Amintiri de când eram bătrân

Or fi fost şi gondole,

Sigur că au fost,

Dar cum să cânţi o sole mio

În casa mortului.

Nici despre moarte un era vorba,

E şi aceasta o prejudecată

Născută din împerecherea

Poeziei cu regizorii.

Aş putea spune

Că-mi amintesc mirosul de alge,

Picioarele unei italience

Mai lungi decât turnul Eiffel

Sau şoldurile curbate

Ca turnul din Pisa.

Tristeţe, tristeţe, tristeţe.

Un actor bătrân,

Ca să nu fie interpretat că laudă capitalismul,

A spus că în Italia a văzut doar

Canale, canale, canale.

E ceva mai trist decat moartea.

Cobea singurătăţii

Cântată pe o singură voce

De o cucuvea răguşită.

Tangentă la cerc

Mi s-a spus

Că dacă voi fi cuminte

Mi se vor cumpăra ghetuţe noi

De paşti,

Iar dacă nu mai pun pioneze

Sub fundul profesoarele

Voi ajunge şi eu ca ele,

Deşi nu voiam să fiu gras

Şi nici femeie.

Apoi mi s-a spus invers

Că dacă nu fluier în biserică

Toate femeile mă vor aştepta

Cu patul făcut

Şi perna nemototolită.

Paştele cailor s-a desfiinţat

Exact în anul în care

Am ieşit din adolescenţă,

Iar o ingineră mi-a dat de înţeles

Că nu toate şuruburile

Se învârt de la stânga

La dreapta,

Drept care îi va da fiului ei

Tocmai numele meu.

Aşa a şi făcut,

Deşi nu era beată,

Dar nici cel puţin el

Nu-mi zice tată.

Dacă voi pricepeţi ceva din viaţă

Ocoliţi-mă.

Dimineaţă cu balansoar

Am uitat de nori,

Deşi nu voiam,

Eu fiind frate bun cu ei

Şi plecând adesea în excursii.

În luna lui Cuptor

Printre grâne coapte

O pată închisă la culare

Era mai importantă decât o pânză

Albastră

Semnată de Van Gogh.

Dar ce-mi pasă mie

De cota de piaţă

A bunurilor pământeşti

Când ştiu că tu ai schiţat

Scara care trece peste nori.

Chiar acum m-am urcat în balansoar,

Iubito,

Şi aştept să ne dăm peste cap.

Biografie cu va fi să fie

Uneori duc în spinare

O parte din muntele Himalaia

Fără să am vocaţie de sisif.

Golgota fiind prea grea pentru mine

Şi urcată de Alcineva

În locul meu,

Mi-a rămas doar un deal

Pe care să-l calc cu amintiri.

Într-o noapte am visat

Că am ajuns în vârf.

Mi-am amintit de gemetele tale

Jumătate succes, juma fericire

Şi am lăcrimat.

A doua zi

A apărut un crater

Iar fundul apei

Îmi reflecta chipul.

Eram fără contur

Şi atunci am scris poemul

Alunecării spre sine.

Luna ca reflector

Eşti cea mai frumoasă femeie

Care nu a urcat

Pe scenă

Şi nici nu a călcat pe roşul covor,

Mincinos covor,

Putred covor,

Sărbătoare de ipsos.

Pasul tău e uşor

Ca saltul unei porumbiţe

Care se învârteşte dansând

Într-un nescris balet,

Repetat de la facerea lumii.

Când te-am văzut

Călcând

Astfaltul ud de ploaia verii,

Nu desluşeam

Dacă eşti vedenie

Sau privesc

Primul film mut

Cu iubiri înviate.

Şi aveai ţinută

De regină

Din evii trecuţi.

Şi ai.

Şi am

Amintiri.

Chiar aşa:

De ce nu dansăm.

La cireşe

Nu aveam sensibilitatea lui Ienăchiţă

Şi nici frica să nu te rup dintre frunze,

Pur şi simplu observam

Cum se frâng razele soarelui

În rotundul perfecţiunii tale.

Abia atunci lumina avea consistenţă

Spărgea distanţele uriaşe

Dintre poftele mele

Şi suavele tale buze.

Scara de care mă sprijineam

Avea picioarele bine înfipte

În pântecul mamei Geea,

Singura care naşte, creşte şi îngroapă

În timp ce îngerul meu strigă

Fără să sperie : viaţă, viaţă, viaţă.

L-am întrebat ce să fac cu tine,

Fiind tu mică precum

Retina unui şoricel flămând.

Sâmburele - mi-a răspuns ecoul -

Sâmburele.

Ai gust de păcat.

Rupe-te singură,

Palmele mele

Coş de răchită

Te prind.

Ploaie cu vis

                     

Într-o clipă de clipită

Fuge arşiţa ca gândul

Şi-abia rămâne timp

Unei paseri

Să-şi cate adăpost.

Apoi acoperişul de tablă

Suna ca obuzele morţii.

Şi m-am bucurat ca un copil

Simţind teama în suflet.

Eram viu încă

Şi plin de credinţă

Spunându-mi în gând legământul

Că nu de apă vor pieri

Sufletele.

O vrabie nu a avut timp

Să ajungă la cuib

Şi stă pe umărul meu.

Poate nu-i vrabie,

Poate e gândul,

Poate e dorul.

Sentimentala Lună ca regină

Valuri cât dealurile din podiş,

Soarele era blând ca o mamă,

Un roi căuta casă cu urdiniş,

Fericirii i se cerea vamă.

Plătisem de mult preţul cerut

De vremea care orb vremuieşte

Şi mi s-a promis nemurirea ca rut

Dacă refuz să am soartă de peşte.

Îmi plăcea apa, ca unui boboc

Abia ieşit din albă găoace,

Dar iubeam lumina fără obroc

Şi învăţasem să dorm ca pe ace

Să trec prin foc, să fug de minciună,

Să pun cuvântul mai presus de scăpare

Şi să pun limbii miere şi strună

Ca să câştig jocul care pe care.

Multe şi multe, alte şi cele

Care nu încap întro poemă

Aş fi putut risipi prin plăcere

Dacă nu aveai pe cap diademă.

Întoarcerea lui Ulisse

Am fost aşteptat ca un rege,

Uşile se deschideau înaintea mea

Cum petalele când primesc bineţe

De la zori,

Şi ca floarea soarelui

Se roteau

De parcă aşi scos proverbe pe gură.

În local covorului roşu

Pe care înaintează dive

Cu forme modelate

De mono, bi, tri şi eccetera homo

Se aşternuse iarba verde

Ca algele nesfârşitelor mări.

Orchestra cânta în surdină,

Fără tobe şi trompete

Cu gât de prigorii.

Tu îţi părăsisei scaunul

De regină romantică,

Ai aruncat perdeaua ruşinii

Şi ai ţipat

De parcă doar îngerii cerului

Te-ar fi auzit.

Chiar aşa:

Bine ai venit în regatul necălcat

De picior omenesc,

Majestate.

ASFINŢIT

Părea mare cât un cuptor

Şi frumos ca un pepene cantalup

Sau ca sânul unei femei

Care alăptează viaţa.

Nu ardea,

Doar îşi arăta distincţia,

Şi deşi cobora în mare

Avea ţinuta Afraditei.

Aş fi vrut să-i spun un secret,

Dar eram convins că va zâmbi.

Poate dimineaţă

Să fie mai vesel,

Poate va răscoli sufletul dacilor

Şi voi afla cum descântau ei

Nemurirea.

Nu-ţi fie teamă, copilo,

Nu mă închin Soarelui,

Doar îl acopăr cu zâmbetul tău

Când îi spun noapte bună.

Acuarelă cu rouă

Iarba din poiană,

Porumbul mai înalt decât călăreţul,

Floarea soarelui cât roata carului,

Bunicul cât un plop.

Înconjuram zece copii un stejar

Ieşit dintr-o ghindă de început

De ev mediu,

Dar nu-i veneam de hac

Şi nici lumea postmodernă

Nu l-a primit,

S-a lăsat el aprins

Când a vrut fulgerul.

Turta din ţăst

Pe care mi-o făcea bunica

Înainte de-a coace pâinea dospită

Peste care se scurgea istoria.

Se înălţa aburul

Ca un duh al eternităţii.

Te sprijină de mine, copilule.

Nuca lui Procust

Tu nu eşti floare, Creola,

Cum în ceruri unii te urcă

Să-ţi intre în voie, zâmbind,

Nu se pricep, eu ştu că eşti nucă.

Ai coaja tare, ca piatra de râu,

Când te atinge copita, scântei ies,

Şi-ar trebui să mai exersezi

Şi să-i loveşti des, cât mai des.

După ce râzi şi ridici genele,

Sub coajă pojghiţa amară

Promite ceva, ce n-au visat mulţi,

Dar limba-şi retrag, că eşti fiară.

De-asta şi-ţi ies vorbe că eşti

În căutare de na-i habar ce,

Unii cred că te-şeală cu miere,

Alţii cu ciorba lungită-n potroace.

Dar nuca, dacă nu-i seacă

Şi n-o strângi în dinţi de Procust

E plină de miez şi de sucuri.

Hai vino, te ştiu după gust.

Elegie amoroasă

Paşii se numărau unul pe altul
Plutind vag peste macadam,
Nu ştiu dacă erai zeiţă sau evă,
Dar jurai că doar eu sunt Adam.

Aş fi gustat din tine, din măr,
Dar mi-am muşcat buza de jos
Mă durea, dar iubeam suferinţa
Ca să afli că sunt curajos.

Despre ce era negru sub gene
Sau cât catran învârtise roata
Nu am spus nimănui, nu spun
Nici acum şi termin cu-n gata.

Toate acestera sunt legate de sunet
De paşii care nu mai pot să-i aud,
Am fost la consult, nu am vreun defect
Doar am uitat căldura din sud

De când mă credeam isteţ ca Uliss,
Şi cu o privire îngăuream munţii
Se mirau şi-şi explicau lăutarii:
E frumos şi deştept, că-i fiul Anuţii.

Nu e vorba aici de tristeţe,
Să nu te înşele titlul ales: elegie.
Sunt acelaş adam de la facere lumii.
Actor, mă dedublez în decor şi regie.

IERARHII PESTE II

Pe o scară de la unu la zece

Eu sunt la firul ierbii

Şi tot mă aplec în rugăciune

Ca o petală

Peste care s-a născut at nihilo

O broboană de rouă.

Tu eşti într-un punct

Mişcător

Cu un corăbier blestermat

Să nu ajungă la ţărm

Dar şi neprimit

În adânc.

În lumea ta

Semnele au alt înţeles

Şi nu pot pricepe

Dacă eu nu le şti

Desluşi

Sau mâna care le-a mişcat prima oară

E de natură divină.

Iubirea se cântă

Pe o scară portativ

Dinspre minus infinit.

Urcuşul ei e în afara minţii

Lui Euclid,

Iar savanţii spun că nici Pitagora

Nu a reuşit să intre

În perfecţiunea cercului.

Unde scări nu sunt cu trepte,

Ci doar înaintarea pe coate

Le mângâie sensul.

De-ale poeziei

Eminul se voia pasăre

Alături de o iubită

Cu pene,

Dar el era de la naştere

Ioan Gură de Aur

Şi nu putea fi înţeles de femei

Deşi le vorbea limba maternă.

Cu motanul ar fi vrut

Să locuiască

Într-o tărâm sudic,

Aşa cum te invit eu,

Când mă dor genunchii

Iar tu cânţi la vioară

Prin oraşe germanice.

Tocmai încerc un acord

Între subiect şi subiecte,

Şi urmăresc cum se minte flacăra

Pe sine

Crezând că ea muşcă

Din lumânare.

Nu te voi mângâia astăzi,

Deschid gereastra

Să te sărute lumina.

Pui de căprioară

De câteva zile mă dor

Visele,

Unul trage hăis, altul spre copilărie

Când aş fi vrut să trăiesc

Într-o scorbură.

Pe vremea aceea ţărâna

Din drum

Măcinată de şina căruţei

Şi zdrobită de copitele

Cailor

Era cel mai sigur medicament.

Astăzi ploaia e meditaţie pură,

Seamănă cu o întrebare a lui

Socrate.

Chiar aşa:

Unde te ascunzi tu

Când plouă

Şi de ce cântă acoperişul.

Scrisorile tale intră

În cutia poştală

Ca puiul de căprioară

Între ţâţele mamei ei

Cu inima frântă.

Clopotul învierii

Zorile au adus cu ele glas

De clopot cald

Şi mi-au amintit că moartea

E doar sperietoare de celuloid,

Praf în ochii necredincioşilor.

Soarele domneşte

Cum numai Fiul va luci de-a dreapta

Unului.

Se sperie de adîncul mării,

De arsurile focului,

De foame,

De ura semenilor,

De războie şi de veşti de războaie

Cine nu s-a întâlnit cu sine,

Şi cu dragostea Lui.

Nu-i decât o trecere,

O mare trecere

Cum numai poetul poate măsura

Dimensiunile

Iubirii cereşti.

Dacă dragostea unei femei poate

Să mişte sângele şi respiraţia,

Nimeni din cei care trăiesc

Nu se poate îndoi

De înviere.

Amalgam de doruri

Azi m-am acoperit

Cu un vers din Shakespeare,

Care nu avea nici rimă nici ritm,

Era o replică dintr-o piesă -

Cald ca o îmbrăţişare de femeie.

Voiam să te chem

Lângă mine,

Dar nu ştiam dacă te-ai trezit

Şi dacă nu vrei cumva să rămâi

Dezbrăcată

Cum este poezia după ce o ronţăie

Criticii literari.

În ăst imp,

Mâinile îmi transpirau de căldură

Ca unui condamnat la eşafod

Şi am preferat să schimb autorul.

Când te vei trezi

Voi afla de la tine

Dacă ai visat

Cocori

Sau ploaia lovea spicele de grâu

Doar să le oblige să cânte.

Mi-e dor de tine, iubito,

Ca de pântecul mamei.

Lasă în continuare

Să se prelingă

Discul cu Bach.

Apus cu umbre

Azi am mers pe apă

Ca Petru Pescaru

Şi nu mi s-au udat opincile

Sau trecutul

Fiindcă nu am privit nicio clipă

În jos.

Oglinda lacului era netedă

Ca mintea îngâmfaţilor -

Puteai să cauţi cu acul

Şi nu găseai prinţese

Înecate

În cleştarul adâncului.

Tu erai pe celălalt mal

Şi mă strigai

Folosind interjecţii

Din limbni necunoscute.

Nu avea rost

Să răspund,

Sub coasta mea

Câinii se luaseră lşa harţă

Şi era limpede că unul va muri.

Luna privea nepăsătoare

Şi aştepta noaptea

Când jumătate din umbre

Acoperă taina îndrăgostiţilor.

Abia acum observ

Că am picioarele ude.

Marie Magdalenă,

Ce nalţi sunt stejarii

Care te umbresc.

Dimineaţă senină

Soarele nu ajunsese încă

În câmpie,

Doar caii nechezau a neastâmăr

Şi m-am trezit cu tine în gând,

.

Cocoşii au uitat că Petru Pescaru

Şi-a revenit

Şi tot cântă

Să-i amintească de trădare.

Toată ziua ai umblat prin cafenele

În căutarea unei oglinzi fermecate

În care să-ţi recunoşti perechea,

Deşi îţi spusesem

Că un cuc cântă

În aşteptarea răspunsului.

Şi el cântă

Şi ea cântă

Iar notele se scriu singare

Pe portativ.

Ca un poem

În care vrei să eviţi subiectul,

Predicatul,

Şi celelalte părţi de propoziţie

Doar ca să ştii care este

Partea ta

Din aşteptarea zorilor.

POSTMODERNĂ

Într-o seară

M-ai întrebat

Ce gândeşte perna mea despre tine

Şi am dat cu ea de toţi pereţii

Neştiind ce să-mi spună.

Noaptea trecută am visat

Peretele transformat

Într-un tren lung

Cât toate păcatele lumii.

Prinsesem ultimul vagon,

Eram agăţat de un nor.

Tu îmi făceai semne să mă opresc

Şi tot încercai

Să-mi explici

Ce ai aflat tu

De la propria-ţi pernă,

Rudă îndepărtată

Cu o nelinişte personală.

Dimineaţă senină

Soarele nu ajunsese încă

În câmpie,

Doar caii nechezau a neastâmăr

Şi m-am trezit cu tine în gând,

.

Cocoşii au uitat că Petru Pescaru

Şi-a revenit

Şi tot cântă

Să-i amintească de trădare.

Toată ziua ai umblat prin cafenele

În căutarea unei oglinzi fermecate

În care să-ţi recunoşti perechea,

Deşi îţi spusesem

Că un cuc cântă

În aşteptarea răspunsului.

Şi el cântă

Şi ea cântă

Iar notele se scriu singare

Pe portativ.

Ca un poem

În care vrei să eviţi subiectul,

Predicatul,

Şi celelalte părţi de propoziţie

Doar ca să ştii care este

Partea ta

Din aşteptarea zorilor.

Emoţii de primăvară

Doar o dată

Am urmărit cum iese sfioasă

Căprioara din codru.

Era însoţită de puiul ei

Dar tot curată ca o fecioară,

Cu privire clară

În care se reflecta lumina.

La un gând mai atent

Cerul şi pământul

Îmbinate în

Perfecţiunea creaţie.

Puiul era nesigur

Descoperind pajiştea

Care i se părea

Infinitul terestru.

Eu visam la ochii albastri,

Uitasem de manualul de limba română

Şi de inepţiile puse în cocoaşa

Lui Niculai Labiş.

Nici acum nu-mi amintesc nimic,

Doar mi-am văzut chipul

În ochii ei sfinţi,

Deşi distanţa dintre mine şi ea

Era cam de aici

Până la marginea

Perfecţiunii.

Surprize

O invocam pe zeiţă

Să-mi dea şoapte despre războiul

Din Troia, din mine, din ape,

Când ai apărut tu.

Erai ca spicul de grâu

Care înşeală culorile

Şi fură din razele Luni

Mister de melancolie.

Noroc că mă trezisem

Şi lumina îţi colora faţa.

Supărat, am întrebat muzele

În care călimară voi găsi

Alinare

Şi ţi-au rostit

Toate trei la unison

Numele.

Sabia bătrânului trac

Tocmai a intrat în port

Încărcătura cu săbii

De Toledo.

Privesc lama luciosă

Și-mi văd chipul

Și văd zâmbetul uitat

Și culoarea de zambilă

A ochilor care nu știu încă să mintă.

Tu știi că să sunt naiv

Și-ți cunoști bine nopțile nedormite,

Zâmbești de câtă minte a plecat

Cu sorcova

În plină lună de vară.

Copilo,

Nu mai am timp

Să-ți ucid toți pretedenții,

Doar arcul, arcul

Mai pot să-l întind

După o taină învățată

De la însuși Ulise.

Ars poezie

Azi am ocolit creionul

De care mă sprijineam

Când scriam versuri.

Era bătrân ca boală,

Bont

Şi pe alocuri îi sărise

Vopseaua, iar câteva note

Muzicale se dezacordaseră.

Am recunoscut şi câteva urme

De colţi,

Dinţii în care am vrut să-mi înfig

Sentimentele

Neştiute de nimeni,

Abia de mine bănuite

În puţinele clipe de întâlnire

Cu Dumnezeu.

Până la urmă

Ne-am împăcat, l-am strâns

Între buzele fără vlagă,

Tocite de aşteptare

Şi l-am sărutat.

Ce gust de poezie

Are lacrima, domnule.

Saul la vrăjitoare

Dacă tot s-a terminat lupta

Şi s-a lămurit că voi pieri,

Ai putea să-mi spui

Şi cine va veni după mine.

Şi dacă vor plânge

Şi dacă vor huli

Tronul pe care am stat.

Am fost, totuşi,

Primul rege

Al unui neam de ciobani.

Dacă te vor căuta,

Adu-le aminte

Că eu i-am învăţat

Să scoată sabia

Din teacă

Şi să urce scările

De marmoră.

.

Enumerare de seară

Şi zilele incolore

Pe care nu le mai numără nimeni

Cum nu are rost să ştii

Câte scânduri lipsesc

Dintr-un gard prăbuşit

Sau câţi cocori se întorc primăvara

Dintre cei îmbătaţi cu mările sudului.

Şi tu trecând nepăsătoare

Pe strada mea

Asfaltată cu amintiri.

Dar lasă, lasă, zicea mama,

O să vedeţi voi.

Şi aşa a fost.

Tristeţea nu se cuibăreştze

Niciodată,

Nu lasă urme pe frunte,

E ca un poem fără adresă,

Ca un fulger

Despre care nu se va şti

Dacă a aprins vreo pădure

Sau a spintecat un stejar.

Asymetria — Antiacvarium

Asymetria — Antiacvarium

Ochelarii lui Mircea Eliade

Avea o problemă cu ochii

De mic,

Dar la el lucrurile erau cu josul

În sus,

Vedea cerul fără efort

Şi înghiţea în sec

Că un poate să treacă din mansardă

Direct în a treilea nor.

Din biserica Mântuleasa

A văzut privind bolta

Că există un singur Dumnezeu

Şi o infinitate de popi,

Dar nu a fost curios să le numere beteşugul.

Lentilele ochelarilor

Erau de sticlă,

Ramele din fir de argint,

Agăţat de ureche

I se prinsese un trandafir,

Un fel de antenă

Prin care comunica

Altor pământuri.

Şi uneori se urca

Pe o scară

Până la cer.

Timpul probabil

Azi a nins cu fulgi de plop,

Eu îmi admiram lăstarii crescuţi

Din nişte buturugi rămase

După trecerea hunilor.

Verdele umpluse ograda,

Urcase pe acoperiş,

Se scurgea pe ziduri,

Colora ferestrele,

Iar inima mea pompa sânge verde

Pentru o dragoste nenumită.

Azi am îngenunchiat în iarbă

Şi am palpat uriaşul stomac

Al pământului,

Îi ascultam bătăile inimii

Şi el îmi şoptea liniştit:

Mai vreau, mai vreau.

Mâine, iubito,

Îţi voi trimite o scrisoare

Nesemnată.

Pastel selenar

Luna își vede de treburile ei,

Se mișcă fără să se plângă

De dureri de șold

Sau de gălăgia aștrilor tineri.

Trec pe lângă ea stele călătoare

Fără să-i dea binețe

Vrăjitoare alungate

Din ceruri.

Majestoasă ca o rochie de mireasă

Lasă norii să-i brodeze coroana.

Pe băncile din parc

Îndrăgostiții au îndoit scândurile de brad,

Iarba see aplecă a sfiiciune,

Dinspre Ipoteștii moldavi adie un vânt călduț,

Uitarea e ștearsă de pe vârf de cehlăuri.

Dumnezeu ne ține trupurile slabe

În palme.

Uneori și alteori

Genele sunt mai grele

Decât pietrele, iar pământul acționează

Asupra inimii

Cu puterea toporului profetic

Atras de adâncul unei bălți.

Uneori pricep cum curge o lacrimă

Pe obrazul înșențuit al unei mamei,

Dar niciodată nu pot desluși urma cuțitului

Care secționează dorul.

Uneori

O mână nevăzută,

Hoață ca o coțofană,

Îmi strange inima dorind

Să o facă ghem,

Apoi s-o arunce puilor ei.

Alteori

Mă întreb dacă e bine că ești

Sau era preferabil

Să fi trecut pe cea lume

Înainte de nașterea ta.

Doar ecoul se lovește de stânci,

Vântul se strecoară ca tristețea.

Azi și mâine

Astăzi voi fi tăcut ca o piatră

Și setos de apă

Precum bolovanii în mijlocul verii,

Voi cânta ca prigoriile

Neauzite de nimeni.

Astăzi voi arunca toate grijile

Sigur că vor ajunde în Dunăre,

De aici în mările lumii,

Apoi vor fi distilate de Cer

Și vor devenii stropi de lumină.

Astăzi nu voi lăsa roțile minții

Să ruginească,

Dar nici nu voi apăsa

Pe accelerator,

Voi privi cum ating razele soarelui

Frunzele,

Voi face pâlnie din urechi

Să ascult creșterea ierbii.

Astăzi

Sufletul meu va fi sărbătoare

Și voi aștepta în pace

Ziua de mâine.

Pastel în tuș

Ninge cu petale,

Cu semințe înaripate,

Cu raze multicolore,

Ninge ca o cădere de stele nevinovate,

Incapabile să ucidă.

Nu foarte departe

Oamnenii stau cu frica în sân,

Tresaltă la fiece adiere de vânt,

Pașii viețuitoarelor îi scot din minți.

Teama ia forma animalelor

Sălbatice

Urși nordici,

Lupi de stepă,

Șerpi veninoși.

Oameni cu arma în mână

Ucigași plătiți.

Lăcomia stă în fotoliu regesc

Și e consiliată de mama prostiei.

Psalm de Mai

Când îmi fuge mintea spre tine,

Domnule,

Mă minunez ca un prunc,

Mă opresc din orbecăială

Și se face lumină în jur

Deși nu am putere să deslușesc

Toata slava.

Când uit, ca orice ființă creată

Din pământ,

Să mă gândesc la tine, domnule,

Sunt gol ca o troacă uscată

Și de m-ar radiografia cineva

Aș fi doar pâslă,

Sârme nelegate,

Urme ale unei furtuni de nisip.

Domule, încerc să spun

Că numele tău

Mă învie

Și îmi unge corpul ca un undelemn sfânt,

Iar mintea dă semne de sclipire.