Într-o clipă de clipită
Fuge arşiţa ca gândul
Şi-abia rămâne timp
Unei paseri
Să-şi cate adăpost.
Apoi acoperişul de tablă
Suna ca obuzele morţii.
Şi m-am bucurat ca un copil
Simţind teama în suflet.
Eram viu încă
Şi plin de credinţă
Spunându-mi în gând legământul
Că nu de apă vor pieri
Sufletele.
O vrabie nu a avut timp
Să ajungă la cuib
Şi stă pe umărul meu.
Poate nu-i vrabie,
Poate e gândul,
Poate e dorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu