Ploaie ca neploaia

Mi-e cam frig

Şi m-am săturat de ploaia de toamnă

Care şi-a greşit anotimpul

Făcând bălţi pe lângă firavii mei pomi.

Dar ce mă mire eu,

Când Nichita Stănescu

Îi cerea iubitei să-l acopere cu inima ei

(Probabil din lipsă de pagini A 4).

Şi s-a prăpădit

Într-o zi atât de antipatică

Încât toate dicţionarele din lume

O pomenesc,

Fiind ea neagră ca păcura.

Printre alte absurdităţi

Trăite de mine

Într-un secol nebun -

Toate secolele fiind tembele,

Dar oamenii le ştiu doar pe ale lor –

E chiar lipsa mea de memorie.

Un biet Don Quijote

Îndrăgostit

În vreme de ploaie.

Ce ghinion că pe-aici

Nu e ca la sud-americani

Şi astfel nu pot lua de gât

Premiul Nobel.