,

Pământul era,

Nu vedeam decât ochii tăi

Intraţi adânc în mine

Ca lama unui ucigaş plătit.

Mă rostogoleam peste tine

În tine

În colţurile

Celulelor neatinse

Între vai şi şi nu încă.

De-ar fi auzit cineva

Ar fi crezut că te domin,

Dar tu erai de mult pătrunsă în mine.

Noapte. E noapte

E noapte, domnişoară zori,

Şi s-a ascuns şi luna,

Întunecată de păcatul

Bătrânului Adam.

Şi ce-am fi câştigat

De-am fi rămas în besnă

De nu s-ar fi născut

Frumos prinţ al păcii

Solomonar nebun.

Cine-ar mai fi şoptit,

Vino din Liban, mireasă.

Şi tu nu eşti neagră,

Dar eşti frumoasă,

Şi tu nu eşti albă,

Dar eşti frumoasă,

Şi eu nu sunt tânăr,

Dar sunt frumos,

Şi eu nu sunt suplu

Dar sar prin poeni

Şi vin pân-la tine,

Domnişoară mireasa

Şi te găsesc întinsă

Ca un semn al

Mirării

Peste cearşaful de iarbă.

Făt Frumos te-a legat,

Muma Pădurii,

Vechiul păcat

Sau hunii călăreţi.

Domisoară Dimineaţă,

Te dezleg de păcat,

Lângă inima mea de haihui devotat

Sfântul din calendar

O cheie mi-a dat.

Chiar nu simţi că cerşesc ca să spui

Cum a fost.

Vino, vino, vino

Vin-o să culeg

Dacă te dezleg

De o legătură

Dintr-o noapte sură.

Dacă nu te vrei

Singură în tei,

Te voi lua în mine,

Mâine sau poimâine.

Şi-o să sorb

Ca un corb

Sufletul din tine

Şi roua din vine.

Scrisoare pentru mama domniţei

De din vale de Rovine

Mierlele sunt toate pline

Parcă-s borţoase de dor,

Tu te miri că nu mă-însor.

Nu s-a-însurat nici Mihai

Cel născut s-ajungă-n rai

De la care fur un vers

Să nu mă-împiedic la mers.

Pe mai sus de râul sec,

Mi-am promis zilnic să trec

Să culeg mărgăritare

Pentru femei şi fecioare

Am să fac câte-un buchet

Să se ducă la banchet,

Numai tu vei rămânea

Şi-am să te urc pe-o lalea.

Îmbrăcată sau tot goală,

Mă vei fierbe ca în oală

Te-oi mira cum nu dau ghes,

Iar eu ţi-oi cânta un vers.

Şi-ţi voi spune: dintr-o mie

Doar tu mai eşti păpădie

Ai coroană de regină,

Vino iute, vino, vină!

Ritmul inimii pline

De la mine până la stele

Nu e decât distanţă

(Ca la mai la toţi oamenii),

Dar uneori pătrund în zone aride,

Nămeţi uriaşi,

Pustiuri de gânduri

Şi mări de durere.

Aşa i-a fost dat omului,

Mi-a spus un părinte

Cu numai un smoc de barbă,

Dar rotund la pântec,

Precum egumenul lui

Mihai Întâiul de Ipoteşti

(Pe certificat, la locul naşterii

Dumnezeu scrisese Steaua Pământ).

Nu i-a fost dat aşa omului,

Nici nu a vrut să tragă la sorţi,

A ales creatul în locul Creatorului

(Cum sigur aş fi făcut şi eu, şi aleg zilnic prosteşte,

Deşi ar fi trebuit să învăţ ceva de la Adam,

Dar de unde atâta înţelepciune

După milenii de huzur).

Atinge-mi fruntea, Fulgdenea,

E cald, în mijloc de decembăr,

E inima pârjolită de jar,

Mi-e mintea plină de gânduri

Cum cercul de gol.

Rememorări

Eugeniei

Ştiu că ai apărut la fereastră

Şi am început să văd

Tocmai cum s-a întâmplat cu orbul

Pe care l-a atins degetul lui Mesia.

Dar la mine nu se vedeau oameni neclari,

Toţi dispăruseră,

Soarele intrase în nori,

Norii se risipeau sau uneau,

Nu mai îmi puteau spune nimic.

Şi mai ţin minte

Că mi-ai atins genunchiul

Şi m-a curentat valul mării,

Era un fel de prăbuşire a necazului,

Totul aluneca spre adânc

În rafale.

Apoi am plutit:

Conduceai tu şi eu navigam,

Când dormeai, eu rostuiam poveşti,

Dimineaţa, ne întâlneam la cafea

Şi ne întrebam unul pe altul

De unde cunosc eu

Minunea aşezată în faţă.

Pe vremea aceea,

Încăpeau multe minuni pe lume

Iar norocul puteam să-l ating

De îndată ce întindeam mâna.

Regina

Nu eu, Fulgdenea,

Te-am întregit,

Tu erai în arborele genealogic al Evei

De la facerea lumii,

Dar trebuia să se nască

Mai întâi

Bătrânul Scrib,

Care ştie descifra

Sensul semnelor de sub pleoapă.

Şi mai era nevoie

De inventarea papirusului

Să poată

Nota,

Precum tatăl Mihaiului:

Astăzi la un ceas evropenesc,

În mijlocul

Schitului Măguresc,

Pe când apuneau sorii,

S-a născut prinţesa Valahă.

Dacă au uitat

Neamurile tale

(Şi ale mele)

Cum se ridica la rang

Zeiesc

O mândreţe de fată,

Atunci

Pipăie-ţi coapsa:

Tăcut,

Aşteaptă neatinsă

Pecetea sărutului

Unui bătrân scrib,

Meşter în vise.

Promisiune. Iată ce aş putea

Iată ce aş putea

Să ofer,

Deşi nu mi-a cerut nimeni

Să particip

La banchetul lui Platon:

Voi aduce un pui de porumb

Cu albastru sub guşă

(O culoare ca razele privirilor tale),

Voi desena linia zbaterii lui

Între mă vrei şi te vreau.

Mai aduc o închipuire:

Tu alergând

Peste câmpii şi nori,

Călare pe un murg tânăr

(Voi avea o coamă de abanos

Ca să mă poţi recunoaşte).

Şi mai vin cu o mie şi

Una de nopţi,

În care tu,

Regină

Orientală,

Vei asculta poveşti:

Nu vaiete, nu gemete:

Un cântec despre fulgii de nea

În faţa primăverii:

Se vor schimba

În hrănitoare ploaie,

Doar unul -

Cu albastru lunii de iarnă (rece-cald, vesel -trist)

Va mai dăinui

Într-o lacrimă

De

Poet bătrân:

Ceva între Homer şi

Bobul de muştar.

Fel de fel de poveşti neverosimile

Inventează poeţii

Ca să poată spune dimineaţa

Fulguluidenea

Că eternitatea

Este

Suma clipelor.

Poveste de iarnă

Vom face aşa:

Tu vei aştepta la margine

De pădure

Şi te vei prinde

Cu degetele de-o rază,

Sau de urma unei boare

De vânt.

Eu voi trece

Deasupra de stele

Mă voi preface că nu te văd,

Iar tu vei fi tristă

Preţ de o clipă sau două.

Apoi vei zâmbi:

Inima mea de piatră

(să zicem)

Se va înmuia

Şi pământul tot

Va fi ud

De poftele mele

De-a te împăca.

Balada femeii iubite

Mai se afla ceva pe deasupra de nori,

Mai este un spaţiu la ceasul de seară,

Când fulgi de nea acoperă sori:

Zâmbetul tău care topeşte ceară.

Tu crezi că totuna-i ce va fi ca să fie,

Chiar de vor curge lacrimi pârâu,

De parcă o piatră ar putea să nu-învie

Când o calci tu cu plete de grâu.

Numai pentru tine am inventat

Marea cea mare şi-o barcă stingheră

Bună să scape piratul bărbat

Care-a predat sorţii singura velă.

Dar înalţă ochiul albastru spre cer:

Nu mai sunt văgaune şi nori 

Poet am rămas şi-aşa voi să pier

Până-ţi vor creşte aripi să zbori.

Trecere

Nu mai contează cum a trecut vremea

Bine e măcar că a trecut

Şi vântul suflă pustiu şi a lene

Iar sufletul meu în pustiu s-a pierdut

Şi nu mai contează cum vor trece anii

Bine va fi măcar de vor trece

Şi ploaia va şterge urma ce crede,

Iubirea ce lasă apusul să sece.

Cu Luna la taifas despre Creola

Iarăşi mi-a spus bună seara

Şi m-a întrebat Luna de tine

Tristeţea se topea precum ceara

Iar eu mă simţeam din nou mire.

Hai să nu mai stăm departe de foc

Şi să nu mai cobim de zile cu gheaţă,

Să se certe iubiţii  în iarmaroc

Sau prostănacii cu mintea pe moaţă.

Eu, jună Creola, voi ţine minte

Cum mă apucai de mână şi ţineai strâns

Când promiteam că pentru linte

Nu voi fi slugă la Est sau Apus.

Şi ca să nu mă enervez de concret,

Privesc spre tine şi am o speranţă

Spune-mi că-i bine, voi fi discret

De nu te dărui, mă pierd în ceaţă.

Duminica

Un fel de nucă,

Are coajă,

Miros de migdale,

Umezeală

Şi sâmbure sec.

Nu invidia vârful de plop,

Fulg de nea,

Inima mea

Tremură într-o

Scorburã,

Palmele tale mă ţin strâns

Ca pe o lumânare în vânt.

Denie de paşti,

Denie de speranţă:

Lasă timpul să curgă,

Doar el ţine cu

Îndrăgostiţii.

Sfatul solistei din orchestră

Dar de ce să vorbim

Despre nopţi,

Îmi şopti gândul,

Nu de dorul tău stau ochii

Ei

Trezi,

Nu pe tine te aşteaptã

Fulgii de nea.

Chiar aşa, zise poetul,

Era să mor

Si nu ştiam de ce.

Mai bine plângi, zise vioara,

Mai bine plângi,

Şi iubirea renaşte-o.

Meditaţie

Vom vorbi puţin

Despre timp,

O pasăre pe care n-ai văzut-o

Zburând,

Doar aripa ei

Fluturând într-o noapte.

Mai mult un desen negru

Pe

O pleoapã

Aproape dormitã.

Apoi îi voi spune,

Scrib pe nisip

Cum trece vremea fără iubire,

Cum seacă apa vara-n

Fântâni,

Cum urlă lupii

Iarna-n câmpie.

Eu ştiu toate astea

Că am fost părăsit

În pădure: printre oamenii reci

Cu încălţări de plumb.

Poem cosmic

            Vântul s-a lăudat că el a

            Schimbat vremea,

            Trimiţând strigăte

            Dintr-o pădure-n alta,

            Lovind copacii

            Si risipind frunze

            Doar ca să vadă

            Cum se joacă

            Pletele-n zori.

            

            Luna s-a lăudat

            Că anume

            S-a rostogolit

            Deasupra mărilor

            Ca să-şi plimbe razele

            Printre pletele vii.

            

            Si viţa de vie

            Se lăuda

            Că ea şi salcâmul

            Ţi-au dăruit miresme.

            

            Si toate le ştie

            Bãtrânul scrib

            De la Căţelul Pământului

            Odihnit într-o noapte

            Peste pieptul lui

            De piatră angelică.

    

Doina haiducului singuratec

Cam am chef s-o iau la vale,

Murgul să meargă agale,

Când vreau eu s-o iau la pas,

Pieptul tău să-l am popas.

Și-aș mai merge pe coline

Cât mai simt sânge în vine,

Să retez vreo șapte vraci

Care n-au urechi de daci.

N-au ureche, nu e bai,

Dar aduc oftări cu vai,

Taie brazii de pe munte

Și nu le-aș da zile multe.

Mi-aș alege cinci flăcăi

Adunați din deal și văi

Însemnați chiar din pruncie

Și m-aș lua de haiducie.

Cu peniță și condei

Aș cam da iama prin ei

Că pe câțiva euroi

Ne vând țara la ciocoi.

Ce să-l mai aștept pe Vlad

Să mă treacă peste vad

Te-aștept mândro, pe poteci

Să vedem dacă mă-ntreci.

La băgat spaima în hoți,

Acolo s-arăți ce poți,

Tu să mă sprijini la greu

Că de rest mă ocup eu.

Întreceri de spirit cu rezultate trucate

De multe decenii,

De vreo două vieți aș zice

(Că în copilărie trăiești

Prima veșnicie

Iar până la paști sau la crăciun,

Când zic părinții că vei primi un dar,

De ești cuminte după legea lor,

Trece primul secol)

Particip la crosul împletirii cuvintelor.

Eu lecția am luat-o de la moșul meu

Care împletea papură,

Nuiele de plop,

Răchită fragedă,

Paie de secară,

Talaj de molid,

Șuvițe de păr,

Fuioare de cânepă

Și fâșii din piei argăsite

Ca să-și facă biciușcă

Spintecătoare de rădăcini de cuvinte

Dar și de spinări pentru bivoli netrebnici.

Aș fi gata să mă întristez

Când văd cine câștigă,

Dar îmi amintesc spusa cărții:

Să nu ți se înmoaie inima

Din pricina acestor două cozi

De tăciune care fumegă:

Istoria și critica.

Sfârșit de psalm 119

Ca David, mânuitor de harpă,

O iau înaintea zorilor

Și cânt

(Nu din instrumente încordate, nici din cele cu suflu,

Nici din gură,

Că nu sunt meșter

Să mă întrec în triluri cu păsările tale),

Așez cuvintele unele lângă altele

Și las duhul tău

Să le plimbe peste țărâna neputinței

Și zic:

Mare ești, și bun ești și fără de margini

E înțelepciunea lucrului tău.

Îți știu din pruncie învățătura:

Mama mi-a legat-o în fașă,

Tata mi-a desenat-o pe tejgheaua de fag,

Bunicii o răsădeau zilnic pe câmp,

Iar tu o scriai pe orice are răsuflare

Și chiar și pe înnegritele pietre,

Pe nisip când voiai,

Și pe urma păsării în zare.

Dar dacă nu pui degetul pe inima mea

Și nu apeși cu blândețe,

Totul se șterge

Ca urma valului pe nisip

(Ca poemul meu de acum

Dacă nu aș apăsa Save as).

Ascultare (Abia acum pricep, tată)

Abia acum pricep, tată,

Că mi-ai cerut

Să nu calc pe alături

Nu ca să merg pe un drum jalonat

De tine,

Ci ca să nu-mi rup piciorul

(Se putea şi mai rău:

ambele picioare, gâtul şi să-mi pierd

Mintea - întristarea de Duh).

O vreme

(Recunosc, nu prea lungă),

Am închis ochii în faţa frumosului,

Am răbdat de foame,

Biciuind stomacul,

(În coşul zecimii

Am pus uneori unsprezece la sută

Şi treisprezece,

(cred că o dată am pus chiar douăzeci

Şi ceva).

Mai procedez uneori aşa,

Dar m-ai ajutat să pricep

Că nu jertfe de mâncare cere

Singurul stăpân al celor

Văzute şi nevăzute,

Ci de milă,

De iubire.

Că altfel, de mult,

De s-ar fi putut,

S-ar fi mântuit călugării.

Pe sine ei.

Lumina lui Iuliu Maniu

Intrasem într-un con de umbră

Că mă complexa secolul luminilor,

Mai ales Voltaire

Cu zâmbetul lui de diavol muieresc

Gălbejit din cauza cărților necitite până la capăt

Și a femeilor care-l țineau sub așternut

(Că așa sunt cei ce se cred deștepți:

Ei știu sfârșitul Bibliei înainte să citească Geneza

Și pun în locul Evei născătoare de prunci,

Prima prostituată care le-a luat fecioria).

Și-l întreb pe dascălul meu

Dacă n-ar vrea să dăm o fugă pe malurile însenatului Paris.

Nu, zice el, și mă trage de mânecă,

Hai să mergem tiptil după omul din față

Și ne va duce la casa lui Corneliu Coposu

Care a învățat de două ori limba română:

O dată copil, ca tot omul,

Și a doua oară când n-a vrut să cânte rusește.

De la Coposu se vedea clar

Umbra lui Iuliu Maniu

Peste Cetatea de la Alba Iulia.

Era mult mai clară decât

Hideologhia de la pușcăria Aiudului.

Și seara ești cu mine

Zicea poetul ca-i vinovat

De-a fi râvnit

Mereu

Numai la fruct oprit.

Nu fruct râvnit eşti,

Numai iubit.

Și nu ca morţii să te dau,

Și nu ca morţii să mă dau.

Și de când tot

Mă învârtesc

Ca uşa iadului în loc

Fără unsoare şi noroc,

Începe sângele să curgă.

Și-aud şi întrebarea

Grea

Atât de grea că-mi place:

De ce printre cei morţi

Îl cauţi pe cel viu.

Ce faci, Soră Dimineaţa

În nopţile când caut rima

De vers uitat.

Cin te-a legat

Ba de  stejari, ba de pământ,

De podiş,

De lege,

În val de mare înecat.

Invidiez

Vremea celui născut

Fără de lege.

Ca  Iov beat

De trufia

De-a fi scris un vers cu sângele meu,

Nu albastru,

Nu făr păcat,

Dar al meu.

Visul bătrânului poet

Și când

Te-am văzut

Fără văl

Devenisem adolescent.

Și darul a fost un mânz nechezat,

Cu piciorul din faţă roşcat,

Cu picioarele lungi

Ca ziua de post.

Ca păcatul de negru

Gândul că am să-l pierd.

Și un ochi plângea,

Și un ochi râdea

Și spuneai da

Și spuneai nu

Cerându-mă.

Și m-am odihnit

Ca în mormânt

Și am intrat în mormânt.

Și m-am trezit la viață.

Și un ochi plânge

Și un ochi râde.

Doar că nu ştiu

De ce plâng ochii tăi.

Ajunge plânsul meu,

Abia mă învăţasem.

Vise de copil

Iată, o pisică,

Era să strig,

Când am văzut

Cum se reflectă în lumina

Strecurată de ploaie.

Și nu era doar pisica

Darul adus

De-ntâmplare.

Un ochi râdea,

Un ochi plângea.

Amândouă inimile

Se împleteau

De nu mai ştiam

Pisică sunt

Sau luna rotundă ca

O speranţă nerostită vreodată.

Plimbare în caleașca istoriei

Sunt egoist, Creola scumpă,

De mult nu te-am mai scos în lume,

Dar astăzi vom ciocni o cupă

Și-o vom lăsa să facă spume.

E ziua ce-o visase tata

Dup-un model de la strămoși,

Ei cam știau să-ncingă vatra

Arzând copacii găunoși.

Și într-o zi destul de caldă

Pentru un secol de răbdări

Erau fierbinți ca vara-n scaldă

Scăpând de uri și de trădări.

Așa că vino pe coline

Și nu uita să-ți pui și salba

Zâmbește larg, că va fi bine,

Te iau, Creola, pân-la Alba.

În prag de seceră

Un cer a coborât

În ochi de spice

Şi stelele se oglindesc

În ape neclintite.

Corăbii vaste

Plimbă-n vis pământul

La ceasul întâlnirii

Cu ogorul.

Iată, fiecare bob

E un fiu

În marea recoltă

A împlinirii.

Pământul logodit cu luna

Se îmbracă în galben

Şi cerul iar visează începutul.

În seară,

La umbra spicelor căzute

Dorul ia chipul snopului,

Şi nunta cheamă la ospăţ

Păsări flămânde de albastru.

Nu poate să se nască albastru

Doar să se transforme în negru:

În mod sigur, vine o zi

În care grâul se va strânge din lan

Şi vom vedea mâna secerătorului:

Alba şi cu o pată luminoasă

De sânge.

În palma lui ne va strânge.

Evoluție nedarwiniană

Cândva aveam nevoie de lemne de foc

Și de o pătură groasă peste picioare,

Acum văd lumea de sus, ca pe un iarmaroc,

Iar pentru căldură privesc înspre Soare.

Lemnele din pădure, uscate sau verzi,

Îmi par jucării pentru prunci,

Drumurile le simt ca pe niște corvezi

Tot un fel de-a învăța să cobori sau să urci.

Zilele bune cum vin așa pleacă

Și cele rele la fel, chiar de fac rană

De-atâta noapte, credința mai seacă

Și simți așteptarea și lungă și vană.

Ceva este însă stabil ca Steaua Polară

Poate chiar mai mult, că și ea e părere:

Dragul de vers ciocănit a en oară

Iubirea de om și Stăpânul de stele.

Istoria din afara manualului scris de bolșevicul Mihail Roller

Poporul lui Avraam

(Pe care i-l dăduse chiar Iahve)

În Egipt se cam reciclase

Și din mândrețe de neam de ciobani

Ajunsese popor de cărămidari.

Și, cum-necum, a strigat Moise la evrei

Și a zis hai încoace că vă dă Domnul pământ.

Ei, fiind păstori de meserie, nu prea aveau nevoie

De pământ și au plecat pe apă peste cele oceane

Și s-au așezat prin bănci).

Cam așa a fost și cu românii în 1918:

Le-a zis Regele Ferdinand că le dă pământ

Și ei n-au mai avut timp să-și ia pantalonii pe ei

(Care oricum erau cam rupți și-n genunchi, și-n coate și -

Să iertați dumneavoastră - și-n fund)

Și au pornit în izmene să se bată cu nemții.

Germanii, popor rațional,

Cu școală de la Hegel și Kant

(Pe Marx nu-l punem, că era oltean)

Cum i-au văzut așa albi în puterea nopții

Au crezut că au coborât îngerii din cer

Și au luat-o la fugă.

Până să se dezmeticească ei,

Românii au și făcut unirea

Și s-au trezit proprietari.