Eu nu am fost
genial de mic,
Iar apoi am zis
că dacă nu e,
Tot e bine că
sunt.
Şi cum începusem
să aud
Ce vorbesc
oamenii
M-am mirat ca un
copil ce eram
De ce îl căinează
ei pe Eminescu
Că ar fi murit de
tânăr.
Aţi înţeles,
dragii moşului,
Pe vremea aceea
când poezia era
Fecioară şi umbla
în caleaşcă
De aur cu perne
de mătase chinezească
Sub poponeţ,
Cu
mintea de copil credeam
Că a
trăi destul
Nefiind
de ici de colo vârsta
De
treizeci şi nouă de ani
Când
mama mea prinsese doar 29.
Şi tot cred că am dreptate:
A trăit destul,
O veşnicie până a apărut limba română,
Altă veşnicie până a însăilat-o,
Iar ulima acum
Când ne va da
bineţe
La sfârşitul
lumilor.
Evident
Tot tânăr şi frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu