Treceau prin fața tronului
(Zicem din aur, că atâta poate
Gândi mintea noastră,
Dar el e dintr-un fel de lumină
Care nu are nume
Și nici culoare).
Treceau oameni:
Care curați, care murdari,
Care cu o pată, două,
Care negri ca tăciunele,
Fecioare borțoase,
Bătrâni fără minte,
Fii care-au necinstit perii albi
Iar Domnul clipea
Ca ei să poată trece în alte odăi
Ale nesfârșitul său cer.
Îngeii aveau dosarele în mână
Și tremurau de emoție
Ca niște școlari cu tema nefăcută
(Că ei iubesc și elevii cu rezultate corecte
Și pe cei greuți la cap).
Și a venit și rândul
Mircea Vulcănescului să treacă,
Dar Maimarele și Atoateștiutorul
N-a mai clipit,
Ci chiar a deschis ochii lui
Câtîntindereaalbastrăanesfârșitului
Și a întrebat ce a făcut acesta
De în Rai păstratu-i-sa loc.
Domnule Tată, a răspuns
Arhanghelul Mihai,
Acesta nu a făcut nimic,
Tot ce-a făcut, pentru altul a fost,
Așa cum îmi poruncise Sfinția Ta și mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu