Pagini

duminică, 30 septembrie 2012

Desfătare


Desfătare

Ce-mi place cum te desfaci,
Dimineaţă,
Cum se sparg tecile
Şi ţâşnesc boabele
Înspre cele patru
Puncte cardinale
Şi în infinitele sensuri
Dintre ele.

Ce mult iubesc
Coloanele tulpinilor,
Stejari falnici îmi sunt
Stăvechi străbunici,
Plopii sunt fraţii mei repede crescători,
Trestia e fiica mea nenăscută.

Ce-mi place când zbori,
Cum te desprinzi de pământ
Ca un fulg
Cum îmi umpli fiinţa
Cu tot ce-i trebuia
Golului
Rămas
În pântecele
Mamei Gea.

Dimineaţă blândă


Dimineaţă blândă

Se întâmplă lucruri ciudate,
Iubito,
Dar nu dintre cele analizate de magi cu simbrie
Şi nici puse pe liste de studii
De savanţi cu chelii sau imberbi.

Chiar acum,
În timp ce-ţi vorbesc
Spiritul Sfânt e la treabă
(Acolo unde fiinţează
Dinainte de-a fi
Şi-a respira aer).

Pluteşte sau zboară,
Seamănă nenăscute planete,
Porunceşte stetelor
Să se scurgă în ape.
Nu ştiu.

Un abur
Ca un vânt de toamnă
O respiraţie ca îmbrăţişarea mămucăi,
Un braţ tare
Cum doar tatăl meu avea
Printre toţi bărbaţii pământului,
Zâmbetul fiilor mei.

Îmi dau ocol,
Se joacă,
Mă răsfaţă
Şi-mi fac semne discrete
Să fac aripi din mâine.

Dar ea,
Am zis,
Dar ele,
Dragele mele,
Dragii mei,
Ce se va întâmpla,
Domnule,
Cu tot ce-am iubit,
Cu cine mă iubeşte.

Şi ele, şi ei,
Şi ele, şi ei,
Murmura vântul.


marți, 25 septembrie 2012

Nuca lui Procust




Tu nu eşti floare, Creola,
Cum în ceruri unii te urcă
Să-ţi intre în voie, zâmbind,
Nu se pricep, eu ştu că eşti nucă.

Ai coaja tare, ca piatra de râu,
Când te atinge copita, scântei ies,
Şi-ar trebui să mai exersezi
Şi să-i loveşti des, cât mai des.

După ce râzi şi ridici genele,
Sub coajă pojghiţa amară
Promite ceva, ce n-au visat mulţi,
Dar limba-şi retrag, că eşti fiară.

De-asta şi-ţi ies vorbe că eşti
În căutare de n-ai habar ce,
Unii cred că te-şeală cu miere,
Alţii cu ciorba lungită-n potroace.

Dar nuca, dacă nu-i seacă
Şi n-o strângi în dinţi de Procust
E plină de miez şi de sucuri.
Hai vino, te ştiu după gust.

La un desen



(Amicului Aurel Sibiceanu)

Crucile nu stau drept,
Copile,
Şi nu vor urca niciodată la Cer,
Ele sunt ca gândul păcătosului,
Vameşului,
Fariseului,
Bogatului.

Cum era să se ridice spre înălţimi
Lemnul greu al gloatei
Ucigaşe,
Apa din ligheanul lui Pilat
Încă nu se uscase
(Şi nu se va usca vreodată),
Sângele de pe tipsia
Care a avut neruşinarea
Şă ţină capul lui Ioan
Deasupra
Se prelinge.

Taina crucii e doar Pământul.

Furnicile-om au fost de la început
Plămădite
Din pământ de stele
(Priveşte dinafara
Sistemului solar
Şi ai să vezi cum luceşte praful
Pe care calci).

Despre cruce nu se rostesc cuvinte.

Până nu voi deveni mut,
Până nu-mi voi lega limba,
Până nu mă voi cocoşa
De modestie,
Adevărat, adevărat,
Zic ţie,
Nu voi scoate nici-un geamăt.

Ea va rămâne înfiptă-n
Inimă,
Doar toiagul lui Moise,
Rupt din Viţa Vieţii
Se va urca până-n
Infinit.

Postmodernismul modemului



N-am mai văzut Luna aseară
Şi nu-mi pare rău,
Ştiam că se joacă de-a v-aţi ascunselea
Cu îndrăgostiţii.

Mi se pare că germanii fiind reci,
Precum dumneaei, Hegel şi Hitler –
(Nu eu i-am apropiat, ci istoria)
Au făcut-o bărbat,
Iar Soarele e damen-tango –
Accent pe ultima silabă -
Fiind mare criză de tauri
Prin cele ţării nordice.

De ce nu m-aş zgâi eu la stele,
Mi-am zis,
Nu se poate să nu fie vreun anghel p-acolo
Care să-mi facă semne cu pălăria
Sau vreo anghelică dolofană
Fără rană
La sprânceană
Să-i dau vană
Pân-la toamnă.

Dreptul care,
Ioane, Ioane,
Ieşii chiar acum în cale
Pe cărare
Să îţi spui şi dumitale
Că iar văzui Carul Mare.

Iubito
(M-am certat cu Creola,
Mă dau la Roberta,
În aşteptarea unei bavareze,
Că nu sunt plagiator
Să mă cert cu nemţoica),
Pe toată întinderea
Câmpei Române,
Pe dealuri şi preste munţi,
Eu, viitorul tău iubit,
Sunt printre puţinii nebuni autohtoni
Care nu a schimbat roţile carului
Cu anvelope de cauciuc.


Spiţele nu se aud,
Bucşa nu zdrăgăne,
Păcura unge.

Ce cald e trupul tău
Prin văzduh.
De n-ar fi aşa,
De ce vin îngerii
Să te atingă
Şi să să se convingă
Că eşti.

luni, 24 septembrie 2012

Toamnă târzie



Cât de adânc pătrunde
Un strop de ploaie, iubito,
Cum revine în fiecare dimineaţă
(Ca dorul de ducă, de rouă, de tine).

Adie vânt cald
Peste iaz,
Peşti nevăzuţi
(Şi inexistenţi)
Îşi cer dreptul la viaţă.

Am avut şapte fraţi,
Niciunul nu a văzut Luna,
Am rămas singur
Sub razelei ei
Şi-i caut sub stele.

Azi,
În plină zi,
Umbra lor
S-a suprapus
Peste umbra mea.

Nu te mira că am ochii verzi
Iarba e plină de zei.

Din înalt
Domnul eternităţii
Udă sufletul neamului meu.


Psalm 119, pe alocuri




Nu-mi plac, Domnule, nehotărâţii,
Aş spune că-i urăsc,
De-aş şti ce-i ura,
Dar nu vreau să pierd timp
Şi să-mi răcesc rostirea.

Tu eşti casa mea, gardul care mă apără
Şi când se năpustesc duşmanii
Cu tunete-i opreşti
Spunând: până aici.

Hei, voi, meşteri la stricat minţi,
Depărtaţi-vă cu propunerile voastre tentante,
Vindeţi şi cumpăraţi între voi,
Chiar îmi place să fac
Ce-i frumos.

Dumnule, iubesc sfaturile tale
Văzând cum nu rămâne nimic
După cei răi,
Iar tu mă iei de mână
Şi nu mă laşi la masa celor lacomi.

Bucuria mea, Domnule,
E se mă scol înaintea păsărilor,
Să aştept zorile
Şi să mă minunez
Ce meşter eşti.

duminică, 23 septembrie 2012

Război cu Luna



Stiam  că nu e fată bună
Şi nu se ţine de cuvânt
Că doar de-aceea este Lună
Şi nu e Soare şi nici gând.

Cândva mă mângâia pe frunte
Şi tot se dezbrăca-n fereşti,
Mă însoţea trecând pe punte
Şi mă ferea de proaste veşti.

I-am scris poeme într-o vreme
Cătând în nopţi rare cuvinte,
O aşteptam s-aud cum geme
Pân-am rămas fără un dinte

Că adormisem pe-un pervaz,
Condeiul mi-l cercam în gură
Iar ea, probabil făcând haz
Se scălda chiar în bătătură.

Când să o prind a fost mai grav
Eram naiv şi cam boem
Mama credea că-i ceva grav,
Dar îmi fugise din  poem.

De-atunci îi port oarece pică
Şi astă seară n-o aştept
Şi nu mai cred în vorba cică
De mă iubeşti, vei sta deştept.

De-o întâlnesc am să scot colţii -
De când tot minte-am plete sure.
Dar când voiam să-mi blestem sorţii
M-a întrebat dacă vreau mure.

Şi-n loc de mure, cum i-e firea
Zâmbind a mai crescut un pic
Şi-ncet-încet îşi dezvelea
Rochiţa ei  de borangic.





Dans egocentric


Dansează, dansează, Creola
Nu va cădea nici-un cap
Ioan cel neînfricat în vorbire
L-a uitat de mult pe satrap.

Regii dorm acum chiar de-s treji
Ca să împlineasă spusa aleasă -
Când păstorul va fi încolţit
Pâcla va fi generală şi groasă.

Arată-ţi picioare lungi de coloane
Sânii rotunzi ca un neatins a
Nu te întrerupe când le gâlgâie pofta
Păstrează-te rece ca lemnul de Tisa.

În final, li se va face somn
Au trupul greoi şi mintea subţire
Şi nu vor pricepe oricât ai dansa
Cum de ne leagă pe noi două fire.

Spun două, deşi e doar unul
Cuvântul prins într-un viu curcubeu
Când mi-ai promis călare pe nori
Că dansul tău va fi pururi eu.

Psalm murmurat


Auzisem de vremea
Când pământul nu era sărutat
De ploaie
Şi-şi scotea hrana din aburi
(Un fel de ceaţă
Care cobora peste el
Ca să ascundă
Ruşinea
Sodomiţilor şi gomoriţilor).

Azi m-am lămurit că nu metaforă
Erau spusele iahvistului,
Elohim însuşi
Se coboară pe Pământ.

Duhul lui mă ţinr traz,
Îmi deschide pleoapele,
Îmi udă genele cu mirodenii.

Inima se cuplează
La mersul stelelor,
Din cer mă acoperă cearşaful iertării,
Spiritul Creatorului pulsează,
Pământul încremeneşte
Ascultând porunci.

Pe o petală de trandafir
Un bob de rouă
Reflectă nori trecătorii.

Îngerii Domnului cântă osanale.

Aş face linişte, dar un pot.
Intru în ritmul nemărginirii
Şi murmur
Aleluia, tată,
Aleluia.

duminică, 16 septembrie 2012

Psalm fără psalmodiere, aşa de respirat



Când apari tu, Domnule,
Totul prinde viaţă,
Încep păsările să-şi cureţe penele,
Ursoaica îşi lasă liber puiul,
Vulturul îşi hrăneştre ciocul de granit,
Mieii se gudură
Cum fac eu când văd lumina zilei.

Mare invenţie noaptea, Domnule,
Ce tainică e tăcerea ei,
Cum se pierd contururile în negură
De-ai zice că n-au fost
Şi nici că vor să fie.

Şi din adânc
Din uite-l, nu e,
Din crăpături de ţarină
Se aude vioara greierului,
Un broscoi are chef de împreunare
(Poate doamna broască,
Dar aruncă vina pe mascul):
Viaţa îşi vede de rostul ei.

Eu ştiu că se va face dimineaţă
Şi că te vei atrăta pe munte
Dar tot mi se face inima cât un purice
Când văd puzderia de stele.

Mare boier ai fost, Domnule,
Cu steaua pe care mi-ai hărăzit-o,
Împăraţii pământului
Sunt nişte zgârciţi.

De i-aş fi slujit
Mi-ar fi dat o palmă de pământ,
O moşie,
Un ţinut
Şi la final, de nu îi osanam,
Şi un picior în fund.

Stea, Tată, stea,
Nu jucărie.
Aleluia!

Prinţul dadanez



Era o seară ca oricare
Dar pe la vecernie
A intrat pe coş o pasăre
Şi-a adus o cămaşă de mire.

Am crezut că-i ăla cu toaca
Sau chiar sora lui, a cu coasa
Şi-o să înceapă ştiuta placă,
Haide cu mine, ca-ţi arde casa.

Dar n-a fost aşa, şi e bine,
Erai chiar tu şi-am zis hai s-o
Văd dansând cum e la cadâne
Ca să zici pentru una aleas-o.

Până să mă lămuresc cât de cât
M-am trezit că eram gol
Şi ea dezbrăcată din talpă la gât
Cum sunt copilele-n techirghiol.

Ce-a urmat s-ar putea spune
Doar eram o femeie şi era un bărbat
Dar spre ziuă, după cîteva glume
A  plecat şi eu zăceam lat.

Mă pipăiam cum fac negustorii
Să ştie cum stau concret la bănet,
Eu eram în nori, iar cocorii
Tot îngânau: eşti Hamlet, eşti Hamlet.


Cum să fiu eu prinţul danez,
Era fiu de rege, nu-i o ocară,
Dar ca să fiu sigur că nu deraiez,
Te rog, Creola, să vii şi deseară.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Zori cu ritm lent



Ce greu au răsărit zorile azi
(Aş zice, deşi ştiu că nimic nu-i greu,
Nimic nu-i târziu,
Seminţele nasc după ce
Apa, duhul şi moartea
Le-a rotunjit împlinirea).

Dar tu dormeai
Şi-ai uitat ce visezi
(Aşa ai spus,
Iar ochii cătau în depărtare:
La Polul Sud,
La Polul Nord
La polcă
Sau la vals.
Eu eram treaz).

Se fărea că nu va fi zi
Şi că zmeii vor fi stăpâni
Pe noaptea ferecată
În adânc.

Nu, u cred în puterea răului,
Este doar o dungă
Pe spinarea taurului.
Când se va trezi
Leul lui Iuda,
Arhanghelul Mihai,
Cheile celor doi apostoli
Cu firi diferite
Şi final unic
Se va cânta aleluia.

Dormi liniştită,
Iubito.
Nu fiindcă eu aş veghea
Pentru tine.

Cine aşteaptă
Primeşte.
Vin deja
Călăreţii luminii,
Aud tropot de viaţă.



vineri, 14 septembrie 2012

Cât de departe



Cât de departe poţi fi
Dacă văd stelele
Iar până la ziuă
Le urmăresc drumul
Presărat cu negre nostalgii.

Şi de ce nu te aud,
Dacă spărtura pe care
O spintecă tocmai acum
Un aeroplan
Sub cerul cenuşiu
Îmi vâjâie-n urechi.

A fost vorba
Că n-ai să pleci
Până nu întorc
Ceasornicul
Şi nu potrivesc acele
La doisprezece fix.

E drept,
Nu hotărâsem dacă e miez de noapte
Sau jumătatea zilei.

Zarul a căzut pe întuneric
Nu se putea citi nimic
Pe vreuna din laturi.

Noroc că s-a oprit vântul
Şi te-am zărit printre stele.

Eşti tot frumoasă
Ca în rama ferestrei
De la un tren din câmpia
Care m-a tras în sus.

Pornise vertical
Şi aşa a mers
Fără să facă zgomot
Şi fără să observe careva
Că zburăm.

Optimism nocturn



Deseară am întâlnire cu umbra
Dar nu m-am hotârât a cui e
Luna va fi absentă, dar ştie
Că umbrele vin şi pleacă-n abis.

Deseară voi privi copacii
Nu cum se profilează
Pe cer
Doar cum se înclină ţărânii.

Ţi-am dat întâlnire,
Umbră
Să mă obişnuiesc cu tăcerea
(E anotimpul
Când păsările
Abia zboară
Şi învaţă să se hrănească
Lovind nori invizibili
Cu palide aripi).

Până atunci,
De nu voi fi umbră,
Am să te rog
Să priveşti
Spre nerăsăritul astru
(Fii precaută,
Fii înţeleaptă
Şi nu-l irita:
Are ştiinţa de a-şi ascunde locul).

Cine pe cine aşteaptă
Încearcă oameni să ştie
Din veacuri.

Eu sunt de câteva clipe
Aproape sigur: Umbra umbrei
Va trebui desenată.

Ciudăţeniile inimii moderne



Poştaşul sună o dată, ai zis,
Cineva susţine că va suna
Din nou,
Mie nu-mi pasă:
Nu ridic niciodată
na de pe clopot,
Inima mea bate ritmic
În aceeaşi direcţie.

Poate e ocupată linia,
Îţi justific tăcerea,
Ştiu că lumea a învăţat să alerge
Fără să ştie unde,
Dar se înşeală crezând
Că îşi ştie motivul.

Te sun, iubito,
Chiar de n-auzi,
Într-o zi ai să întorci capul.
Ţi se va părea că este cineva soţ
Al mersului tău,
Al zilei şi-al nopţii.

Vei privi în jur şi nu va fi nimeni
În afară de trecătorii care-ţi poftesc
Mersul
Şi-ţi admiră rotundul
(perfect, ce-i drept)
Al formelor.

N-o să mă vezi
Fiind cuibărit în tine
De la naştere.

Tu nu trebuie să te fereşti
De implanturi.
Oricum nu ai seamăn.

luni, 10 septembrie 2012

Taifas de dejun



Nu-i mincinoasă Luna, iubito,
Nici rece,
Nu crede poeţi dramaturgi
Care au nevoie de rime
Şi de-o petaforă
Pentru jăratec
(El însuşi, englezul, era un mare
Mincinos,
Fiind rege
N-avea voie să urce pe scenă
Şi împrumuta hainele lui Wil).

Nici chiar mie
Să nu îmi dai crezare
(Nu ştiu cum mi se năzărise
Că m-ai iubi).

Dar noaptea,
Ah nopţile
Lui Alex Prima verba,
Cum mă revigoreză
Sorbind aripi.

Chiar acum,
Căutând-o
Mi-a confirmat cinstea.

Pururi fecioară
Precum preasfânta
Arată când creşte
Arată când scade
Umplând cupe de dor
Altor lumi.


duminică, 9 septembrie 2012

Colind neritmic



Lumina e de ceară astăzi,
Picură ca lacrima unei
Nevăzute icoane.
Suferinţa e închisă
În coşciug.
Tu dormi
Şi îngerii cântă osanale.
Partitura e imprimată de mult,
Acum e  descifrată pentru prunci.

Am scos ghimpele din călcâi,
Domnule,
Mă irita de pomană –
Prilej de vaiet şi griji
(Desenul acela, nu ştiu al cui, cu tine trist
Şi rămas fără adăpost,
Spânzurat ca spurcaţii
Între Cer şi Pământ
Mi-a amintit
Că nu ştiu să sufăr).

Se prelinge lumina pe trup
Ca transpiraţia pe spinarea
Îndrăgostiţilor.

Viaţă.
Viaţă.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Cochetării de ambe genuri




Te-ai îndrăgostit de fratele,
Geamănul cu mersul de leu,
După care mureau fetele
Când eu eram teleleu.

Zici că e liber ca pasărea-n cer
Şi că în zbor nu-i trebuie carne
Iar când se retrage-n ungher
E puternic ca rinoceru-n coarne.

Stiu că  a fost tot timpul aşa,
Mama-i spunea că e tare frumos
Pe mine mă ruga să-i fiu şa
Că-i plăcea să se dea mare bos.

Recunosc că sunt gelos pe el
Doar puţin, cât să-l iau de exemplu
Şi să m-ascund în ungher
Când vorbeşte el ca la templu.

Dar o spui ca să mă faci gelos
Şi să jucăm leapşa pe supărate
Ca să mă apăr ar fi de prisos
Iubito, ştii că n-am nici-un frate.


Psalmul 65



Vei fi lăudat în Sion, Domnule,
În Cahlăul cel nalt
Şi în muntele retezat
De tine, ca să-ţi arăţi puterea.

Eşti singurul dintre împăraţi.
Numai tu asculţi rugăciunile,
Iar mie mi le auzi
Înainte de a fi gândite,
Nici nu scap de bâlbâială
Şi totul devine aevea
Ca în basme.

Dar poveştile tale, Domnule,
Se pot verifica:
Au miros,
Se văd,
Se pipăie,
Se aud,
Şi gust de miere, Domnule.

Cele nevăzute
Nu încap în cuvinte,
Deşi cuvintele ar putea numi tot.

Dar cum să fie numită
Dragostea ta pentru om,
Necuprinsule,
Şi iubirea fiului tău
Pentru mine.

Ţi pentru ei
Şi pentru ele.


vineri, 7 septembrie 2012

Cânta o pasăre



Cântă o pasăre, totuşi,
Nefiind încă sezon,
Iar ea, Luna, tu şi
Cu mine eram în ton.

Mai greu a fost la cuvinte
Că se înţelegeau diferit
Eu aveam sechele de minte
Şi eram mereu ameţit.

Tu aveai treabă pe undeva
Şi căutam în dicţionare
O rimă, dar sigur nu Deva,
Dar să aibă două picioare.

Camadeva găsise poetul
Dar el dansa cu un zeu indic
Sub tine se topise parchetul
Şi tot voiam să indic

Locul acela aproape fix
Dar la nevoi în mişcare,
Aş fi notat, de-aveam pix,
Dacă îţi place sau doare.

Noroc cu pasărea cip
Şi cu versul ce se prelinge,
Totul e ca într-un video clip
În care tu pleci. Cine plânge.

Psalmul 101 parţial



Domnule, sunt gata să cânt
Bunătatea ta, dreptatea ta
(Aproape sinonime în paradoxul lor),
Bobul de lumină
Sămânţat în om.

Şi voi căuta cu pricepere
Un drum bun
Care să mă ducă la tine.

Ca Moise în pustiu
Te aştept,
Privesc de cu zori
În toate părţile
Iar când se face seară
O iau der la capăt.

Ştiu că nu eu voi veni
La tine,
Tu mă vei căuta.

Domnule,
Nu vreau să mai am discuţii
Cu cei neisprăviţi,
Că ei singuri s-au mutilat,
Tu i-ai făcut ca rotundul.

Vino şi spune-mi şi mie
O vorbă, două
De îmbărbătare.

joi, 6 septembrie 2012

Melancolie de septembrie



Nu mai sunt stele
Cum au fost aseară
Dar bântuie iele
Prin noaptea de ceară.

Un greier beţiv
Tot cântă din drâmbă
Parcă n-are tiv
La vioara-i strâmbă.

Mă duc la culcare
Să n-apuci să vezi
Cum devin ca vântul
Ochii mei cei verzi.

Mâine un bondar
Va da acatist
Şi va râde iar
Că m-a văzut trist.

miercuri, 5 septembrie 2012

La ce eşti bună, poezie



Ai fost fecioară,
Zeiţă detronată de jăratec,
Şi alungată din cetate
Chiar de bătrânii
Înţelepţi.

Au crezut că unu şi cu unu fac doi
La orice oră din zi şi din noapte
(Mai mult noaptea, că grecii
Nu gândeau ziua, fiind prea cald),
Iar când s-a pus problema treimii
Au crezut că rezolvarea
Stă-n etape.

La ce eşti bună,
Amanta tuturor,
Când toţi îţi fură numele şi haina,
Te scriu pe carduri
Şi pe garduri
Şi-n locuri insalubre,
Unde nu se usucă nicicând igrasia.

Bine, bine,
Ţi-am primit scrisoarea
În care-mi spui
Că te refugiezi
Prin vecini
Incognito
Şi ai să mă cauţi
Când dorm nordicii

Creatori de oameni
Fără ventricole.

Teoria seninului



E cerul de sticlă, iubito,
Dar nu te grăbi să-l crezi rece
Doar clipele sunt de gheaţă
Când dragostea uită să plece.

Nu ştiu dacă avea şi dreptate
Poetul regretând că te ştiu
Mie mi-e bine aşteptând sub cerdac
Decât îmbătat de pustiu.

Tu zici că e rău şi e bine,
Că aşteptarea e bună oricând
Tocmai îţi vizitasem portretul
Şi înseilasem sub coaste un rând.

Despre zorii care merită slavă
Şi readuc vigoarea în vene
Nu e de sticlă cerul, iubito,
E cald cum e steaua sub gene.