Eu cred că setea-i a cămilă
căzută seara pe nisip,
cu pielea-sac şi arhetip
al uscăciunii, mai umilă
ca beduinul cerind milă
stelei cea umedă la chip
care se-nvîrte în nimic
să-i lase rouă pe-o pupilă.
Dar vintu-i cald şi mai uscat
decât a fost în timpul zilei,
oazele urcă pe-Ararat,
stăpînul, marfa lui ostile-i
apar tîrziu în zori cămilei
de sub nisipul spulberat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu