Un dar nesperat

Distinsul domn Cindrel Lupe mi-a facut onoarea să traducă in franceza un poem de-al meu. Va împărtașesc si voua bucuria mea. Aveti mai jos cele doua variante. Multumesc domnului Cindrel Lupe pentru gest și pentru calitatea traducerii.

Petre Anghel, Sora nemedicală

Dansează fulgii fără partitură, 
Doar ei pot să-mi priceapă lenea, 
Deși căldura i-ar schimba 
În valuri.

De mi-ar cânta mama
Dormi, dormi, odorul mamei,
Acum m-aș trezi și aș fugi
Spre tine.

Te-ai născut cu lecția învățată,
Creola,
Știi să vindeci rănile
Fără internări.

Vizitele la domiciliu
Sunt ca mierea suptă din faguri.

Azi am să cânt în note
Profunde
Mor-mor, ca ursul,
Și vulpea va veni
Să mă răsfețe.

* * *

La non-assistante médicale

Les flocons dansent sans partition,
Il n'y a qu'eux à comprendre la flemme,
Même si la chaleur les transformerait
En vagues

Si maman me chanterait
Fais dodo, mon bébé adoré,
Je me reveillerais et partais en courant
Vers toi.

Tu est née la leçon déjà apprise
Ma Créole
Tu sais guérir les blessures
Sans hospitaliser.

Les visites au domicile
Sont comme le miel sucé à la ruche.

Aujourd'hui je chanterai dans un timbre
Profond
Rroar-rroar, comme l'ours,
Et la renarde viendra
Me cajoler

*
traduit du roumain - Cindrel Lupe

Sora nemedicală

Dansează fulgii fără partitură,

Doar ei pot să-mi priceapă lenea,

Deși căldura i-ar schimba

În valuri.

De mi-ar cânta mama

Dormi, dormi, odorul mamei,

Acum m-aș trezi și aș fugi

Spre tine.

Te-ai născut cu lecția învățată,

Creola,

Știi să vindeci rănile

Fără internări.

Vizitele la domiciliu

Sunt ca mierea suptă din faguri.

Azi am să cânt în note

Profunde

Mor-mor, ca ursul,

Și vulpea va veni

Să mă răsfețe.

Poezioară

Odihni-m-aș, n-am de ce,

Ochii-mi zboară pe fereastră

Și acolo mă așteaptă

Zarea cea albastră.

Trei copaci stau singuratici

Și își spun povești

Îi ascult cum mă bârfesc

Și-mi zic: cine ești.

Tot un fel de creatură

Sunt și-eu pe pământ -

Tot privind cum curge lumea

Pricep și cum sunt.

Mi-am luat iute dintr-un cui

Cobza atârnată,

Aș dansa de unul singur

Că nu-mi place-n ceată.

Și atunci îmi adun gândul

Și simt gust de fragi

Că mi-am amintit de voi,

Prietenii mei dragi.

Viaţa e mai frumoasă decât logica

Dacă ar fi mai importantă logica decât soarta, la revista „Flacără” ar fi trebuit (vorba vine)  să mă recomande H. Dona, care era redactor şef adjunct şi era titularul cursului de „Teoria şi practica presei”, dar nu prea ţinea cursul, ce-i drept, îl înlocuia Octavian Butoi. Dona a venit însă la examen. Stiu că primul subiect de pe biletul tras cu mânuţa mea personală era ştirea. Eu, de mic, mai dă dă mic, nu stau bine cu memoratul voluntar, aşa că nici n-am încercat să reproduc definiţia pe care o dictase el sau Butoi (luam notiţele de la colegele-fete, eu nu prea scriam, să nu-mi stric ... stilul!). Dar pretindeam că ştiu ce este o ştire de presă. Şi zic: ştirea e ceva care seamănă cu ceva, vine din cotrova, dar e altfel: e o informaţie de interes larg!

- Adică?, mă întrerupe H. Dona din avântul revoluţionar, privindu-mă cu dispreţ (la asta se pricepea foarte bine, la scris mai de loc, dovadă că n-a scris mai nimic în viaţa lui de ziarist, iar la revistă... avea rubrica de răspuns cititorilor!).

- Adicătelea, mă explic eu, vine cam aşa: dacă se întâmplă ceva şi întâmplare interesează şi pe alţii sau presupune ziaristul că ar interesa pe mulţi, gata cu ştirea la „Boborul suveran!”

- După dumneata orice e ştire!, zice el la fel de ironic.

- Orice, confirm eu, dacă interesează mulţimea.

- Vrei să spui că dacă mi-am rupt eu piciorul, aste e ştire...

Lângă el, Octavian Butoi, îşi trăgea capul mai în spate şi-mi făcea semne disperate să mă uit în jos şi să tac. Nu m-am uitat în jos că simţeam că nu făcusem pipi pe mine şi nici nu sunt descheiat la pantaloni. În plus, învăţasem de la partid: Tot înainte, tovarăşi! Plus că făcusem şi eu aproape doi ani de armată şi-mi însuşisem lozinca: pieptul drept, ochii-nainte!

-          Dacă vă rupeţi dumneavoastră piciorul, zic eu – iar în acest timp Butoi transpira şi îşi astupase gura, semn că trebuie să tac – nu se întâmplă nimic, e o problemă personală, dar dacă îşi rupe Brigitte Bardot un picior (era pe atunci cea mai arătoasă artistă), toată presa va consemna ghinionul şi va pubica poze cu picioarele ei şi înainte şi după accident.

-          Da, da, a cam zâmbit a rânjire H. Dona, contează femeia...

Nu zisesem că asta contează. Cred că Dona  l-a lăsat pe Butoi să fixeze nota, era limpede că nu se simpatizam.

Când am ieşit din clasă, Butoi după mine (păţeam destul de des să iasă asistenţii după mine şi să mă laude că am răspuns bine sau sa-mi reproşeze că i-am făcut de râs, ei mă lăudaseră profesorilor, iar la examen nu ştiusem nimic).

-          Eşti nebun? , mă întreabă Butoi.

-          Nu sunt.

-          Eşti prost?

-          Nu sunt, dar de ce întrebaţi?

-          N-ai văzut că-ţi făceam semne?

-          Ba da.

-          Dona are piciorul în ghips şi tu susţii sus şi tare că asta nu contează, că el e nimeni.

-          Nu am zis aşa.

-          Nu ai zis aşa, mi-am mâncat zilele cu gura asta pe care nu ţi-o ţii legată.

Mi-am luat licenţa!

Ca să nu aveţi motive să spuneţi că mă laud, afirm din capul locului că eu nu am fost un student strălucit, iar câteva dintre examene (limba rusă, limba slavă şi limba latină) le-am luat în urma unor intervenţii. Învăţam la disciplinele care-mi plăceau şi mă chinuiam cu acelea cărora nu le vedeam rostul. Nu e mai puţin adevărat că nici pe unii profesori, mai ales lingvişti, nu-i prea dădea pasiunea ştiinţifică afară din casă, iar dacă-i dădea, îi băga la loc de urgenţă lipsa de tact pedagogic (de pildă Gheorghe Poalelungi).

Eu nu toceam ca să ies în frunte din două motive. Unu: ştiam că dosarul de cadre nu e în regulă  pentru carieră (părinţii şi biunicii păcăiţi, iar tata considerat exploatator fiindcă avea atelier particular de tâmplărie). Doi: nu puteam în ruptul capului să învăţ pe dinafară parascoveniile lor – citeam, înţelegem despre ce este vorba, şi gata!, n-o să stau să memorez ce vor ei, ca simţeam că nu-mi va fi util niciodată!

Relaţiile cu profesorii (includ toate cadrele didactice) erau clare: unii mă iubeau de parcă le-aş fi fost copil de suflet, iar alţii nu mă înghiţeau de loc. Era valabil şi pentru cei care nu mă avuseseră student, dar aflaseră de la alţii că aş fi deştept sau pramatie. Recunosc că au fost trei dintre ei care-mi făceau loby, înainte de inventarea termenului pe malul Dâmboviţei (nici chiar la Băileşti, pe malul Balasanului, nu ajunsese conceptul). Cei ce mă lăudau cel mai mult se numeau Gheorghe Frâncu, Constantin Cruceru şi... Eugen Simion. Evident, eu îi veneram. Le sunt dator până la moarte. Se plimbau cu mine pe străzile Bucureştiului, îmi arătau clădirile istorice, îmi explicau ce instituţii sau persoane fiinţaseră cândva prin ele. Îmi spuneau ce au citit, imi recomandau cărţi, mă certau cu prietenie. Întârziam cu ei la cafea, coniac, vodca  sau bere. Eu beam puţin sau de loc, fiindcă nu puteam. Nu m-am îmbătat niciodată şi presupun că asta le dădea oarece siguranţă în prezenţa mea celor care aveau de gand să întreacă măsură  (nu e cazul lui E. Simion care nu iubea nici el alcoolul).

De acelaşi tratament preferenţial mă bucuram, atunci sau in anii imediat următori, şi din partea lui Cezar Tabarcea, Ion Coja, Nicolae Constantinescu, Silviu Angelescu, Al. Piru, Al. Hanţă.

Dar să nu ne grăbim că trebuie să-mi dau licenţa. În urma unui conflict cu dl. Petrică, şeful bibliotecii de la Litere - un om remarcabil, despre care voi vorbi altădată – citisem tot ce se putea citi despre proza lui Mihai Eminescu, deci mă hotărăsc ca acesta să fie subiectul meu de licenţă. „Da, zice George Munteanu – un excelent profesor şi istoric literar, care ne predase marii clasici ai literaturii române – e foarte interesant subiectul, dar nu te-ai gândit bine. Vei munci degeaba, nu-ţi va publica nimeni o astfel de teză”. Eu îi spun că nu mă interesează să public (v-am spus că urma să devin mare scriitor, ce facem noi aici, vorbim degeaba – textul e pentru cititori, nu pentru George Munteanu), dar el spune să-mi aleg alt subiect.

M-am simţit jignit, cum adică să nu primească subiectul ales de Măria Mea? Bine, am înţeles, schimb subiectul, dar schimb şi profesorul. Mă duc la Eugen Simion şi-i propun teza „Poeţia de refecţie filozofică la Lucian Blaga” ( v-aţi prins, trăgeam numai la peşti mari!). „Dragă domnule Petre Anghel, zice Eugen Simion – nici nu ştiţi ce frumoas şi convingător vorbeşte E. S. când vrea, dacă nu mă credeţi întrebaţi-l pe domnu-său Ion Iliescu) că nu e bine, că de Blagă se ocupă acum toţi, vei sta cu manuscrisul în mână şi nimeni...”  Era clar, toţi mă voiau autor!

Mi-am ales Mihai Ralea. Nu ştiu cât mi-a luat cititul şi întocmitul fişelor, dar de scris am scris lucrarea în vreo trei-patru nopţi. Ştiu că între timp îmi crescuse o barbă neagră şi eram foarte mândru de ea.

Vine şi ziua susţinerii. În comiseie: Dim. Păcurariu, care era decan, Alexandru Piru, Eugen Simion şi alţi doi-trei profesori. Eu intru primul din cei repartizaţi la această comisie. Mi se arată scaunul din faţă şi mă aşez.

Domnul profesor Eugen Simion, coordonatorul (nu mai ştiu cum se chema îndrumătorul) prezintă lucrarea:

-           Petre Anghel, studentul nostru, pe care îl cunoaştem, cutare şi cutare, are lucrarea cutare şi cutare, a făcut o lucrare deosebită, care...cutare şi cutare. Numai vorbe frumoase...

Auzind asemenea laude, decanul întinde mâna să i se dea lucrarea care zăcea cuminte în faţă lui Eugen Simion, să nu zboare cumva geniul din ea.

-          Ce vrei?, întreabă Al. Piru cu vocea lui tabacică înconfundabilă. Era cel mai prestigios profesor, nu degeaba fusesew asistentul lui G. Călinescu, dat afara din universitate, apoi reprimit când s-au mai îmbunătăţit condiţiile politico-sociale.

-          Să văd şi eu, mormăie Dim Păcurariu.

-          Lasă, zice Piru, nu auzi ce zice Simion, e o lucrare excepţională, n-avem timp de pierdut, îi dăm zece şi să intre altul...

Simion vrea să mai spună ceva, evident încântat că a adus în faţa comisiei un asemenea absolvent.

-          Domnule Simion, îl întrerupe Piru, ştim despre ce e vorba, hai să trecem mai departe.

Am ieşit din sală. Colegii erau consternaţi. M-au întrebat ce am păţit. Am spus că am terminat. Nu credeau.

M-am mai învârtit prin facultate, l-am găsit pe Cezar Tabarcea, şu tuleşte-o la cafea, Anghele, n-ai auzit că a zis profesorul Piru? Nu avem timp de pierdut.

Repartiţia guvernamentală, baiatu!

 Aveam eu licenţa luată (cred că vreo 8.70 media, acum dacă nu-i dai zece studentului nu-ţi mai dă bună ziua sau te reclamă la decanat. Mă rog, buna ziua nu-ţi dă nici cu nota 10 plus), aveam post de redactor la o publicaţie centrală, dar trebuia să rezorv şi cu repartiţia guvernamentală, să nu mă pomenesc trimis unde a dus Mutu iapa şi să fiu obligat să dau înapoi cheluielile de şcolarizare. Drept care îi spun redactorului şef, Eugen Mandric, că joi se fac repartizările. „Şi ce treabă am cu repartizările lor, din moment ce te-am angajat?” I-am explicat că el nu are treabă cu ei, doar eu am.

Eugen Mandric era un ziarist excelent. Şi un mare băutor. Fusese coleg de şcoală şi prieten bun cu Nicolae Labiş. Semnase scenariile câtorva filme artistice răspunzând cu abnegaţie comenzilor partidului („Lupeni 29”, despre lupta revoluţionară a minerilor împotriva exploatării).  La Televiziunea Română a difuzat nişte documentare despre pericolul verde, pericolul legionarilor – obsesia comuniştilor. Nu credea nimic din ce făcea. Era mercenar. El singur mi-a spus că falsifica fotografii şi documente ca să rescrie istoria după cum poftea regimul democraţiei populare. După revoluţia din 1989 s-a oferit să continuie serialul de documentare cu „Pericolul roşu”! Avea o voce inconfundabilă şi toată lumea s-a arătat indignată de schimbarea bruscă a macazului. O făcuseră şi alţii, dar nu aveau o vocea atât de dură şi de moldovenească...

Personal nu aveam ce să-i reproşez şi nu-i reproşez nici acum, omul voia să trăiască bine şi-şi vindea scump talentul. Problemă de opţiune.

După ce a înţeles de ce am eu nevoie de repartiţie, m-a întrebat dacă e bine să-mi dea o adresă către facultate prin care să ceară repartiţia mea la revista Flacăra. Sigur că era bine. În timp ce dicta dactilografei adresa, a trimis după un redactor să-l consulte dacă e eficient ce facem.

Cel consultat, E. Dascălu, era un evreu civilizat, foarte distins, absolvent de Ştiinţe juridice. De ce nu practica Dreptul şi se multumea să dea explicaţii la nişte fotografii decupate din reviste străine aflate la „documentarea” publicaţiei nu ştiu. Mandric i-a dat dispoyitie să se prezinte cu adresa în faţa comisiei guvernamentale şi să vină cu repartiţia în dinţi, iar dacă îi trimit ăia pe altcineva, el, Dascălu Elizarie, să nu mai pună piciorul la redacţie, că nu are nevoie de tâmpiţi cu diplămă. Era cinic şi slobod la gură.

Cum s-a prezentat E. Dascălu cu hârtia la Comisia guvernamentală de repartiţie, cum au trecută ăia un post liber la revista Flacăra! Transparenţă toatală, tovarăşi!

La Comisie – într-o clădire din Şoseaua Panduri, unde funcţionau Institutele pedagogice de trei ani, curtea era plină de toţi absolventii de filologie de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj ai acelei promoţii, cred că aşteptau vreo 500 de viitori dascăli

A intrat absolventul cu nota cea mai mare – o fată – şi sigur că a pus ochii pe postul de la Flacăra. Nu eram de faţă, că nu aveam voie să stau acolo, dar sunt sigur că  Eliazar şi-a amintit că e urmaşul lui Moise, a dat cu bastonul în marea de pofte şi a decretat că o fată nu are ce căuta în sanctuarul sfânt al revistei Flacăra, unde e muncă de bărbaţi, tăvăleală de teren, dormit în trenuri şi mâncat peşte crud dacă e vreun râu în apropiere, altfel, post negru de 40 de zile în pustie.

A mai avut de dat o bătălie când s-a prezentat, în sfârşit, şi un absolvent mascul. Pe el l-a refuzat inventând, probabil, că la Casa Scânteii, lucrându-se cu plumb, impotenţa în câteva luni este asigurată. Sau poate l-a ameninţat că urmează ca noul redactor să fie trimis reporter pe frontul în Coreea.

Dată fiind situaţia încordată, teama mea creştea de la o clipă la alta, văzându-mi ameninţată moşia. Atâta lucru puteam şi eu să spun la Băileşti, că lucrez în presă, iar acum mă şi vedeam profesor la Apahida de Jos, unde nu ar fi crezut nimeni că eu am fost trei luni ziarist în Bucureşti.

Îmi trebuia repede o pilă. Pilă, pilă! Păi nu cunoşteam pe nimeni în afara de câţiva profesori de la facultate. Buni şi ăia. Renunţ la birjar, că şi aşa nu aveam, renunţ la taxi, din acelaşi motiv, şi fuga în centru. La statui, Anghele, la statui! În clădirea spre care arăta – şi mai arată şi azi - sabia lui Mihai Viteazul.

O palmă subţire pe obrazul meu gros

La facultate găsesc destui profesori gata să plângă pe pieptul meu slăbuţ pentru nedreptatea care ar urma să mi se facă, găsesc şi câţiva care declară că legea e stupidă şi că ministerul ar trebui să-mi mulţumească pentru faptul că m-am descurcat singur şi îi rămâne un post liber să-şi plaseye ei pe cine vor, dar nu apare nici-o soluţie pracică.

Alec Hanţă, ce oarece ani petrecuţi la un lectorat în Franţa, pare cel mai lucid şi întreabă

cine e preşedintele comisiei de repartizare. Era profesorul Dumitru Pop de la Cluj. Nu-l cunoştea nimeni dintre cei prezenţi. Eu îl cunoşteam, ca facusem primul un la Cluj, iar el preda folclor în anul întâi. Era un om blând, iubitor de tradiţii, îndrăgostit de materie. Dar asta nu mă ajuta cu nimic, pe mine mă ştia asistentul lui, Şeuleanu, dar de unde să-l iau eu acum pe Şeuleanu? Şi dacă aveam de unde să-l iau, ce, se ducea asistentul să se bată pentru mine cu profesorul?

Dar Hanţă nu doame. Trebuie să fie cineva acolo din partea ministerului, ia să-l întrebăm pe Pavel Ruxăndoiu. Îl întreabă, dar degeaba, el ne spune că trebuie o pilă mare şi aşa, o relaţie de la om la om. A, zice Gigi Frâncu, e Ghiţă Florea pe aici, el trebuie să ştie pe cineva. Îi spune lui Eugen Simion că influenţa cea mai mare pe lângă Ghiţă Florea ar aveau Hanţă.

Eram în pom! Cu Ghiţă Florea mă certasem la un seminar. Avusesem dreptate, dar cred că procedasem nedelicat. Ghiţă Florea făcuse facultatea în anii 50, ani nefericiţi pentru tot ce mişca în ţară, de la spicul de grâu până la inima unui bătrân veteran. Fusese oprit asistent, apoi devenise activist cultural şi şef mare pe la Cultura Capialei, cred că fusese chiar preşedintele comitetului pentru cultură şi artă. Prin anii 60, a doua jumătate a deceniului, când făceam eu facultate, cel puţin în cultură se produseseră nişte transformări esenţiale. Se renunţase la realismul socialist, marii scriitori interbelici nu mai erau citiţi pe ascuns şi cu frică de sancţiuni, ci chiar predaţi de la catedră, nu se mai cita din scriitorii şi ideologi ruşi şi sovietici, nu se mai cerea obsesiv literatură de propagandă. Era deja în forţă generaţia lui Nichita Stănescu.

Nu ştiu dacă i se dăduse vreun curs lui Ghiţă Florea, dar cu grupa mea ţinea un seminar de literatură contemporană. Trebuia să discute cu studenţii despre scriitori pe care el nu-i învăţase în liceu şi în facultate: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Şi nu-i ştia.

În loc să chiulesc de la seminarul lui, cum făceam de obicei, cad în clasă tocmai la analiza poeziei „Joc secund” de Ion Barbu.

Asistentul o citeşte de pe o foaie şi am avut impresia că avea probleme de lectură. În loc să ne întrebe pe noi ce credem, cum făceau alţi asistenţi, noi să spunem, fiecare două-vorbe şi trei prostii, să ne „certăm academic” între noi, iar el să tragă concluziile la sfârşit, ca a fost cam bine, dar se poate şi mai bine, se apucă să vorbească exact ca la ziarul Scânteia din anii trecuţi. Că scriitorul se inspiră din popor, că poporul e adevăratul creator de valori spirituale, că poezia, că baladele, că basmele, că ghicitorile...

Eu, de, oltean ţâfnos, simt că mi se suie sângele la cap (atunci nu aveam chelie, aveam plete) şi-l întreb care e legătura dintre ce zice dumnealui şi Ion Barbu, respectiv cu versurile citite înainte. El a zis că e o legătura, dar nu o văd eu, că e indirectă, iar în plus sunt şi cam obraznic.

-          Nu sunt de loc obraznic, am protestat eu, dumneavoastră vorbiţi pe dinafară!

-          Cum?, s-a mirat el.

-          Iată cum!, declar eu cu voce clară de sergent infanterist şi o iau la fugă spre catedră, tot cu pas hotărât. Înşfac o cretă şi desenez dintr-o micare o casă (exersasem de mii de ori să fac o casă din şase linii fără să ridic creionul de pe hârtie – o joacă de copii!). Sub casă am făcut două linii paralele, dar şerpuite, iar sub linii am desenat casa cu acoperişul în jos (asta nu mi-a ieşit decat din mai multe tăieturi de sabie!).

-          Ce e prostia aia?, se interesează el, convins că are de-a face cu un nebun.

-          Poezia lui Ion Barbu, explic eu acum calm şi satisfăcut, cu rânjet de jigodie pe faţă.

-          Unde vezi dumneata poezie?, intră el în jocul nebunului.

-          Eu nu o văd, zic, e în apă!

-          Ce?

-          Uite! Poezia. Casa de sus e realitatea! (Şi dau tare cu creta în ea, până se face bucăţi). Realitatea se resfrânge în apă, dar nu e tocmai ca sus, că apa are valuri, curge, luceşte, deformează, recompune.

-          Şi?

-          Şi asta e poezie, asta vrea să spună barbu, joc secund, jocul din apă e realitatea...

-          Asta e o prostie din mintea dumitale.

-          Nu e, zic triumfător, nu e din capul meu! Aşa zice G. Călinescu în Istora literaturii. Nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt, asta e ideea. Dacă mai citiţi o dată poezia, vă veţi lămuri singur.

-          Eşti obraznic şi te rog să mă laşi să-mi ţin seminarul.

-          Ies, am zis, dar asta nu însemnă că aveţi dreptate.

De acest Ghiţă Florea aveam eu nevoie acum să obţin repartiţie pe postul pe care îl ocupam deja. Îi spun lui Alec Hanţă că nu are rost să mai continăm discuţia, că nu sunt în relaţii bune cu Ghiţă Florea. Hanţă îmi zice să aştept şi iese din sală. Se întoarce cu Ghiţă Florea de mână. Acesta zâmbeşte. Nu am mai văzut în viaşţa mea un zâmbet atât de curat. Pe cinstea mea!

-          Ce, oltene, zice el, credeai că sunt supărat, că aşa mi-a spus Alecu...

-          Da, am fost nepoliticos...

-          Hai să mergem, cine mai merge cu noi până la Panduri? Avem cu ce merge?

-          Luăm un taxi, propunen eu.

-          Lasă, că am eu maşină.

Avea. Era singurul profesor care avea maşină personală. Dar şi bunătate cât carul cu loitre lungi. De puţine ori am simţit regret pentru o faptă de-a mea ca atunci. Si cred că am făcut într-o viaţă de om măgării şi mai mari. Dar zâmbetul prietenos al lui Ghiţă Florea nu am să-l uit.

Nu a putut rezolva nimic cu repartiţia, dar nu mai era atat de important...

Final deschis

Cai fără zăbală.

Plouase cu verde

Când ai apărut pe potecă,

Doar cerul mai avea pete de alb,

Roua  aluneca precum dimineaţa

Şi durerile se scurgeau în pământ.

Caii dansau pe jăratec,

Pas cu pas,

În mişcări leneşe

Precum sunetele unui vechi pian.

O pasăre se îmbăia pe o ramură,

Cucii se regăsiseră

Şi chefuiau pe o creangă

Din pomul vieţii.

Îmi tropăia inima

Ca vagoanele cu marfă

Deasupra unui pod şubred,

Nereparat de pe vremea traianului.

Rămăsesem mut

Şi-mi vuiau urechile

Până te-am auzit:

Sărută-mă, prinţe,

Şi voi deveni mânză

Când vei stoarce apa din stele.

Împlinirea neîmpliniri

Eu n-am avut

O primă noapte de dragoste,

Doar de o noapte când am dormit pe ace

Îmi amintesc,

Dar e într-un colţ tăvălită,

Făcută ghem şi asfixiată.

Cum fac albinele

Cu hoţul prins în stup

Pentru care pregătesc un mormânt etern

Ca la vechii faraoni.

De când mă ştiu

Doar nopţi cu iubire am avut:

Somn îndelung, blând ca pâinea din ţest,

Perne de puf,

Vise cu poeni înflorite.

Nu-mi plângeţi de milă:

În prima noapte

Când mi s-a dăruit vigoarea de leu

N-am dormit,

Era o nesfârşită alunecare spre

Oceanele închipuirii.

Treceam prin Gibraltar ca printre picioarele

Athenei,

Iar zeii făceau galerie, dându-mi bineţe

Şi aşezându-mi

Coroane pe frunte.

Minune trăită

Minune trăită

Eram treaz

Cum e leul flămând.

Simțeam transpirația dimineții

Cum simte copilul sânul mamei.

Toate cele cinci simțuri funcționau

După reguli stabilite

În prima zi a creației,

Chiar și ceasornicul –

Invenție nefericită a omului –

Îmi arăta că tot este reglat

La mersul universului.

Și auzeam

Cum crește carne.

Îngerii

Croșetau cu migăloasă

Atenție.

Sufletul meu râdea

Ca o floare

Ieșită din rouă.

Vise de copil răsfățat

Aș fi vrut să cânt la pian,

Dar islazul era prea mare pentru el

Și casa prea mică,

Și strâmtă ca o poftă.

Ciorile pe vremea aceea

 Făceau nunți

Deasupra satului.

La viora nu mă ajuta mâna dreaptă

Care voia mereu să țină seamă

De stânga

Și să stăpânească văzduhul.

Norii veneau dinspre Dunăre,

Urcau pe nesimțite ca bătrânerțea

Și topeau albul zăpezii.

Trecea o veșnicie

Până dispărea gheața din geam,

Deși florile erau de-o frumusețe

Fără seamăn de atunci

Și până în veci).

Până la urmă, Domnule,

Am devenit dirijor.

Mergeam pe poteci,

Săream după voie,

Plângeam când loveam pietrele

Și murmuram:

Mare ești, mare ești.

Ucenicie la vechi dascăli

Nu voi rosti nici-un cuvânt

Despre bobul de grâu

Până nu voi învăța

Cum se deschide sub brazdă,

Și cum se împarte între chemarea spre sus

Și spre negrul adânc.

Poate privind cum te cheamă

Curenții spre mine

Și cum iau naștere

Uraganele

Voi pricepe că marea nu se răstoarnă

Deși este cu umerii în jos

Pe rotundul nesfârșit al cerului.

Nu voi vorbi

Nici-un cuvânt despre păsări

Dacă nu le voi învăța

Zborul.

Dar pot să strig ca la porumbeii

Ridicați înspre nori:

Viti, viti!

Numele vostru e liniște.

Schimbări netriumfale

Osana, fiul lui David,

Se ridică palate

Pe coline,

Cresc lacurile cu bălăceală,

Zboară oamenii

Ca păsările.

Avem stomacul plin

Cu prepelițe,

Mana ajunge și de prânz

Și de seară,

Fiecare are un măslin,

Alții doi

Și alții grădini

Dar nu le culeg rodul.

Pe dealuri zburdă mieii,

Păsările ciripesc a primăvară

Și nu este mai rău decât ieri.

Dar tu, fiul lui David,

Nu mai vii pe la noi.

Nu mai vrea nimeni

Să te vadă

Călărind pe asin,

Nimeni nu mai știe ce înseamnă

Mersul pe frunze

Și să călărești

Fără tropote și potcoave

Fiul unei măgărițe.

  

Schimbări netriumfale

Osana, fiul lui David,

Se ridică palate

Pe coline,

Cresc lacurile cu bălăceală,

Zboară oamenii

Ca păsările.

Avem stomacul plin

Cu prepelițe,

Mana ajunge și de prânz

Și de seară,

Fiecare are un măslin,

Alții doi

Și alții grădini

Dar nu le culeg rodul.

Pe dealuri zburdă mieii,

Păsările ciripesc a primăvară

Și nu este mai rău decât ieri.

Dar tu, fiul lui David,

Nu mai vii pe la noi.

Nu mai vrea nimeni

Să te vadă

Călărind pe asin,

Nimeni nu mai știe ce înseamnă

Mersul pe frunze

Și să călărești

Fără tropote și potcoave

Fiul unei măgărițe.

Explicatii

Un prieten de a cărui loialitate nu m-am îndoit niciodată de-a lungul câtorva decenii, îmi spunea dăunăzi că insuccesul meu în fața criticilor literari s-ar datora faptului că m-au considerat tot timpul un străin.

-          Eu, străin, m-am mirat, străin de ce?

-          De echipele lor. Tradiționalist curat nu ești, modernist curat nu,  la campanile Luceafărului nu ai participat, la ale României literare nu, protocronist n-ai fost, anti nu ai fost, ei de ce te-ar ridica în slăvi?

-          Pentru ce scriu, am ripostat eu cu modestia care mă caracterizează.

-          Dar ce, pentru asta s-au apucat ei de critic?

-    Așa credeam…

-   Atunci mai așteaptă să-și termine jocurile de culise, dar eu cred că trasul sforilor nu se termină niciodată.

Vreme instabilă în inimă bleagă

Toată noaptea, iubito,

Muntele a fost ca un tun,

Eu frunzăream prin memorii

Şi-am dat de mitul lui şun.

Călinescu nu era prea viteaz

Când i-au arătat şi pisica,

Iar puternicii zilei aveau minte

Cam cât avea Bisisica.

Ia să las eu cartea din mână,

Am zis, şi m-am uitat spre munte

Nu ştiu exact ce-am văzut,

Dar ştiu că mi s-au năzărit multe.

Nici nu aveam cum să nu văd

Clar sub lumina de fulger

Era ceva care strălucea ca o iie

Şi avea supleţe de înger.

Apoi s-a auzit peste vârfuri

Încăierare şi tunet îngrozitor

Nu m-am speriat, păţisem odată

O mai mare durere: pornită din dor.