De la sensul concret iniţial - rostul ca gurii - se ajunge la sensuri abstracte, speculative, cum ar fi: limbii, vorbire, discurs, rânduială, sens, tâlc, noimii, scop, lei, menire, raţiune, justificare. Constantin Noica dă, în toate aceste situaţii, exemple edificatoare. Iată unul dintre ele: „când Adam era pus să dea nume fiecărui vieţuitor, ni se spune că el da şi un rost, şi că le rosteşte întru fiinţa lor”, ceea ce capătă, desigur, un înalt sens filosofic, care vrea să sugereze ideea unei reintegrări, prin cuvânt, în ordinea lumii.[1]
Merită să ne întrebăm dacă nu cumva în timpul celor șase-șapte decenii ale dictaturii de diverse culori, conștiința românească nu s-a manifestat tocmai prin rostire și prin îndreptățire (justificare, explicare).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu