Iar melancholie de câmpie

Azi m-am spălat pe faţă cu lumină,

Era prea târziu să apelez la rouă,

Fana Coţofna se certa cu soră-sa

Pe subiectul coadă sau trup.

Motanul confunda mâna mea cu mausul,

Politicienii tratau ţara ca pe o cramă,

Românii aveau probleme metafizice

Neştiind dacă anul acesta se bagă tot ulei

La alegeri

În sticlele de plastic

Sau se scapă şi ceva ţuică în vene.

Una peste alta e bine,

Dacă se schimbă, dar nu se vede,

Nu se simte,

Nu se judecă.

La Polul Nord e încă răcoare,

La noi e bine,

Fructele anul acesta nu prea au dat în pârg,

Dar e şi mai bine,

Că nu-şi fac oamenii probleme unde să le

Păstreze.

La molluri roţile căruciorelor

Se învărtesc perfect,

Nu ştiu de ce nu mă duc

Să trag un duş,

Că apa deja e fierbinte.

Mai ţii minte, Veronica,

Vremea când băusem frica

Şi mamei îi spuneam Nica?

Acuşica?

Acuşica.

Ora de gimnastica minţii

Când văd lumina

Mă gândesc la orbi

Şi-i cred că şi-ar da viaţa

Ca să o vadă,

Iar cocoşul îmi aminteşte

De surzii care bâjbâie

În infernul marilor metropole.

La lăsatul serii

Mai adaug o rugăciune

Iubirii cereşti fără seamăn

Care a poruncit pământului

Să se mai lase lovit de tălpile

Mele cu multe călcături strâmbe

(Un fel de brazdă trasă de o căruţă

La care a fost înhămat un cal orb

Ce se lăsa mânat de un birjar beat,

De felul lui ţigan indian –

Rezultatul seamănă cu străzile Craiovei).

Între timp

Arunc privirea

Pe o carte veche

Şi răspund în răspăr ca Hamlet

La întrebarea ce scrie :

Semne, fiule, semne.

Poem neromantic

Prima dată te-ai ascuns

În pădure,

Dar şi Luna ştia să aştepte

Cochetând cu noaptea,

Astfel că păsările s-au prefăcut adormite

Şi ciuguleau din coşul cu speranţă.

A doua oară am pândit Soarele,

Mama tuturor celor născuţi,

Cel care trezeşte la viaţă

Adâncul mării

Şi răsfaţă trupuri de mult adormite.

Eram tolănit ca omul leneş,

Uitasem se somn, uitasem de foame,

Cucoana din caleaşcă se plictisise

Să mai citească romane

Cu fii de împăraţi

Şi feţi frumoşi

Nenăscuţi la timp.

M-a întrebat dacă mi-e foame,

Apă de vreau, vreo umbră pe creştet.

Până a înţeles să mă ducă acasă

Soarele se ascunsese

În spate de val.

Ah, pescăruşul

Ah, mama lui Baudelaire,

Ah poezia,

Ah rana din care nu curge sânge.

Mama lor de creatori de vise.

Şi bunicul care nu ştia nicio poveste.

Ah.

Pastel cu plictiseală

Valul care se naşte

Fără loc,

Aerul din ce în ce mai rar,

Mai de negăsit decât caracterele

În Balcani.

Cocorii fac antrenamente,

Rândunelele îşi învaţă puii să rabde,

În timp ce berzele caută hrană

Pe ogoare.

Motanul miroase aerul prin fereastră

În amintirea vremurilor

Când spărgea noaptea

Cu mieunatul antipatic

Chiar stelelor.

La paralela 45

Nu se întâmplă nimic.

Şi chiar aşa :

De ce s-ar petrece

Dacă iarna vine

Vare trece

Iar ruşii n-au und-să plece.

VARIAŢIUNI

Instinctul păsării de-a sări gardul,

Întoarcerea în prag de seară,

Norii care aleargă leneşi

Şi indiferenţi la umbra lăsată pe iarbă.

O lebădă s-a rătăcit pe câmp,

Urmele avioanelor dispar în ceaţă,

Vara aceasta a fost mai ploioasă decât toamnele,

Dacă aş fi tânăr m-aş întovărăşi cu un muson.

Vreo cinci câini

Unul mai lacom decât altul

Înconjoară lebăda,

Ea aşteaptă majestoasă aproprierea lor,

Întinde gâtul delicat ca o întrebare metafizică

Scoate pe cioc blesteme în sanscrită.

Iubito,

Cui voi mai scrie eu poeme

Când îşi va găsi lebăda lacul

Şi tu alesul inimii.

Ciripesc zorile

Ca Spiritul Domnului sunt

De calme,

Ca Duhul care nu rupe

Nimic în cale

Ca vântul cel mai odihnitor.

Şi, totuşi,

Lovesc geamul,

Trec prin munţi,

Sfarmă pietre,

Răscolec minţi,

Pornesc revoluţii,

Declanşează războaie.

Şi nimeni nu suferă

Nu există victime colaterale,

Se usucă lacrimile,

Învie morţii.

La malul mării

Pândesc ca un grănicer umbra ta,

Eşti ca o trestie singuratică,

Salcie pe creste.

Şi gândul mea aleargă

Ca un dor.

Adio, tristeţe,

Vagoanele de melancolie s-au prăvălit

În văgăuna uitării.

Cri-crip, cântă zorile,

Cip-cirip, lovesc zorii

Paginile eternităţii.

Aleluia.

Iar cântă păsările

Până la prânz mai au putere

Să se cheme prin sunete descrete,

Cum hoţii folosesc secretele

Să înconjoare prada.

Cerul părea de dimineaţă

O imensă câmpie albastră,

De parcă menta ar fi dat în floare

Iar tu interpretai

Pe plajă boleroul.

Iar se giugiulesc vrăbiile,

Ca pe vreme când fugeam la scăldat,

Iar ele se drăgosteau în ţărână

Şi nu fugeau

De sub copitele cailor.

Până la prânz

Voi scrie un poem

Despre iubirea

Care

Aduce răcoare,

Stropi de rouă

Peste sufletul în dogoare.

Cald de câmpie

Întâi ameţesc muştele.

Obraznicele, neliniştitele,

Neruşinatele,

Duşmancele,

Curioasele,

Bârfitoarele.

Şi deodată se agaţă de tavan,

Aeroplane ale viitorului,

Stau neclintite

Cu capul în jos,

Sigure că nu vor ameţii,

Iar mintea lor boşevocă

Va putea să renască oricând

Ca revoluţiile în lumea arabă.

Voiam să mai scriu un vers

Dar am obosit,

Aerul e mai de preţ

Decât o idee

În statele ocupate

De comunism

Sau de globalizarea

Cu numele de fată mare

Şi violată

Schimbat în puritate.

Valuri mici, valuri repezi (Botez în Timişul de Sus)

Azi am văzut câţiva îngeri

Trecând peste ape

Blând zbor,

Line unduiri,

Suave aripe,

Binecuvântate clipe.

Şi cântecul lor era calm

Şi pădurea le ţinea ritmul

Şi vântul acompania echilibrul.

Astăzi a fost bucurie în Ceruri,

Încă un suflet a rostit răspicat

Numele Fiului.

Printre brazi şi printre zile

M-aş fi plimbat cu bicicleta

De s-ar fi urcat şi pisoiul

Pe spinarea mea

Iar un ied şi-ar fi odihnit

Burtica

Pe creştet.

Lentilele privirii

Nu au putere să fixeze un ochi,

Tu te-ai ascuns după un brad,

Brazii sunt mulţi,

Cetina plânge,

Tată îmi aminteşte

Că tămâia nu-i sfântă,

Doar Dumnezeu e plin

De iubire.

Renunţ să mai desenez nori,

Chipul tău se prelungeşte

Ca picioarele din acuarela unui elev.

Strig

Fără disperare, mai mult murmur.

Norocul e bun.

Îmi răspunde ecoul

Repetându-mi numele.

E bine.

Sfaturi către Theodosia

Nu-ţi privi picioarele

Când înveţi să mergi,

Lasă botinele să se murdărească,

Praful un este cel mai infect păcat.

Şi ţine capul sus,

Fii mândră ca Floarea Soarelui,

Lasă ochii să reflecte lumina,

Cum macul strânge în el

Căldura îngerilor.

În zare ai să desluşeşti

Cu uşurinţă

O dungă de lumină.

Păşeşte spre ea

Şi fă-ţi brâu

Din curcubeu.

Există un trifoi cu patru petale

Între sânii fiecărei copile.

Lasă-l să crească.

Păstrează mirosul

Dimineţii,

Tocmai am înmuiat pensula

În vopseaua voluptăţii.

Mama ei de estetică.

Athena în apă

Căldură de câmpie

De păduri tăiate

Fără vânt dinspre baltă,

Dunărea trecând nepăsătoare

Spre păsările migratoare din deltă.

Trupul tău reflectat în apă,

Scufundat,

Alunecos ca undelemnul.

Eu

Pasăre stingheră

Pe marginea strandului

Întreb oracolul de la Delfi

Dacă ştie cum pot transforma

Uscatul în apă,

Poteca în pod

Şi să-ţi pot dărui

Castele de cristal.

Eşti pe ţărm,

Plop fără ramuri,

Trestie melancolică

Precum poemul.

ORAŢIE DE NUNTĂ

Hei, dansatoare,

Adolescentă din trestie,

Gumă de mestecat,

Grisino,

Răsfăţato,

Depărtată,

Întârziată la naştere,

Eliberată din puşcărie la

Şapte luni şi trei zile.

Tu, nenuntito,

Curato,

De trei zile încoace

Nu mai pot minţi:

Intru sub duşi din oră în oră

Şi mă spăl de păcate.

Şapte sate late

Şi-alte şapte

Numărate,

Curăţate,

Neumblate

Ţie-ţi vor fi date

Cu-n castel pe roate

Neatins de ape.

PRINTRE VĂI

Printre văi şi printre dealuri

Dansau norii,

Eu ţopăiam ca în copilăria fetelor

Care jucau coarda

Şi murmurau melodii

Într-o limbă

Cu zimţi de drezină.

Printre brazi uriaşi

Desluşeam paşii tăi

De căprioară speriată.

Nu sunt pericole în munţii,

Urşii sunt sătui de singurătate

Şi ies la poteci

Să spună poveşti

Despre ierni nesfârşite

În care poeţii cântau

Zăpezile de zahăr

Şi ploile cu râuri de miere.

Tu îţi scăldai picioarele lungi

În apele iuţi şi reci,

Eu aşteptam pe mal.

Timpul.

Timpul.

Descrierea serii cu Mihai

Inima e un ghem deşirat

Numai bun să-l desjoace pisicile,

Un fel de lună adăpostită

De nori

Şi ninsori.

Pănă la un punct,

Un ceas,

Un anotimp

Când nu se mai face deosebire

Între măr şi păr

Şi curge-n răspăr.

Acum bate la uşă

Tristeţea,

E caldă ca arşiţa,

Îmi e somn

Vreau să dorm.

E iarnă

Şi

Iese fum

Un sătean trage viţelul

De curm.

Mă înturm.

Ceaţă la mal, ceaţă pe creste

Căile misterioase al duhului

Adieri de zefir,

Vânt în mijlocul verii.

A odihnă,

A ploaie sănătoasă

Pentru pământul din adânc

Nu pentru şeanţuri

Şi văgăuni.

Şi cântecul care urcă limpede

Ca aburul din pâine.

Şi Spiritul care slujeşte

Ca dragostea.

Între pământ şi cer

Încerc să nu alunec.

Ritmul

De după ridicarea în două picioare.

Hopa sus, mă îndemna mama.

Sfaturi de matur

Copile, pe deal te chem,

Nu ne vom urca pe munte

Ca Moise

Că legile sunt date de mult

Iar poporul susţine

Că a ieşit din robie

Gata creştinat.

De pe coline

Vezi marile înălţimi

Şi te cutremuri

De puterea creaţiei,

Sufletul freamătă de mister

Şi te îndrăgosteşti

De suflete vii

De pietre

De zbor.

Jos se întind câmpii

Care-ţi colorează ochii,

Opreşte-ţi privirea

Ca să nu-ţi pierzi speranţa.

Deasupra bălţii

Să te întrebi dacă ea

Vrea să fie cu adevărat

Asanată.

Când nu-ţi răspunde,

Numără cocorii,

Caută trifoi cu patru foi

Închipuie-ţi peisajul ţării o orgă enormă

Şi numără silabele

Singurătăţii

Din oricare poem

Scris de Eminescu.

LOCUIRE FĂRĂ ÎNLOCUIRE

Visul meu de copil

A fost să locuiesc într-o scorbură

Şi chiar văzusem un stejar uriaş

În care aş fi încăput

Stând în piciore.

Chiar şi întins aveam loc,

Dar nu am încercat.

Pe vremea aceea puteam dormi

În orice poziţie,

Între timp, am renunţat la poziţia

Faţa în sus

De teamă să nu sforăi

Şi să trezesc îngerii.

Curând, curând,

Vom pleca pe câmpie

Şi vom căuta prin păduri

Adăpost pentru doi.

Caii au învăţat

De la Mihai Eminescu

Să pască singuri

Şi să dea din pleoape

A nepăsare.

Cucul ştie să repete

La nesfârşit

Chemarea.

Tu continui să te miri

De ce nu-mi găsesc locul.

Care loc.

Somnul de după amiază

Oboseala mamei după neşterea

A şapte copii,

Eu, primul născut,

Care mă încăpăţânam

Să trăiesc

În ciuda incompabilităţii

Dintre cei doi părinţi.

Mama nu stingea lumina

Decât după ce privea pe fereastră

Şi constata că nu mai munceşte nimeni în jur,

Tata era puternic ca un taur

Şi-şi consuma energiile mânuind rindeaua,

Seara citea biblia,

Dar între timp,

Trăgea un pui de somn.

Nu ştiu pe cine moştenesc,

Dar după-amiezile

Încep o nouă zi.

Este adevărat

Când mi se reproşează

Că duc o viaţă dupblă.

Una de zi,

Una de seară

Şi una de noapte.

Zarul mi-a căzut mereu

Şase-şase.

Şi nu e măsluit.

Conjuncţie cu pesimisme alungate

Şi intunericul care se ridică

Fără durere, fără ţipete,

Ca timpul care trece peste pietre,

Ca pasarea care alunecă purtată

De curenţi înălţimii.

Razele lipite de frunze

Respiraţia copilului adormit,

Speranţa că nu vor mai muri prin înfometare

Câinii care şi-au slujit stăpânii.

Şi Homer pe care nu mai am răbdare

Să-l citesc până la capăt

Şi peruca lui Goethe nemângâiată.

Şi Solomon cu întorsăturile lui din condei,

Cu clepsidra care curge,

Dar fără mâna omului

Nu se poate răsturna

Şi rămâne ca paharul gol

De pe masa beţivului.

Şi eu.

Şi eu ce.

Şi eu. Da.

Diametrul iubirii

M-au trezit cocoşii,

Întindeau spre înălţimi

Capete mândre ca nişte trompete de aur,

În timp ce măturau rotundul

Pământului

Cu roşcate cozi nepângărite

De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,

Argumentele lui Galilei,

Nici pledoaria suflată în barbă

De îndoielnicul Giordano Bruno

(Sau nici nu le-am citit vreodată

Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),

Dar tot mai cred că pământul

Este o imensă câmpie

Pe care alergăm amândoi

Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina

Cu tatăl tău în prag

Pregătit să ne dea

Ultima binecuvântare.

Diametrul iubirii

M-au trezit cocoşii,

Întindeau spre înălţimi

Capete mândre ca nişte trompete de aur,

În timp ce măturau rotundul

Pământului

Cu roşcate cozi nepângărite

De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,

Argumentele lui Galilei,

Nici pledoaria suflată în barbă

De îndoielnicul Giordano Bruno

(Sau nici nu le-am citit vreodată

Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),

Dar tot mai cred că pământul

Este o imensă câmpie

Pe care alergăm amândoi

Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina

Cu tatăl tău în prag

Pregătit să ne dea

Ultima binecuvântare.

C. Noica despre limbă

"Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare — ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui —, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne în­ţelepciune ?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles."

Calul meu cu stea în frunte

Mi s-a spus că mănâncă nori

Că a fost hrănit cu jăratec

Şi nu suportă călăreţ

Decât fii de regi,

Panduri

Sau născători din zei.

Mi-am vândut tinereţea,

Bruma de avere moştemită

Şi abia mi-a rămas putere

Să spun nu Mamonei

Care voia să facem pariul

Lui Faust.

De cum l-am atins

M-a privit în ochi

Ochi rotund

Viu,

De reflecta în el muntele.

După prima clipire

Norii,

Apoi pupilele deveniseră sori.

I-am dezlegat

Frâul de aur,

L-am încălecat bătrâneşte,

Fără să-i smulg coama,

Cum dezbracă mirele mireasa

Fără s-o atingă,

Şi l-am îmbrăţişat cum soarele

Îmbracă pământul.

Când l-am întrebat de ce nu porneşte

Mi-a pus

Că fără tine alături

Nu va face un pas.

Calul meu cu stea în frunte.

Aşa mă răsfăţa mama.

Perfecţiune

După o zi plină

Şi rotundă ca azima,

Cu ogorul desţelenit de griji

Şi de ghinioane

În care am putut semăna

Silabe, cuvinte

Şi crâmpeie de mântuire

Seara alunecă blând ca o perdea

Peste suferinţele unui damnat.

Luna s-a transformat

Într-o uriaşă pălărie,

Îmi ţine de cald,

De urât,

De călăuză.

Îmi voi face o cârmă

Din joarde de viţă

De vie,

De iederă,

De pir,

Luna va ţine loc de cerc

Şi calculând în doruri

Distanţa dintre noi

Voi încăleca pe calul bălan

Şi te voi fura.

Dacă ţi-e teamă

Să călăreşte

Cârlani ne-învăţaţi

Ne putem întâlni

Direct pe razele Lunii.

De la Psalmul 133

Ca undelemnul de preţ,

Ca un parfum de firmă,

Ca o îmbrăţişare,

Ca un cuvânt de apreciere

Este prietenia dintre fraţi

Şi capacitatea lor

De a fi împreună.

Ca roua peste iarba ofilită,

Ca o ploaie scurtă în mijloc

De arşiţă,

Ca un nor în zi de zăpuşeală

E întâlnirea

Cu cei dragi.

Acolo coboară

Spiritul Domnului

Şi lasă binecuvântarea.

Lui îi plac înţelegerea,

Calmul

Şi iubirea dintre fiii lui.

Emoţii nocturne

Noapte neagră

Ca speranţa condamnatului

Pe viaţă

Părăsit de nevastă şi de copii

Inainte de aflarea sentinţei.

Şi beznă era în jur

Ca în noaptea trădării,

Ca în mintea celui din Isacriot.

Dar de ce m-aş grijora

Mi-a şoptit spiritul,

Fiu al Marelui Spirit,

Au eşti singur,

Au nu ai mers tu pe apă,

Nu din apă ai fost scos

Ca să te urci la cer.

Şi liniştea s-a aşternut pe pământ,

Iar inima a tresărit

Şi au apărut zorile.

Am întins mâna

Şi te-am mângâiat,

Tu dormeai ca pruncul

Îmbăiat.

Şi iar am devenit prunc.

Pastel de vară

O mică teamă

Zgomote în depărtare ca un zvon

De război,

Iluzia că moartea nu are legătură cu oamenii

Şi nici nu are

Îi pasă doar de foametea ei.

Păsările caută adăpost,

Dar nu-şi măresc ritmul de zbor,

Aripele vâslesc ca sclavii

Condamnaţi la exil

Fără speranţă.

Doar Ovidiu mai credea în dragoste

Şi în mila Cezarului,

Noi ştim, iubito, că în afara noastră

E un imens deşert

Pe care-l vom acoperi cu flori.

Începuse să-mi fie teamă

De trecerea timpului,

Dar secolul

Nu e mai tare decât

Cântecul anual al cucului.

Nostalgia dealului

Frumuseţea câmpiei pierdută

În întuneric,

Norii care nu se mai văd,

Fulgerul care împarte noaptea în două

Cu siguranţa baciului

Care taie caşul uriaş

Şi nu mai e nevoit

Să-l cântărească.

Motanii nu au bucurii pe acoperişul

Lumii

Şi nici nu încearcă rezistenţa tablei ruginite,

S-au îndrăgostit de lanul de grâu

Dat în pârg,

Cu şoricei care mişună

Ca poftele în sânul

Unei eleve de liceu.

Sunt semne de ploaie

Cu melancolii de câmpie

Şi dor de viaţa

Ca în noaptea plină de tunete

În care te regăseai în mine

Ca mielul nevinovat

Neştiutor de păcate.

Mai spune-mi o dată

Că visezi să rătăceşti pe mare

Sub ploaia de stele.

Transformări

De la o vreme

Am devenit înţelept

Ca un motan bătrân.

Privesc nepăsător

Baletul pisicilor,

Vrăbiile mă încântă

Numai când ciripesc,

Iar şoarecii îmi sunt

Mai simpatici decât hrana

Şi le admir codiţele

Ca nişte raze de soare

Capabile să se transforme-n cerc.

De la o vreme

Dorm cu ochii deschişi

Şi am certitudini

De matematician,

Mă bucură căutarea

Cifrei finale

Şi dansez pe coloana infinitului

Cum mă căţăram în tinereţe în pom

Sau pe coloanele

Unei femei.

De la o vreme

Visez la ochi verzi,

Semn că nu mai sunt

Un biet motan bătrân.

Linişte sufletească

Seara păşeşte pe furiş

Cu paşi molateci de pisică,

Se strecoara precum apa

În pământ nisipos

După o vară de neputinţe.

E calda aşteptarea

Ca privirea mamei

Care şi-a alăptat pruncul,

Ca mâna întinsă de bărbat

Deasupra casei

După ce i-a aşezat coperişul.

În noapte

Nici greieii nu mai răsuflă

Când apari tu,

Frunzele au uitat să tremure,

Stelele, corăbii în portul veşniciei,

Au tras la mal.

Aş dormi somnul de veci

Aş spune senin

Până aici,

M-aş împăca în sfârşit

Cu mine

Şi aş lăsa adâncului

Hainele ponosite.

Dar aştept liniştea ta, Împărate,

Popasul tău ultim

Pe Muntele Măslinilor

Ca să spui

Pace vouă,

Vă dau pacea mea.

Vă înstăpânesc peste

Liniştea veacurilor

Care a astupat

Spărturile.

PORTRET DE VOIEVOD (lui Mircea Ciobanu)

Era mai înalt decât mine,

Dar folosea o şmecherie personală

Şi mă privea de jos în sus,

Dându-mi de înţeles că nu-l întrec

La frumuseţe

Dar la talent am putea sta de vorbă.

Pe el stăteau totdeauna hainele curate

Şi-l prindea albul

De parcă mama lui ar fi fost culegătoare de bumbac.

La umor, era ca Ştefan cel Mare,

Întâi tăia capul, apoi se căia,

Că ştia scripturile pe dinafară

Şi le mai şi tălmăcea

Fără să le răstălmăcească.

Mă tot învârt în jurul cozii

Ca să n-o spun pe şleau

Că mi-e dor de el

Ca de mama.