Omul pănuiește după mintea lui
(Multă sau puțină, dar îl ajută să viseze),
Unii (mai rar, din ce în ce mai rar)
Mai presară și puțin sentiment
Scos pe ascuns din sensibila inimă.
Dar vine vântul sorții,
Care nu apare chiar din senin
Și înainte de-a te lovi în piept
Te întreabă al cui ești.
Cel cu minte răspunde scurt:
Al tău, Domnule!
Cel fără minte întinde mâna și rostește agale
(Și cu încetinitorul, să se poată filma):
Iată, domnule, ce-am făcut,
Tot ce vezi cu mintea și brațele mele
S-au ridicat.
Nu e rău, nu e rău,
Murmură Sfântul Petru în barbă
(Se preface că i-a scăpat o vorbă fără rost
Și zâmbește, să nu-și mâhnească însoțitorul),
Nu e rău:
Vom avea să întețim focul
Când vom ajunge la capul drumului
Și mă va ruga vreun copil înghețat
Să-l gâdil în talpă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu