Schimbări de ritm

Nu îndrăgesc poteci

Şi drumuri gloduroase

Pingelele mi-s rupte

De parc-am tras la coase

Buricul de a stângul

E juma în ţărână

Dac-o mai ţin aşa

Ne despărţim cu ură.

O dată, mai spre seară

Miroseai ca o turtă,

Să te văd  despletită

M-aş fi târât pe burtă.

Te-aştept la drumul mare

Să-şi spun că intr-un joc

Apoi fugim în munţi

Şi-om dormi pe-un cojoc

Bunicu-a fost cioban,

Cinstit precum un sfânt,

Pe buna-n tinereţe

A-nvins-o cu-n cuvânt

Mi-a lăsat mie cheia

O ţin cam lângă splină,

Te las să o mângâi

De-mi dai o noapte plină.

Mirarea lui Petru

Eu n-am fost lovit

În moalele capul

Când am văzut cum se strâng peştii

În buzunarul năvodului,

Doar m-am mirat niţel

Zicând ca ardeleanu –

Că erau şi pe la noi

De peste munte –

Aşa ceva nu se există.

Ba a existat

Şi o mare cuminte

Şi un vânt ascultător

Care au luat poziţie

De drepţi

Când ţi-au auzit vocea.

Domnule,

Când ne-ai întrebat

Şi pe noi

Vreo doi trei

Care nu plecasem cu gloata –

De ce nu plecăm,

Mi-a îngheţat transpiraţia pe şira spinării

Şi lacrimile de pe obraz

S-au făcut ţurţuri de gheaţă.

Noi nu avem

Unde pleca.

Şi nici nu vrem să avem

Unde ne duce.

Serbări de peste an

David de-aş fi

Aş scrie către mai marele

Cântăreţilor

Să urce pe Sion

Şi să nu mai coboare vreodată.

Cântăreţii nu mor de foame

De frig

Sau de frică,

Pasărea ger nu le atinge urechea.

Hrană îşi au

Ca prigorii

Numai din zbor,

Cum eu trăiesc strângând

Între mâini

Amintiri

Şi între pleoape

Speranţa.

Mâine, după masa de seară,

Voi ieşi pe balcon -

Mi-a şoptit băieşa Batşebei

Că va fi lună plină.

Pastel fără melancolie

Azi am lutat-o înaintea

Zorilor -

Când au ajuns,

Eram cu gândul la tine

Şi trecusem de pervaz.

Dormeai acoperită

De semiîntunericul unui crez,

Siguranţa că vei fi ocrotită

De vise.

Mai fusesem cândva cu un pas

Înaintea norilor

Şi a cerurilor

De deasupra de ape.

Era vremea când îmi strecuram

Printre grapă şi reci rotile

Trupul suplu de balerin

Şi număram stele.

Carul Mare nu se întorsese încă

Şi privea timid spre Steaua Polară.

Acum cucul m-a aşteptat

La margine de pădure.

Vesel ca un adolescent îndrăgostit,

Îşi sriga la nesfârşit partitura

Şi nu-i păsa dacă e sau nu

Uscată vreo creangă

În crâng.

Când te vei trezi

Îţi voi povesti

Ce mi-a zis.

Aproape senin de seară

Seara nu am chef de ceartă,

Pământul intră în repos

Ca o demonstraţie a bilei

Aşezată

În echilibru indiferent.

Instinctele păsărilor

De-a reproduce specia

Nu se mai rezumă

Nici la ciripit,

Necum la vreun dans

Cu rotiri de culori.

Nici îngeri nu-şi mai ascut

Creioanele

Să noteze păcatele,

Femeile au grijă

Să tragă perdelele,

Bărbaţii uită să mai bea,

Iar în depărtare

Zeiţa Atena iese din ocean

Şi binecuvântă dorul.

Astă seară uit

Cicatricile inimii

Şi cânt un psalm echilibrului.

Tu promiţi că nu mă vei uita.

E seară, iar eu sunt credul

Ca un prunc.

Emoţii de solstiţiu

Soarele care se luptă cu norii

Convingerea ca va câştiga,

Dar şi copilul ştie ca mama

Nu-l părăseşte

Dar priveşte speriat spre uşă.

Privirea spre cireşul

Plantat în primăvară,

Trei fructe firave

Care vor da rod numai

Dacă pământul

Va fi mai puternic decât

Furtunile înţesate de ger.

Tu

Mai firavă decât păpădia,

Puntea de peste o apă cu mâl,

Scândurile care au putrezit

De nefolosinţă,

Versul meu care dă în clocot

Ca mustul.

Steau care mi-a lucit

În noaptea neagră

Ca singurătatea.

Şi zâmbetul cald,

Lipsit de trufie.

Şi promisiunea

Că nu-mi vei da drumul.

Şi promisiunea.

FEŢELE NERĂULUI

Răul nu este perechea binelui,

Cum nici susul nu e un altfel de jos,

Doar versul este o prelungire

A visului.

Închipuirea din copilărie.

O mamă are dureri de cap

Doar gândind că fiul ei

Ar putea fi nefericit

Şi strigă spre Dumnezeu

Să plătească ea păcatele pruncului

Făcute, nefăcut, gândite

Sau doar puse de alţii în spinare.

Peste râu se construieşte

Un pod uriaş,

Din lemne născute cu secoli

În urmă

Stejari crescuţi din trupurile

Voievozilor.

Istoria contemporană

E mai mincinoasă

Decât zâmbetele fariseilor.

Vorbeşte-mi tu,

Pe tine te voi crede

Când spui

Că fericirea nu se măsoară în ani.

Retorica îndoielii

Şi ce se întâmplă

Când pe câine

Îl doare capul

Şi primeşte sfat de la şarpe

Să iasă la drum.

Şi cine mai ştie

Ce este întâmplă sub pleoape

Şi dacă de un secol încoace

Mai există câini

Când atâţia oameni au colţi de viperă

Iar şerpii sunt studiaţi

În manuale de anatomia miciunii.

Şi ce spune condamnatul la moarte

Dacă nu a fost ascultat

Când a spus prima oară

Că el nu poate dormi

Cu faţa în sus

Şi e deranjat de sforăitul

Tatălui.

Şi ce se întâmplă

Dacă Hamlet desluşeşte din prima

Răspunsul umbrei.

Se risipesc norii

Când se întorc cocorii.

Psalm nedavidian

Îndrăgostitul ridică pleoapele

Şi, ziua sau în noapte de păcură,

Şopteşte chemări

Spre soarele care-i topeşte

Inima fragedă

Ca gâtul unui miel.

Bătrânul îşi propteşte picioarele

Nesigure ca acordul unui contrabas

Nimerit din eroare la concert

Şi în afară de scoarţa pământului

Şi misterul de sub ea

Stăpâneşte doar aşteptarea

Şi rosteşte o rugăciune

Spre orice.

Dar eu, domnule,

Cel mai greşit,

Fiu şi frate geamăn al greşelii,

Cui să mă adresez

Dacă te-ai plictisit

De mersul meu şchiop.

Manifestul poetului clasic

Am aprins focul în sobă

Cu lemne vechi, cu aşchii seci,

Ceaţa urca pe coline

Mai delicat decât zgura din fabricile

Care depăşeau norma

În cincinalul de după cincinal,

Ultimul fiind de patru ani jumate.

Nu mai puneţi întrebări stupide, pardon,

Marx era fiu de rabin

Şi ştia că cinci intră-n patru

Ca mâna în buzunarul lui Engels,

Care era henglez,

Precum bunicul meu dinspre mamă.

Toate aceste cugetări geniale

Şi personale,

Precum licenţa lui poanta

Care a fost vândută ca fecioară

Deşi fusese târfă de bărbat

Este răspuns la un vers al lui Bacovia.

Acum ştiu de ce nu voia el

Să se mai ducă acasă.

Când vezi cum arde lemnul de brad

Un ai chef să bei

Apă chioară.

Să curgă şapanie

Pe fesele statuii.

Dar chiar,

De ce nu s-o fi dus

Bacovia acasă.

Invitaţie la cafea

Te aştept la cafea

Îndulcită cu miere,

Cu un strop din dulceaţa speranţei.

Aproape de mine e un munte -

Se urcă pieziş

Dar ştiu căi ocolite.

Pentru tine

Şi alte fiinţe curate asemeni,

Dumnezeu

A plantat în poiană

Un răsad peren de narcise.

Nu-ţi voi ghici în cafea,

Soarta a fost bună cu tine,

Cu mine,

Cu noi şi cu ei,

Trebuie doar să se suim

În carul de foc.

Să nu bei cafeauau cu guri mari

Ca pe bere,

Poţi chiar să nu te atingi

De marginea vasului.

Te-am invitat doar să văd

Cum se înalţă pe cer

Trupul tău de trestie gânditoare,

Gata să fie luat pe nori

De aripa chemării.

Hai.

Îndimineţire

Fel de fel de ciudăţenii

Se petrec

Sub perfecţiunea cerului,

Începând cu ridicarea pleoapelor.

Dacă un aş şti

Că mă aştepţi,

Macarale uriaşe ar trebui aduse

Să-mi ridice genele.

Tu dormi cu faţa la fereastră

Acoperită cu verdele ierbii,

Visezi mişcând mâna a strângere,

Iar pentru mine realitatea

E o platformă nesfârşită

De închipuiri.

Chiar acum am devenit invizibil,

Te invit la dans,

Ne strecurăm printre stropii de ploaie,

Fredonăm simfonia destinului

Şi cerem binecuvântarea îngerilor

Să începă toate dimineţile

Pământului cu zâmbetul tău,

Cu fire de iarbă dese ca nisipul,

Cu sfânta ta convingere

Că suntem nemuritori.

Ploaie ca neploaia

Mi-e cam frig

Şi m-am săturat de ploaia de toamnă

Care şi-a greşit anotimpul

Făcând bălţi pe lângă firavii mei pomi.

Dar ce mă mire eu,

Când Nichita Stănescu

Îi cerea iubitei să-l acopere cu inima ei

(Probabil din lipsă de pagini A 4).

Şi s-a prăpădit

Într-o zi atât de antipatică

Încât toate dicţionarele din lume

O pomenesc,

Fiind ea neagră ca păcura.

Printre alte absurdităţi

Trăite de mine

Într-un secol nebun -

Toate secolele fiind tembele,

Dar oamenii le ştiu doar pe ale lor –

E chiar lipsa mea de memorie.

Un biet Don Quijote

Îndrăgostit

În vreme de ploaie.

Ce ghinion că pe-aici

Nu e ca la sud-americani

Şi astfel nu pot lua de gât

Premiul Nobel.

Înserare

Chiar acum paserile cântă

În surdină

Şi toate necazurile lumii se scurg

În pământ,

Cum numai amintirile

Ştiu să vindece rănile.

Aveam un semn sub genunche

De la un fier de plug

Care se dovedise mai tare decât pielea

Copilului în creştere

Şi uitasem dacă e la piciorul drept

Sau la fratele lui.

Mângâindu-mi genunchii

Cu gândul la tine

L-am recunoscut:

E semnul meu de nobleţe:

Siguranţa că mă cunoaşte

Moşia bunicului meu.

Data viitoare

Când ne vom revedea

Nu-ţi mai vorbi despre călcâiul

Lui Achile,

Ci te voi urca pe umeri

Purtându-te cum Cezar

O lăsase pe Cleopatra

Să se oglindească

În apele eternului Tibru.

Din nou Ulysse

Bărcile nu putrezesc,

Valurile bat în ele cum tunurile

Izbesc zidurile,

Mi se tăbăcise pielea

Ca bocancii infanteriştilor.

Îmi era dragă o haină

Pe care o purtase tata la cununie,

Nu mai păstra tivurile

Din lână englezească,

Gulerul părea că spunzurase

Mulţi puşcăriaşi politici,

Dar încă mă încălzea.

În noapte în care mă hotărâsem

Că şi peştii mării

Au drept la viaţă

Şi le-aş putea oferi trupul

Ca jertfă păgână

A apărut ea.

Jumate căprioară, jumate vulpe,

Părea frumoasă ca un nor

Pe vremi de arşiţă,

Alergase mult

Şi nu mai avea puteri

Să zâmbească.

Şi fără să spună

A cui e,

De e zeiţă

Ieşită din înţelepciune

Ori fiică de rege al gliei

A luat vâslele

Şi a îndreptat

Corabia spre ţărm.

CURA DE SLABIRE

Mai slăbeşte puţin

I-am cerut lunii,

Care se rotunjise ca un ban de argint

Când tocmai mă deslipisem

De pământ

În căutare de cer.

Mai ascunde-te un ceas-două,

Am cerut soarelui

Care mă lovea în creştetul capului

Ca un tată vitreg,

Iar eu nu mai puteam suporta intrigile

Neiubirorilor de cuvânt.

Mai slăbeşte, copilo, cât

Să pot să te trec

Prin urechile acului.

Mă voi înţepa în stânga,

Cam în dreptul inimii,

Iar aţa de borangic

Te va trage după mine

Până la marginea timpului.

Întoarcere din furtună

Astăzi Soarele a fost supărat

Şi a lăsat norii să plouă

De parcă n-aş şti să mă spăl

Dis de dimineaţă cu rouă

Cu rouă şi cu razele albe

Ca ochii fecioarei fără păcat,

Ca visul către perfecţiune

Spre care de la la naştere cat.

Luna când a apărut era rece

Ca o dragoste pierdută în van

Cum şi Julieta îşi băuse otrava

Neputând să mai aştepte un an

Şi să vadă că iubitul nu-i mort

Cum nimic ce-i blestem nu-i aevea

Ah, minte din urmă, ce o am eu acum,

Ce bine-ar fi fost de-o avea.

Tu ai fost înţeleaptă, iubito,

Şi nu te-ai lăsat înşelată de iele;

Am să plec chiar acum după tine,

Pe mare, vără barcă sau vele.

Să te găsesc pe ţărmul înalt

Unde nu ajung valuri şi rele

Blesteme; să stai cu ochii deschişi

Să se reflecte dorul în ele.

Eminescu. A doua zi după moarte

Eu nu am fost genial de mic,

Iar apoi am zis că dacă nu e,

Tot e bine că sunt.

Şi cum începusem să aud

Ce vorbesc oamenii

M-am mirat ca un copil ce eram

De ce îl căinează ei pe Eminescu

Că ar fi murit de tânăr.

Aţi înţeles, dragii moşului,

Pe vremea aceea când poezia era

Fecioară şi umbla în caleaşcă

De aur cu perne de mătase chinezească

Sub poponeţ,

Cu mintea de copil credeam

Că a trăi destul

Nefiind de ici de colo vârsta

De treizeci şi nouă de ani

Când mama mea prinsese doar 29.

Şi tot cred că am dreptate:

A trăit destul,

O veşnicie până a apărut limba română,

Altă veşnicie până a însăilat-o,

Iar ulima acum

Când ne va da bineţe

La sfârşitul lumilor.

Evident

Tot tânăr şi frumos.

Posac de 15 iunie

Uneori, ca acum, mă apucă tristeţea

Şi văd optimismul cum o ia pe Dâmboviţa

De unde ajunge în mare

Fără să am habar

Dacă decolorează sau nu mediterana.

Alteori mă întreb

Dacă din perechea început

Şi sfârşit

N-ar trebui să lipsească felia

De la urmă

Turmă,

Brumă,

Cârmă,

Bârnă

Pe mine mă

Cheamă-mă.

Mela e-n Colie

Plouă

De ce să nu plouă

Plouă că vrea,

Bacovia oricum doarme

Şi chiar de n-ar dormi,

Cui îi mai pasă de Bacău,

De iubite care cântă la clavir.

E vremea babanelor

A balenelor

A baloanelor

A balerinelor

A balelor

A belelelor.

Abia acum îl înţeleg

Pe Marin Preda

Care le striga beţivilor:

Beţi, bă,

Beliţilor.

Nu mai avea nicio speranţă

În cei care se îmbată

Cu apă de ploaie.

Poemă postmodernă

Mihai avea un motan

Şi-ar fi vrut

Dar n-a putut,

Cât era el de mai mare

Peste poeţii limbii române

Să-l facă vornic.

Securitatea a avut un vornic

Şi l-a făcut maior

De miruia toate artistele

Dornice să se tragă în poză

Şi sub poză

Pe ecran.

Şi veni rebeliunea lui ruşii

Şi germanii cu Dinescu

Actor principal

Deşi nu intrase la teatru

Şi şcoala de analfabeţi cu titlu

Se cheamă vorniceală.

Motanul meu (scuzaţi vorba porcoasă)

E scopit

Ca mă deranja la poeme

Nu pricepe nimic

Deşi i-am citit de două ori

Capodopera asta.

Posac de 15 iunie

Uneori, ca acum, mă apucă tristeţea

Şi văd optimismul cum o ia pe Dâmboviţa

De unde ajunge în mare

Fără să am habar

Dacă decolorează sau nu mediterana.

Alteori mă întreb

Dacă din perechea început

Şi sfârşit

N-ar trebui să lipsească felia

De la urmă

Turmă,

Brumă,

Cârmă,

Bârnă

Pe mine mă

Cheamă-mă.

Amintiri de când eram bătrân

Or fi fost şi gondole,

Sigur că au fost,

Dar cum să cânţi o sole mio

În casa mortului.

Nici despre moarte un era vorba,

E şi aceasta o prejudecată

Născută din împerecherea

Poeziei cu regizorii.

Aş putea spune

Că-mi amintesc mirosul de alge,

Picioarele unei italience

Mai lungi decât turnul Eiffel

Sau şoldurile curbate

Ca turnul din Pisa.

Tristeţe, tristeţe, tristeţe.

Un actor bătrân,

Ca să nu fie interpretat că laudă capitalismul,

A spus că în Italia a văzut doar

Canale, canale, canale.

E ceva mai trist decat moartea.

Cobea singurătăţii

Cântată pe o singură voce

De o cucuvea răguşită.

Tangentă la cerc

Mi s-a spus

Că dacă voi fi cuminte

Mi se vor cumpăra ghetuţe noi

De paşti,

Iar dacă nu mai pun pioneze

Sub fundul profesoarele

Voi ajunge şi eu ca ele,

Deşi nu voiam să fiu gras

Şi nici femeie.

Apoi mi s-a spus invers

Că dacă nu fluier în biserică

Toate femeile mă vor aştepta

Cu patul făcut

Şi perna nemototolită.

Paştele cailor s-a desfiinţat

Exact în anul în care

Am ieşit din adolescenţă,

Iar o ingineră mi-a dat de înţeles

Că nu toate şuruburile

Se învârt de la stânga

La dreapta,

Drept care îi va da fiului ei

Tocmai numele meu.

Aşa a şi făcut,

Deşi nu era beată,

Dar nici cel puţin el

Nu-mi zice tată.

Dacă voi pricepeţi ceva din viaţă

Ocoliţi-mă.

Dimineaţă cu balansoar

Am uitat de nori,

Deşi nu voiam,

Eu fiind frate bun cu ei

Şi plecând adesea în excursii.

În luna lui Cuptor

Printre grâne coapte

O pată închisă la culare

Era mai importantă decât o pânză

Albastră

Semnată de Van Gogh.

Dar ce-mi pasă mie

De cota de piaţă

A bunurilor pământeşti

Când ştiu că tu ai schiţat

Scara care trece peste nori.

Chiar acum m-am urcat în balansoar,

Iubito,

Şi aştept să ne dăm peste cap.

Biografie cu va fi să fie

Uneori duc în spinare

O parte din muntele Himalaia

Fără să am vocaţie de sisif.

Golgota fiind prea grea pentru mine

Şi urcată de Alcineva

În locul meu,

Mi-a rămas doar un deal

Pe care să-l calc cu amintiri.

Într-o noapte am visat

Că am ajuns în vârf.

Mi-am amintit de gemetele tale

Jumătate succes, juma fericire

Şi am lăcrimat.

A doua zi

A apărut un crater

Iar fundul apei

Îmi reflecta chipul.

Eram fără contur

Şi atunci am scris poemul

Alunecării spre sine.

Luna ca reflector

Eşti cea mai frumoasă femeie

Care nu a urcat

Pe scenă

Şi nici nu a călcat pe roşul covor,

Mincinos covor,

Putred covor,

Sărbătoare de ipsos.

Pasul tău e uşor

Ca saltul unei porumbiţe

Care se învârteşte dansând

Într-un nescris balet,

Repetat de la facerea lumii.

Când te-am văzut

Călcând

Astfaltul ud de ploaia verii,

Nu desluşeam

Dacă eşti vedenie

Sau privesc

Primul film mut

Cu iubiri înviate.

Şi aveai ţinută

De regină

Din evii trecuţi.

Şi ai.

Şi am

Amintiri.

Chiar aşa:

De ce nu dansăm.

La cireşe

Nu aveam sensibilitatea lui Ienăchiţă

Şi nici frica să nu te rup dintre frunze,

Pur şi simplu observam

Cum se frâng razele soarelui

În rotundul perfecţiunii tale.

Abia atunci lumina avea consistenţă

Spărgea distanţele uriaşe

Dintre poftele mele

Şi suavele tale buze.

Scara de care mă sprijineam

Avea picioarele bine înfipte

În pântecul mamei Geea,

Singura care naşte, creşte şi îngroapă

În timp ce îngerul meu strigă

Fără să sperie : viaţă, viaţă, viaţă.

L-am întrebat ce să fac cu tine,

Fiind tu mică precum

Retina unui şoricel flămând.

Sâmburele - mi-a răspuns ecoul -

Sâmburele.

Ai gust de păcat.

Rupe-te singură,

Palmele mele

Coş de răchită

Te prind.

Ploaie cu vis

                     

Într-o clipă de clipită

Fuge arşiţa ca gândul

Şi-abia rămâne timp

Unei paseri

Să-şi cate adăpost.

Apoi acoperişul de tablă

Suna ca obuzele morţii.

Şi m-am bucurat ca un copil

Simţind teama în suflet.

Eram viu încă

Şi plin de credinţă

Spunându-mi în gând legământul

Că nu de apă vor pieri

Sufletele.

O vrabie nu a avut timp

Să ajungă la cuib

Şi stă pe umărul meu.

Poate nu-i vrabie,

Poate e gândul,

Poate e dorul.

Sentimentala Lună ca regină

Valuri cât dealurile din podiş,

Soarele era blând ca o mamă,

Un roi căuta casă cu urdiniş,

Fericirii i se cerea vamă.

Plătisem de mult preţul cerut

De vremea care orb vremuieşte

Şi mi s-a promis nemurirea ca rut

Dacă refuz să am soartă de peşte.

Îmi plăcea apa, ca unui boboc

Abia ieşit din albă găoace,

Dar iubeam lumina fără obroc

Şi învăţasem să dorm ca pe ace

Să trec prin foc, să fug de minciună,

Să pun cuvântul mai presus de scăpare

Şi să pun limbii miere şi strună

Ca să câştig jocul care pe care.

Multe şi multe, alte şi cele

Care nu încap întro poemă

Aş fi putut risipi prin plăcere

Dacă nu aveai pe cap diademă.

Întoarcerea lui Ulisse

Am fost aşteptat ca un rege,

Uşile se deschideau înaintea mea

Cum petalele când primesc bineţe

De la zori,

Şi ca floarea soarelui

Se roteau

De parcă aşi scos proverbe pe gură.

În local covorului roşu

Pe care înaintează dive

Cu forme modelate

De mono, bi, tri şi eccetera homo

Se aşternuse iarba verde

Ca algele nesfârşitelor mări.

Orchestra cânta în surdină,

Fără tobe şi trompete

Cu gât de prigorii.

Tu îţi părăsisei scaunul

De regină romantică,

Ai aruncat perdeaua ruşinii

Şi ai ţipat

De parcă doar îngerii cerului

Te-ar fi auzit.

Chiar aşa:

Bine ai venit în regatul necălcat

De picior omenesc,

Majestate.

ASFINŢIT

Părea mare cât un cuptor

Şi frumos ca un pepene cantalup

Sau ca sânul unei femei

Care alăptează viaţa.

Nu ardea,

Doar îşi arăta distincţia,

Şi deşi cobora în mare

Avea ţinuta Afraditei.

Aş fi vrut să-i spun un secret,

Dar eram convins că va zâmbi.

Poate dimineaţă

Să fie mai vesel,

Poate va răscoli sufletul dacilor

Şi voi afla cum descântau ei

Nemurirea.

Nu-ţi fie teamă, copilo,

Nu mă închin Soarelui,

Doar îl acopăr cu zâmbetul tău

Când îi spun noapte bună.

Acuarelă cu rouă

Iarba din poiană,

Porumbul mai înalt decât călăreţul,

Floarea soarelui cât roata carului,

Bunicul cât un plop.

Înconjuram zece copii un stejar

Ieşit dintr-o ghindă de început

De ev mediu,

Dar nu-i veneam de hac

Şi nici lumea postmodernă

Nu l-a primit,

S-a lăsat el aprins

Când a vrut fulgerul.

Turta din ţăst

Pe care mi-o făcea bunica

Înainte de-a coace pâinea dospită

Peste care se scurgea istoria.

Se înălţa aburul

Ca un duh al eternităţii.

Te sprijină de mine, copilule.

Nuca lui Procust

Tu nu eşti floare, Creola,

Cum în ceruri unii te urcă

Să-ţi intre în voie, zâmbind,

Nu se pricep, eu ştu că eşti nucă.

Ai coaja tare, ca piatra de râu,

Când te atinge copita, scântei ies,

Şi-ar trebui să mai exersezi

Şi să-i loveşti des, cât mai des.

După ce râzi şi ridici genele,

Sub coajă pojghiţa amară

Promite ceva, ce n-au visat mulţi,

Dar limba-şi retrag, că eşti fiară.

De-asta şi-ţi ies vorbe că eşti

În căutare de na-i habar ce,

Unii cred că te-şeală cu miere,

Alţii cu ciorba lungită-n potroace.

Dar nuca, dacă nu-i seacă

Şi n-o strângi în dinţi de Procust

E plină de miez şi de sucuri.

Hai vino, te ştiu după gust.

Elegie amoroasă

Paşii se numărau unul pe altul
Plutind vag peste macadam,
Nu ştiu dacă erai zeiţă sau evă,
Dar jurai că doar eu sunt Adam.

Aş fi gustat din tine, din măr,
Dar mi-am muşcat buza de jos
Mă durea, dar iubeam suferinţa
Ca să afli că sunt curajos.

Despre ce era negru sub gene
Sau cât catran învârtise roata
Nu am spus nimănui, nu spun
Nici acum şi termin cu-n gata.

Toate acestera sunt legate de sunet
De paşii care nu mai pot să-i aud,
Am fost la consult, nu am vreun defect
Doar am uitat căldura din sud

De când mă credeam isteţ ca Uliss,
Şi cu o privire îngăuream munţii
Se mirau şi-şi explicau lăutarii:
E frumos şi deştept, că-i fiul Anuţii.

Nu e vorba aici de tristeţe,
Să nu te înşele titlul ales: elegie.
Sunt acelaş adam de la facere lumii.
Actor, mă dedublez în decor şi regie.

IERARHII PESTE II

Pe o scară de la unu la zece

Eu sunt la firul ierbii

Şi tot mă aplec în rugăciune

Ca o petală

Peste care s-a născut at nihilo

O broboană de rouă.

Tu eşti într-un punct

Mişcător

Cu un corăbier blestermat

Să nu ajungă la ţărm

Dar şi neprimit

În adânc.

În lumea ta

Semnele au alt înţeles

Şi nu pot pricepe

Dacă eu nu le şti

Desluşi

Sau mâna care le-a mişcat prima oară

E de natură divină.

Iubirea se cântă

Pe o scară portativ

Dinspre minus infinit.

Urcuşul ei e în afara minţii

Lui Euclid,

Iar savanţii spun că nici Pitagora

Nu a reuşit să intre

În perfecţiunea cercului.

Unde scări nu sunt cu trepte,

Ci doar înaintarea pe coate

Le mângâie sensul.

De-ale poeziei

Eminul se voia pasăre

Alături de o iubită

Cu pene,

Dar el era de la naştere

Ioan Gură de Aur

Şi nu putea fi înţeles de femei

Deşi le vorbea limba maternă.

Cu motanul ar fi vrut

Să locuiască

Într-o tărâm sudic,

Aşa cum te invit eu,

Când mă dor genunchii

Iar tu cânţi la vioară

Prin oraşe germanice.

Tocmai încerc un acord

Între subiect şi subiecte,

Şi urmăresc cum se minte flacăra

Pe sine

Crezând că ea muşcă

Din lumânare.

Nu te voi mângâia astăzi,

Deschid gereastra

Să te sărute lumina.