Zorile au adus cu ele glas
De clopot cald
Şi mi-au amintit că
moartea
E doar sperietoare de celuloid,
Praf în ochii necredincioşilor.
Soarele domneşte
Cum numai Fiul va luci de-a dreapta
Unului.
Se sperie de adîncul mării,
De arsurile focului,
De foame,
De ura semenilor,
De războie şi de veşti de războaie
Cine nu s-a întâlnit cu sine,
Şi cu dragostea Lui.
Nu-i decât o trecere,
O mare trecere
Cum numai poetul poate măsura
Dimensiunile
Iubirii cereşti.
Dacă dragostea unei femei poate
Să mişte sângele şi respiraţia,
Nimeni din cei care trăiesc
Nu se poate îndoi
De înviere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu