Singur Ulis-se

Urează-mi noroc, Penelopa,

Omul ştie când pleacă

Dar nu are habar când se-ntoarce.

Astfel şi altele multe

Şi cu drepte în cumpănă

M-a învăţat tata, meşter la pierderi.

La mine a altfel norocul:

Ştiu când mă-ntorc

Dar zilnică-i fuga.

Alerg desculţ pe pământ,

Îmi era prieten cândva,

Mă culcam pe el căpătâi

Şi nu mai voiam aşternut,

La rană-l puneam

Şi roşul devenea alb văzduh.

Trimite vântul

Să bată în pânze,

Nori să prăvale,

Fulgere scapere.

Ardă pământul,

Scaldă-mă apele.

Între cer şi pământ,

Pe ape, în adânc, în văduh

Te voi aştepta

Ca săracul comoara.

Desen în tuş. Negru

Am văzut azi o femeie bătrână

Ducând pe umeri

Un lemn uscat.

Lemnul era mai mare decât ea,

Dar nu ştiu cât de greu

(N-am mai cărat lemne în spinare

Din adolescenţă,

Pe atunci aş fi cărat şi munţi

Că să-mi arăt

Că pot să-mi înving gravitaţia).

Ieri

Un bătrân trăgea

După sine trunchiul unui copac.

Buşteanul era drept,

Bătrânul era cocoşat

Şi-şi ducea anevoie trupul.

Era şchiop:

Lemnul îl ajuta să nu cadă

(Verbele se conjugă

Începând

Cu trecutul

Şi cu stupidul

Mai mult ca prerfectul).

Soarele îşi vedea de mersul lui,

Ieşeau aburi din pământ

Ca în zilele bune.

Adia vânt cald

De toamnă blândă.

Bătrâna nu avea chip.

Bătrânul nu avea chip.

Poate nu ştiau că li se furase

Imaginea.

Mergeau aplecaţi

Cu faţa în jos.

Nu-i învăţase nimeni

Să privească

În camera de luat vederi.

Oamenii bătrâni ştiu

(Le-au spus bătrânii lor)

Că stăpânii

Nu au ochi.

Banalităţi în staniol de un pol

Prietenul meu Muky,

Cel mai iubitor motan

Din câţi am avut

(El fiind primul

Şi singur fi-va)

Doarme ca un copiloş

Cu capul pe pernă.

N-o va duce mult aşa,

Va veni pe braţul meu

(Tot ca un copil)

De îndată

Ce mă voi duce în pat.

Aş fi putut să grafiez

Rândurile întregi,

Să nu mă întrebe lumea

Bine, bine, te priveşte

Ce-ţi face mârtanul,

Dar de ce-ţi baţi joc de noi

Pseudopoetule,

Şi ne vinzi drept poezie

Banalitatea din odaia ta,

Creierul tău,

Neputinţa ta.

Dar despre poezie

Era vorba, prieteni,

Doar că n-am ştiut

Să mă exprim.

Data viitoare

Eu voi dormi

Sub braţul Creolei

Şi atunci să vedeţi

Proză.

Drame nu servesc, avem a mulţumi.

Iar şi iarăşi

Iar am dat de stele-n apă,

Făr să sap cum fu îndemnul

Celui ce-a fugit de lacrimi

Ca să se găsească-n gând.

Iar am găsit apă vie

Într-o frunză şi un strugur,

Doar privind am ameţit

Şi am devenit lunatec.

Iar am fost cam melancolic

(Chiar bătut în cap aş spune),

Soarele îmi voia chipul,

Luna m-aştepta la gard.

Peste dealuri colorate,

Peste râul lin şi suplu,

Iar fusei primul născut

Şi cu dreptul de-a fi rege.

Nu-mi treceau prin gând prostii

Dacă nu primeam răvaşul

Unde scrii că Împăratul

Ţi-a cerut să-i caţi urmaşi.

Psalmul 9, mai mult din minţile mele puţine..

Ştiu că multe nu voi face

Că nu voi sau nu pot,

Dar îmi voi lăuda Creatorul

Toată ziulica

Pentru ce a făcut pentru alţii

Şi face pentru mine

De parcă doar eu m-aş afla

Sub soare.

Mi s-au suit câţiva în spinare,

Nu le-a păsat că sunt mulţi

Şi sătui,

Mai şi trăgeau în jos.

La fel au făcut

Şi fraţilor mei,

Până le-a zis Domnul:

Hai, paşli, sălbaticilor,

Paşli Vilma  na turbincă.

Nu ştiu precis

În ce limbă le va vorbi

Celor de acum

Dar ştiu sensul.

Va fi un fel de

Apa trece,

Iar pietrele rămân

Şi pământul de sub ele

Va da roade.

Stelele-n palmă

Ce concurenţă loială

Pe cer,

Fiecare luceşte în ritmul anume,

Se plimbă unde vrea

Singura grijă să nu deranjeze,

Au încercat oamenii să imite

Democraţia

Şi s-au ales cu domnia

Neisprăviţilor

Neştiind că stelele au stăpân.

Ce tăcere seamănă în jur,

Tăceri vorbitore,

Cuvinte şoptite

(Aminteşte-ţi cum te chema mama

Cu infinite tonuri

În glas,

Aşa cum macii în vară

Nu se mai satură

Să-şi schimbe

Hainelşe roşi

Dezvelindu-se clipă de clipă

Sub aceeaşi faţadă a luminii).

Iubito,

Nu te bloca într-un simplu poem,

Fie el al Marelui Emin:

Sunt infinţi luceferi

Sub cer

(Eu însumi am cules un buchet

Până-n zori).

Deschide pumnul.

Deschide ochii.

Când te vei trezi:

Unul e la tine în palmă.

Unde se întâlneşte

Linia vieţii

Cu soarta.

Negustorie estivală

Dau Luna,

Lăsaţi greierii-n pace

Să danseze după bunul lor

Plac
Şi să asculte poftele inimii

Până pier.

Nu mai fiţi siguri că ei nu adună

Şi de n-ar aduna  care-i problema

Când nu v-au bătut niciodată

La poartă

Şi nici din hambare

Nu  s-a impus alungarea.

Vă las Pământul,

Nici ei n-au nevoie de el,

Folosesc numai spaţiu dintre şi dintre

Pentru a umple cineva golul.

Vă dau Soarele

Dacă nu vă mai lăsaţi

Păcăliţi de Voltaire

Şi de iluminaţii din noapte

Sau scientiştii de

Galbeni.

G. Bacovia, Estetic urban

Oraşul seara...
Şantiere în repaos.
Şi firme scrise
Din becuri înstelate.

Oraşul seara...
Pe o piaţă
Cu sclipiri de fier
Claxon, armonic, a sunat.

Foburgul
Cu bachice dorinţi,
Şi cugetări
De opere văzute.

Oraşul, seara...
Din statica uitării, -
Destul frumos,
Destul departe.

Marcel Gafton, Deschidere

Rănile mele cred în mine,
mă cred pe mine - tot,
adânci şi multe, puştance, adulte,
dar eu nu cred în ele,
eu nu le cred lor,
eu abia le-aştept vindecarea,
abia aştept să treacă.

Niciuna măcar stea căzătoare
şi făr'de urmă pieire,
mie îmi spun despre mine
fiecare în parte, amănunţit,
flacără-n spic mă luminează
văzului orb de mine,
ochilor mei
de mine orbi.

Nici uituceală - păstrare-s
de scrisuri apăsat vii,
cerneală de umbră, vineţie spre tandru:
cu mine adunat creştet
orbului ce-l cheamă pe nume din mine,
ochi în ochi cu toate odată,
ochi în ochi cu fiecare în parte,
ochii mei aburesc încordare,
orbul din mine văz abureşte.

Faţă neştiută ca şi a lunii
(fără de riduri)
de faţa orbului se-alipeşte.

Toate odată şi fiecare în parte
scrisul în abur şi-l spală,
până-n rărunchi mă scrutează rănile mele.

Eu uit de ele,
uit de toate şi de fiecare în parte
silabisindu-mă.

Al. Philippide, Priveşte cum zboară norii

Priveşti cum zboară ca nişte continente 
Desprinse dintr-o veche planetă istovită. 
E-o vreme pentru visuri potrivită. 
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut, 
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire, 
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum, 
Cu sufletul deşert şi mintea arsă, 
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă 
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare: 
Să te desprinzi din tine şi să zbori 
Asemeni continentelor de nori 
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur, 
În care nici o amintire nu vibrează, 
S-ajungi în calea ta văzduhul pur: 
Miraculoasă, veşnică amiază...

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939

G. Călinescu, Interdicţie

Nici n-ai iesit pe usa cea de perete data,
Si-ncep sa numar ziua când vei veni din nou,
Ma învelesti cu parul si ma saruti o data,
Si pieri din fata mea cântând ca un ecou.

Iubirea mea-i facuta din grija si-asteptare,
Sa merg cu tine-alaturi îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în departare,
Si ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.

La ora fermecata te-astept cu îndoiala,
De-ntârzii simt o spaima, de vii, melancolie,
Mi-e teama de-aceea zi în veci catastrofala
Când nu te va misca a mea thaumaturgie.

Din mine trupul tau nu se va face rodnic,
Putin te strâng în brate, mai mult te vad în vis,
Nu-ti voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Sa merg cu tine-alaturi îmi este interzis.

(„Lauda lucrurilor – Statornicie”, 1963) 

Tudor Arghezi, Ceasul de-apoi

In cer,

Bate ora de bronz şi de fier.

Intr-o stea

Bãtu ora de catifea.

Ora de pâslã bate

In turla din cetate.

In ora de lânã

Se-aude  vremea  bãtrânã

Si se sfâsie

Ora de hârtie.

Lângã  domnescul  epitaf 

Bate glasul orei de praf.

Azi  noapte,  sorã, 

N-a  mai  bãtut  nici-o  orã.

Tudor Arghezi, Ex libris

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.

Eşti ca vioara, singură, ce cântă
lubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroi
Şi zămlisleşte marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare.

Din volumul Cuvinte potrivite, 1927

Mă crede, Creola

Nu ieşi la geam, prinţesă,

E multă lume-n castel

Te privesc calm de departe

Şi sunt liniştit ca un miel.

Nu-mi pasă de merg la tăiere

Sau voi fi  falnic berbec

M-am gândit azi noapte la tine

Şi m-am lămurit că-s zevzec.

Altfel cum puteam să mai sper

Că vei face din mine un rege

Că nu am nimic, dar iau totul:

Nici chiar regele Lear nu-nţelege.

Nu mai sta la balcon, domnişoară,

Şi nu-i crede pe alţii când spun

Că peţitorii urcă pe trepte,

Ştiam că-l aştepţi pe prinţul nebun.

Steaua Orion

Nu mai văd Orionul, iubito,

Lentilele nu-mi vin în ajutor

Dar s-ar putea să nu fie vremea de vină

Ci simplu, simt ameţeala din  dor.

Pentru aşa neputinţă, cândva

Nu aş fi devenit soldat la romani

Aveau nevoie de oameni puternici

Nu  leneşi ca mine pe valea cu dani.

Dar tocmai aici ţi-am zidit turn de piatră

Rece în august şi cald  în februar

Eu zic să-l încerci chiar acum

Şi să calci în picioare un vechi calendar

Care spune că aia e albă, dar şi puţin gri

Şi-ţi cere să te-nchini la toţi sfinţii.

E prea cald afară, fetiţă cu fundă

Şi nu ştiu de ce-mi clenţănă dinţii.

O fi de ruşine, de blânde emoţii

De spaima că ce-i azi n-o să ţină.

Nu am răspuns, dar trage cortina

Sunt gata de plată, dacă eu sunt de vină.

Glumă cu Lună

Luna, Lunela

M-a-ntrebat de Ela,

Fiind la taifas

De un ceas.

Pe cer

Care-i  un ungher

Străluce a viaţă

Până dimineaţă.

Aş lua-o în pat

Dar sunt încălţat,

Pe iarbă

Are cam fi o treabă.

Am piciorul fin

Fiu de rozmarin

Şi degete moi

Pentu portaltoi.

Ideea era 

Că aş vrea ca-n sera

Care începu

Să mă mângâi tu.

Ion Minulescu, Celei care pleacă

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut sa fie
Noi nu vom sti-o poate niciodata...

A fost un vis trait pe-un ?arm de mare.
Un cântec trist, adus din alte tari
De niste pasari albe - calatoare
Pe-albastrul razvratit al altor mari
Un cântec trist, adus de marinarii
Sositi din Boston,
Norfolk
Si New York,
Un cântec trist, ce-l cânta-ades pescarii
Când pleaca-n larg si nu se mai întorc.
Si-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'data un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cersea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodata...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!

Lucian Blaga, Biografie

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Confidenţe zoriste

Şi eu am fost îndrăgostit

De Luceafăr,

Îl urmăream clipă de clipă

Mergând spre Legiuiri –

Pământul pe care-l primise

Străbunul

După legea lui Cuza.

Mi se părea că pentru mine

Răsare,

Că îmi arată drumul

Şi mă va însoţi şi apoi.

Şi eu am fost îndrăgostit

De Lună,

Când era rotunda ca sânul fecioarei

Sau jucăuşă

Ca o virgulă din peniţa

Din călimara albastră.

Pe ea chiar eram şi gelos

Că trezea plopii

Iar ei fremătau

Şi inima mea se mişca

În ritmul locomotivei cu aburi:

Voiam să fiu iubit de tot cerul.

Într-o zi

(Cine mai ştie în ce an

Şi-n ce secol)

Am văzut punctul

Care unea lumina

Zilei

Cu noaptea,

Cu sine,

Cu eternitatea,

Cu neliniştea

Care nu doare.

Al 15/lea poiem postmodern

Se pune virgulă

Între subiect şi predicat

Chiar când subiectul e predicat

Lat,

Iar predicatul e dus

Sus,

Cu iahtul,

Bată-l păcatul.

Se fură fabrici,

Case de bani,

Bolovani

(Ăştia-s golani),

Dar să furi vorbe

Cu probe,

Asta nu-i veste de presă

E poveste

Ministru cu creste,

Preşedinte ce este

La partide

Din tinde.

Un securist

E trist

Că i-a luat locul

Unul cu trocul,

Iar altul plânge

Că n-are-a linge

Blide

Din tinde.

La trebunal

E bal.

Tudor Arghezi, Creion

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc 
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

V. Voiculescu, Sonet CCXIII

Vrei sa smulgi din mine? Smulgandu-mi ochii poate...
Si nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,
In tot ce este-n mine duh de eternitate,
In insasi nemurirea in care-am sa ma-nchei.

Ce-mi pasa ca iubirea, ca luna, are faze,
Cand creste si cand scade pana la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Talazuind, lunatic, se umfla spre-naltime:

Ce mandra limpezime-n zenitul suferintii!
Deodata-n mii de valuri ma sparg sa te rasfrang...
Ne-atragem unul pe altul cu forta nazuintii,

Dar cumpana ei fixa -- pamant si cer -- n-o-nfrang.
Si totusi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
In orice vers se scalda, de sus, splendoarea ta.

(13 aprilie 1956)

G. Bacovia, Nervi de toamnă

E toamnă, e foşnet, e somn... Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e plânset, e gol... Şi-i frig, şi burează. Amanţii, mai bolnavi, mai trişti, Pe drumuri fac gesturi ciudate - Iar frunze de veşnicul somn Cad grele, udate. Eu stau şi mă duc, şi mă-ntorc, Şi-amanţii profund mă-ntristează - Îmi vine să râd fără sens, Şi-i frig, şi burează. Flacăra, Bucureşti, an I, nr 29, 5 mai 1912, p 226 Din volumul „Plumb”, 1916

Nicolae Labiş, Mama

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum să cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi în zi mereu intineresti.

Tudor Arghezi, De-abia plecaseşi

---

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

V. Voiculescu, Vasile Voiculescu - Alba iarnă dunareană

Alba iarna dunareana
Cu zapezi pana la brau
Culca-n sarica balana
Baraganele de grau.

Napadind zbatai si rosturi,
Neaua urca reci minuni:
Mistuiti in adaposturi,
Oameni si salbaticiuni.

Peste sate fara vaduri
Isi asvarle din duium
Uriasele plocaduri
Gaurite rar de-un fum.

Nimeni linistea nu sfarma,
Doar ca-n somn nedeslusit
Isi descarca-n gol o arma
Chiotul inabusit.

Curge viscol ca pe vrana.
Nevazuta s-a inchis
Tara fara de prihana
In omat ca intr-un vis.

Iar la guri de vai, pe laturi,
Intr-o noapte s-au durat
Stralucite-nvoalte caturi
Pentru Crivat-imparat.

Fulger alb, intreaga zare
Intra-n ochi, un junghi taios,
Albul e atat de tare,
Ca ajunge veninos.

Si-n cumplita lor albete
Dorm adanci pustietati;
Pun troienii vami razlete
Intre mari singuratati.

Romaneasca iarna veche,
Albe lumi, fara drumeti...
Trece-un lup intr-o ureche
Pe gorgane de nameti. 

Când trece râul

Am mai dus-o

Ca Enric Caruso

Până-n toamnă,

Leliţă Mioară,

Şi nu-i rău

La pârău.

L-ai mai trecut odată

Când erai fată

Cu fustiţa sus

(Era la apus)

Dar mi-a fost ruşine

(Venise-i pe şine)

Să privesc

Dar ceresc este apa

Când ai şi grapa

Şi-o copilă

A fugit din vilă.

Nu e târziu,

Am să vin.

De când te aştept

M-am făcut înţelept

Şi funia albă

A crescut în barbă.

Dar când apari

Pe zori telegari

Ca un dar cersc

Ochii se-nvezesc.

Călătorie continuă

Vin la tine, domnule,

Când mi-e sufletul plin

Şi simt cum se revarsă

Butoaie de daruri

În pivniţele averilor mele

(Din cuvinte şi pulberi de stele).

Nu există drog mai puternic

Decât gândul că tatăl meu

Eşti tu,

Vinurile scumpe sunt apă de ploaie

Pe lângă parfumul

Florii de cireş,

De salcâm,

De vie,

De tei,

De iarbă.

Iasomie, iasomie,

Tot la tine vin, domnule

Şi când dau de necaz.

Şi mi se îndoaie genunchiul

(Anevoie se îndoaie,

Uşor alunecă,

Scârzâie precum uşa

Bătrânului singuratec,

Face zgomos precum cheile paznicului

De temniţă politică).

Vin la tine, domnule,

Cu inima deschisă.

Altfel unde.

Altunde ce.

Altcui când.

La tine. Doar la tine.

Augur, de Mircea Ciobanu

Augur

E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

Din volumul „Patimile”, 1968

Dor de dor

Mi-e dor de linişte, iubito,

De dimineţile în care nu aşteptam

Nimic,

Mulţumindu-mă că exişti.

De prânzul

Cu o pâine rotundă

Din care rupeam pe rând

Fiecare oprind celuilalt

Partea mai bună

(Colţul azimei la tinereţe

Coaja la maturitate

Şi miezul la senectute).

Mi-e dor chiar de zilele în care

Ne mulţumeam cu

O declaraţie de iubire,

Iar portofelul se umplea de vise.

De liniştea din casă mi-e dor,

De tăcerea câinilor în noapte,

De discuţii prieteneşti.

De linişte în ţara

Pe care mi-a dăruit-o

Sfântul

Ion Minulescu, Amiază Rurală

E cald

Si lacul pare o harta de noroi...
E harta unei tari dupa razboi,
În care - dezgustat de-atâta murdarie -
S-a sinucis si ultimul broscoi,
Un biet scolar cu nota 3 la geografie...

Pe malul lacului,
Un bou,
O vaca,
Un vitel
Si-un taur
Recita Testamentul nou
Si poezia veche, din clasele primare:
"Viitor de aur
T;ara noastra are!..."

Iar pe soseaua comunala,
Cârciumarul,
Învatatorul,
Popa
Si notarul -
Cei mai de seama gospodari din sat -
Se cearta pe un scaun vacant de deputat. 

Bate vânt

Din adolescenţă

N-am mai tremurat înaintea luminii,

Doar atunci mă speriam de este sau nu

Şi voiam să fie doar da.

Bate vând de întuneric,

Iubito,

Nici noapte întreagă

Un sunt capabili călăie

S-aducă păgânii

(Hoţi de drumul mare

Ei ştiu că s-ar spinteca unii pe alţii

De nu ar fi îngerii Domnului

Să scapere făclii

Şi să-şi vadă hidoasele feţe).

M-ai întrebat cândva

Cum este în rai

Şi am zâmbind wittmanian

Privind firul de iarbă,

Neştiind de unde-şi ia apa.

Acum am un răspuns

(Provizoriu, ca orice adevăr):

Alungă răul, alungă îndoiala,

Nu au dreptate

Cei se se regăsesc între

În hăul neputinţei.

Chiar acum aud

Apa pătrunzând în fântână:

E soră bună

Cu lumina.

Sabie a pătrunderii.

Ulisse

Hai, crede acum, când sunt obosit

Şi-abia pot să spun cum mă chiamă,

Am să mă prefac mut şi surd

Ca să nu-mi mai ceri să dau samă

De vremea când  umblam prin strâmtori

Şi mă întorceam plin de scaieţi

Cu ochi cercănaţi, de-ţi era milă

Să nu-mi deschizi, necum să mă cerţi.

Dar recunoaşte că te minţeam frumos

Şi-ţi turnam la gogoşi fără pic de ruşine,

Una singură era ca absolutul

Când declaram că te am doar pe tine.

Era adevărat, fiindcă nici n-am rămas

Nici nu am spus că te-am uitat vreo clipită

Chiar de mă strângea vreo sirenă în braţă

La tine-aveam gândul şi ardeam ca pe plită.

Mateiu Caragiale, Întoarcerea învinsului

Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,

Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării

Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,

Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

Poet postmodern duminical

Zise Gaga, Gaga Ledi,

Zise gaga, ga, ga, ga,

Şi flăcăii după ea.

Ga, ga, ga şi ga, ga, ga!

Dar o fată mai isteţă

Care are drept la viaţă

Şi-i subţire ca o aţă

Însă ce mai minte creţă (!)

Şi-a pus bigudiu la creier

Şi s-a mărit cu-n greier,

La concert a fost în faţă

Şi a zis sunt ca o raţă

Şi prin spate şi în dungă

Am futiţa cea mai lungă.

Încântat de-atât amor

A venit şi un planor

Şi-a avut mare succes

Cu forceps

A cântat zicându-şi bis

Cu un fis.

Fisul nu era cu aer

Ci ca sângele de taur

Că erau eroii mari

Şapte lăutari,

Morala I:

Ce sposorizează udrea

E ca urdea,

Cu e de la ponta

E ca monta.

Ce e de la crin

E pelin.

Morala II

Dintr-o găgăuţă

Şi c-o doamnă

Iese pastramă.

Morala III

N-am rima la crin

Decat un festin

C-am scăpat un te

He-te-te,

Şi scăpai un pont

(Era la raport

Pupa un motan

La borcan

Cu ecran

Şi elan).

G. Bacovia, Monosilab de toamnă

George Bacovia

---

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.