Aveai tu zâmbetul acela
Nedefinit,
Cald ca lumina dimineților,
Nu s-ar putea spune că era de neînțeles,
Dar avea infinite culori.
N-am putut citi niciodată
Mersul de felină
(Știu, te trăgeai din neamuri regești,
Dar sunt atâtea prințese care-și
Murdăresc trena).
Dar atingerea,
Mâinile care încolăceau munții,
Pietrele care se dezintegrau,
Sorii care țâșneau
Din priviri.
Spune îngerilor
Că-i las să te atingă
Și-i voi ierta de dorința
De-a fi oameni
În prejmurile tale.
Plecasem de la zâmbet îmi pare,
Ochii, ah ochii care topeau
Pietrele,
Apele care-și făceau loc
Prin câmpia cea mare,
Păsările care ne dădeau ocol
Crezând că am devenit
Convenabile punți
Pentru eternitatea zborului.
Un comentariu:
am citit cu placere!
Trimiteți un comentariu