Athena în apă

Căldură de câmpie

De păduri tăiate

Fără vânt dinspre baltă,

Dunărea trecând nepăsătoare

Spre păsările migratoare din deltă.

Trupul tău reflectat în apă,

Scufundat,

Alunecos ca undelemnul.

Eu

Pasăre stingheră

Pe marginea strandului

Întreb oracolul de la Delfi

Dacă ştie cum pot transforma

Uscatul în apă,

Poteca în pod

Şi să-ţi pot dărui

Castele de cristal.

Eşti pe ţărm,

Plop fără ramuri,

Trestie melancolică

Precum poemul.

ORAŢIE DE NUNTĂ

Hei, dansatoare,

Adolescentă din trestie,

Gumă de mestecat,

Grisino,

Răsfăţato,

Depărtată,

Întârziată la naştere,

Eliberată din puşcărie la

Şapte luni şi trei zile.

Tu, nenuntito,

Curato,

De trei zile încoace

Nu mai pot minţi:

Intru sub duşi din oră în oră

Şi mă spăl de păcate.

Şapte sate late

Şi-alte şapte

Numărate,

Curăţate,

Neumblate

Ţie-ţi vor fi date

Cu-n castel pe roate

Neatins de ape.

PRINTRE VĂI

Printre văi şi printre dealuri

Dansau norii,

Eu ţopăiam ca în copilăria fetelor

Care jucau coarda

Şi murmurau melodii

Într-o limbă

Cu zimţi de drezină.

Printre brazi uriaşi

Desluşeam paşii tăi

De căprioară speriată.

Nu sunt pericole în munţii,

Urşii sunt sătui de singurătate

Şi ies la poteci

Să spună poveşti

Despre ierni nesfârşite

În care poeţii cântau

Zăpezile de zahăr

Şi ploile cu râuri de miere.

Tu îţi scăldai picioarele lungi

În apele iuţi şi reci,

Eu aşteptam pe mal.

Timpul.

Timpul.

Descrierea serii cu Mihai

Inima e un ghem deşirat

Numai bun să-l desjoace pisicile,

Un fel de lună adăpostită

De nori

Şi ninsori.

Pănă la un punct,

Un ceas,

Un anotimp

Când nu se mai face deosebire

Între măr şi păr

Şi curge-n răspăr.

Acum bate la uşă

Tristeţea,

E caldă ca arşiţa,

Îmi e somn

Vreau să dorm.

E iarnă

Şi

Iese fum

Un sătean trage viţelul

De curm.

Mă înturm.

Ceaţă la mal, ceaţă pe creste

Căile misterioase al duhului

Adieri de zefir,

Vânt în mijlocul verii.

A odihnă,

A ploaie sănătoasă

Pentru pământul din adânc

Nu pentru şeanţuri

Şi văgăuni.

Şi cântecul care urcă limpede

Ca aburul din pâine.

Şi Spiritul care slujeşte

Ca dragostea.

Între pământ şi cer

Încerc să nu alunec.

Ritmul

De după ridicarea în două picioare.

Hopa sus, mă îndemna mama.

Sfaturi de matur

Copile, pe deal te chem,

Nu ne vom urca pe munte

Ca Moise

Că legile sunt date de mult

Iar poporul susţine

Că a ieşit din robie

Gata creştinat.

De pe coline

Vezi marile înălţimi

Şi te cutremuri

De puterea creaţiei,

Sufletul freamătă de mister

Şi te îndrăgosteşti

De suflete vii

De pietre

De zbor.

Jos se întind câmpii

Care-ţi colorează ochii,

Opreşte-ţi privirea

Ca să nu-ţi pierzi speranţa.

Deasupra bălţii

Să te întrebi dacă ea

Vrea să fie cu adevărat

Asanată.

Când nu-ţi răspunde,

Numără cocorii,

Caută trifoi cu patru foi

Închipuie-ţi peisajul ţării o orgă enormă

Şi numără silabele

Singurătăţii

Din oricare poem

Scris de Eminescu.

LOCUIRE FĂRĂ ÎNLOCUIRE

Visul meu de copil

A fost să locuiesc într-o scorbură

Şi chiar văzusem un stejar uriaş

În care aş fi încăput

Stând în piciore.

Chiar şi întins aveam loc,

Dar nu am încercat.

Pe vremea aceea puteam dormi

În orice poziţie,

Între timp, am renunţat la poziţia

Faţa în sus

De teamă să nu sforăi

Şi să trezesc îngerii.

Curând, curând,

Vom pleca pe câmpie

Şi vom căuta prin păduri

Adăpost pentru doi.

Caii au învăţat

De la Mihai Eminescu

Să pască singuri

Şi să dea din pleoape

A nepăsare.

Cucul ştie să repete

La nesfârşit

Chemarea.

Tu continui să te miri

De ce nu-mi găsesc locul.

Care loc.

Somnul de după amiază

Oboseala mamei după neşterea

A şapte copii,

Eu, primul născut,

Care mă încăpăţânam

Să trăiesc

În ciuda incompabilităţii

Dintre cei doi părinţi.

Mama nu stingea lumina

Decât după ce privea pe fereastră

Şi constata că nu mai munceşte nimeni în jur,

Tata era puternic ca un taur

Şi-şi consuma energiile mânuind rindeaua,

Seara citea biblia,

Dar între timp,

Trăgea un pui de somn.

Nu ştiu pe cine moştenesc,

Dar după-amiezile

Încep o nouă zi.

Este adevărat

Când mi se reproşează

Că duc o viaţă dupblă.

Una de zi,

Una de seară

Şi una de noapte.

Zarul mi-a căzut mereu

Şase-şase.

Şi nu e măsluit.

Conjuncţie cu pesimisme alungate

Şi intunericul care se ridică

Fără durere, fără ţipete,

Ca timpul care trece peste pietre,

Ca pasarea care alunecă purtată

De curenţi înălţimii.

Razele lipite de frunze

Respiraţia copilului adormit,

Speranţa că nu vor mai muri prin înfometare

Câinii care şi-au slujit stăpânii.

Şi Homer pe care nu mai am răbdare

Să-l citesc până la capăt

Şi peruca lui Goethe nemângâiată.

Şi Solomon cu întorsăturile lui din condei,

Cu clepsidra care curge,

Dar fără mâna omului

Nu se poate răsturna

Şi rămâne ca paharul gol

De pe masa beţivului.

Şi eu.

Şi eu ce.

Şi eu. Da.

Diametrul iubirii

M-au trezit cocoşii,

Întindeau spre înălţimi

Capete mândre ca nişte trompete de aur,

În timp ce măturau rotundul

Pământului

Cu roşcate cozi nepângărite

De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,

Argumentele lui Galilei,

Nici pledoaria suflată în barbă

De îndoielnicul Giordano Bruno

(Sau nici nu le-am citit vreodată

Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),

Dar tot mai cred că pământul

Este o imensă câmpie

Pe care alergăm amândoi

Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina

Cu tatăl tău în prag

Pregătit să ne dea

Ultima binecuvântare.

Diametrul iubirii

M-au trezit cocoşii,

Întindeau spre înălţimi

Capete mândre ca nişte trompete de aur,

În timp ce măturau rotundul

Pământului

Cu roşcate cozi nepângărite

De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,

Argumentele lui Galilei,

Nici pledoaria suflată în barbă

De îndoielnicul Giordano Bruno

(Sau nici nu le-am citit vreodată

Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),

Dar tot mai cred că pământul

Este o imensă câmpie

Pe care alergăm amândoi

Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina

Cu tatăl tău în prag

Pregătit să ne dea

Ultima binecuvântare.

C. Noica despre limbă

"Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare — ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui —, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne în­ţelepciune ?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles."

Calul meu cu stea în frunte

Mi s-a spus că mănâncă nori

Că a fost hrănit cu jăratec

Şi nu suportă călăreţ

Decât fii de regi,

Panduri

Sau născători din zei.

Mi-am vândut tinereţea,

Bruma de avere moştemită

Şi abia mi-a rămas putere

Să spun nu Mamonei

Care voia să facem pariul

Lui Faust.

De cum l-am atins

M-a privit în ochi

Ochi rotund

Viu,

De reflecta în el muntele.

După prima clipire

Norii,

Apoi pupilele deveniseră sori.

I-am dezlegat

Frâul de aur,

L-am încălecat bătrâneşte,

Fără să-i smulg coama,

Cum dezbracă mirele mireasa

Fără s-o atingă,

Şi l-am îmbrăţişat cum soarele

Îmbracă pământul.

Când l-am întrebat de ce nu porneşte

Mi-a pus

Că fără tine alături

Nu va face un pas.

Calul meu cu stea în frunte.

Aşa mă răsfăţa mama.

Perfecţiune

După o zi plină

Şi rotundă ca azima,

Cu ogorul desţelenit de griji

Şi de ghinioane

În care am putut semăna

Silabe, cuvinte

Şi crâmpeie de mântuire

Seara alunecă blând ca o perdea

Peste suferinţele unui damnat.

Luna s-a transformat

Într-o uriaşă pălărie,

Îmi ţine de cald,

De urât,

De călăuză.

Îmi voi face o cârmă

Din joarde de viţă

De vie,

De iederă,

De pir,

Luna va ţine loc de cerc

Şi calculând în doruri

Distanţa dintre noi

Voi încăleca pe calul bălan

Şi te voi fura.

Dacă ţi-e teamă

Să călăreşte

Cârlani ne-învăţaţi

Ne putem întâlni

Direct pe razele Lunii.

De la Psalmul 133

Ca undelemnul de preţ,

Ca un parfum de firmă,

Ca o îmbrăţişare,

Ca un cuvânt de apreciere

Este prietenia dintre fraţi

Şi capacitatea lor

De a fi împreună.

Ca roua peste iarba ofilită,

Ca o ploaie scurtă în mijloc

De arşiţă,

Ca un nor în zi de zăpuşeală

E întâlnirea

Cu cei dragi.

Acolo coboară

Spiritul Domnului

Şi lasă binecuvântarea.

Lui îi plac înţelegerea,

Calmul

Şi iubirea dintre fiii lui.

Emoţii nocturne

Noapte neagră

Ca speranţa condamnatului

Pe viaţă

Părăsit de nevastă şi de copii

Inainte de aflarea sentinţei.

Şi beznă era în jur

Ca în noaptea trădării,

Ca în mintea celui din Isacriot.

Dar de ce m-aş grijora

Mi-a şoptit spiritul,

Fiu al Marelui Spirit,

Au eşti singur,

Au nu ai mers tu pe apă,

Nu din apă ai fost scos

Ca să te urci la cer.

Şi liniştea s-a aşternut pe pământ,

Iar inima a tresărit

Şi au apărut zorile.

Am întins mâna

Şi te-am mângâiat,

Tu dormeai ca pruncul

Îmbăiat.

Şi iar am devenit prunc.

Pastel de vară

O mică teamă

Zgomote în depărtare ca un zvon

De război,

Iluzia că moartea nu are legătură cu oamenii

Şi nici nu are

Îi pasă doar de foametea ei.

Păsările caută adăpost,

Dar nu-şi măresc ritmul de zbor,

Aripele vâslesc ca sclavii

Condamnaţi la exil

Fără speranţă.

Doar Ovidiu mai credea în dragoste

Şi în mila Cezarului,

Noi ştim, iubito, că în afara noastră

E un imens deşert

Pe care-l vom acoperi cu flori.

Începuse să-mi fie teamă

De trecerea timpului,

Dar secolul

Nu e mai tare decât

Cântecul anual al cucului.

Nostalgia dealului

Frumuseţea câmpiei pierdută

În întuneric,

Norii care nu se mai văd,

Fulgerul care împarte noaptea în două

Cu siguranţa baciului

Care taie caşul uriaş

Şi nu mai e nevoit

Să-l cântărească.

Motanii nu au bucurii pe acoperişul

Lumii

Şi nici nu încearcă rezistenţa tablei ruginite,

S-au îndrăgostit de lanul de grâu

Dat în pârg,

Cu şoricei care mişună

Ca poftele în sânul

Unei eleve de liceu.

Sunt semne de ploaie

Cu melancolii de câmpie

Şi dor de viaţa

Ca în noaptea plină de tunete

În care te regăseai în mine

Ca mielul nevinovat

Neştiutor de păcate.

Mai spune-mi o dată

Că visezi să rătăceşti pe mare

Sub ploaia de stele.

Transformări

De la o vreme

Am devenit înţelept

Ca un motan bătrân.

Privesc nepăsător

Baletul pisicilor,

Vrăbiile mă încântă

Numai când ciripesc,

Iar şoarecii îmi sunt

Mai simpatici decât hrana

Şi le admir codiţele

Ca nişte raze de soare

Capabile să se transforme-n cerc.

De la o vreme

Dorm cu ochii deschişi

Şi am certitudini

De matematician,

Mă bucură căutarea

Cifrei finale

Şi dansez pe coloana infinitului

Cum mă căţăram în tinereţe în pom

Sau pe coloanele

Unei femei.

De la o vreme

Visez la ochi verzi,

Semn că nu mai sunt

Un biet motan bătrân.

Linişte sufletească

Seara păşeşte pe furiş

Cu paşi molateci de pisică,

Se strecoara precum apa

În pământ nisipos

După o vară de neputinţe.

E calda aşteptarea

Ca privirea mamei

Care şi-a alăptat pruncul,

Ca mâna întinsă de bărbat

Deasupra casei

După ce i-a aşezat coperişul.

În noapte

Nici greieii nu mai răsuflă

Când apari tu,

Frunzele au uitat să tremure,

Stelele, corăbii în portul veşniciei,

Au tras la mal.

Aş dormi somnul de veci

Aş spune senin

Până aici,

M-aş împăca în sfârşit

Cu mine

Şi aş lăsa adâncului

Hainele ponosite.

Dar aştept liniştea ta, Împărate,

Popasul tău ultim

Pe Muntele Măslinilor

Ca să spui

Pace vouă,

Vă dau pacea mea.

Vă înstăpânesc peste

Liniştea veacurilor

Care a astupat

Spărturile.

PORTRET DE VOIEVOD (lui Mircea Ciobanu)

Era mai înalt decât mine,

Dar folosea o şmecherie personală

Şi mă privea de jos în sus,

Dându-mi de înţeles că nu-l întrec

La frumuseţe

Dar la talent am putea sta de vorbă.

Pe el stăteau totdeauna hainele curate

Şi-l prindea albul

De parcă mama lui ar fi fost culegătoare de bumbac.

La umor, era ca Ştefan cel Mare,

Întâi tăia capul, apoi se căia,

Că ştia scripturile pe dinafară

Şi le mai şi tălmăcea

Fără să le răstălmăcească.

Mă tot învârt în jurul cozii

Ca să n-o spun pe şleau

Că mi-e dor de el

Ca de mama.

ÎNAINTE DE RĂSĂRIT

Trupul era moale ca o găluşcă,

Deşi făcut din pământ

Păstra încă informitatea apei.

Nu m-aş fi ridicat din pat,

Cum nu are chef puiul de barză

Să zboare din cuib

Mai ales că bate şi vântul.

Dar nici soldatul nu pleacă fericit

La război,

Chiar dacă-i spune iubita că-l aşteaptă

Şi că nu va sări pârleazul nici ziua

Necum noaptea.

Ştie oricine acum

Că nu pentru patrie se moare

Ci pentru buzunarele pline

Ale demagogilor,

Dar voi pune mâna pe armă.

Şi mi-am amintit

Că bunicul îmi zicea

Că sunt bărbat.

Şi mi s-a îndreptat şira spinării.

Pânda

Se apropie zâmbind,

Cu declaraţii de dragoste

Cum numai Uniunea Sovietică era capabilă

Şi mai încearcă şi acum sub

Denumirea prescurtată.

Dar nu de politică

Îi arde soldatului

În tranşeu

Şi nici poetului din ţara

Manelelor care au înlocuit

Rapsodia.

Mă întreb dacă lumina

Care-mi sparge fereastra

E a mea,

E cernută de filtrele Domnului

Sau specialiştii în falsuri

Încearcă din nou

Să mă bronzeze cu ură.

L-am întrebat

Pe doctorul Vevoiculescu

Dacă fericirea poate fi

Mâncată pe pâine,

Iar el a lăcrimat.

Calm târziu

Linişte ca într-un cuib înnoptat,

Ca într-o scorbură,

Ca în biblioteca

În care s-au strâns certificatele

De deces

Ale nevinovaţilor.

Liniştea

De dinaintea creaţiunii,

Discreţii paşi ai Mântuitorului

Către sufletul celor vinovaţi.

Versurile care nu pot spune

Mai mult decât cuvinte,

Durerea lui Pavel din Tars

Că nu-i poate convinge pe unii evrei

De existenţa învierii.

Şi tu, poezie,

Care nu spui niciodată

Unde te ascunzi.

Aştept proba labirintului,

Dar adu-mi dovezi

Că unul,

Barem unul,

A ieşit viu.

Aha, simt miros de transpiraţie,

Sudoarea învingătorului.

Cu briza pe bicicletă

Pletele alunecau

Ca valurile unui râu

De câmpie,

Verdele se reflecta în apa de ploaie

A zilei trecute.

Jumătate de lună

Era văzută

De locuitorii altui tărâm,

Unde îndrăgostiţii

Se certau care iubeşte mai mult.

Mă mulţumeam cu semnalele

Trimise de farul firav

Agăţat de ghidon.

Un rest dintr-o mare iubire,

Un început

Pentru eternitatea visului.

Şi roata care nu are timp

Să se oprească

Şi echilibrul instabil.

Vântul uşor de mijloc de vară

Care-ţi dezveleşte picioarele.

Bucuria că nu ai costum

De biciclist,

Tristeţea că se lasă seara

Şi te depărtezi

Odată cu întunericul.

Rămâne amintirea.

Visul îşi scoate capul

Ca puiul care a spart

Circonferinţa oului.

Triumful vieţii

Flutură ca o eşarfă.

Lecturi

E liniște ca în pădurile de salcâmi,

De nu mi-aș auzi gândurile

Aș auzi tropăitul furnicilor

Și seva pământului

Urcând în canalele vertical

Ale firelor de iarbă,

De flori multicolore,

De stejari seculari….

Vara, în pădurea prințului Știrbei

Toți copiii de pe uliță ne luam de mână

Să putem înconjura cu trupuri curate

De miel

Cel mai bătrân stejar al Evropei.

Acum m-aș mulțumi

Cu îmbrățișarea ta

Și aș rememora toate poemele de dragoste

Scrise de Blaga, Arghezi, Nichita

Și nu l-aș uita nici pe Shakespeare,

Care nu doarme de când s-a născut.

Ție ți-aș cere să-mi traduci

În limbaj nonverbal

Chemări din Cântarea Cântărilor

Cu accent languros pe versul acela

În care e vorba de mine.

Secol plin de goluri

Vârful degetelor

Care ating fruntea,

Cutele care dispar ca pâcla ceţii

Când sorele se supără

Şi scoate foc pe nările lui

Binecuvântate

Şi presărate cu viaţă.

Copacii scot chiote de bucurie

În zori,

Numai o clipă dacă ar fi ascultaţi

Ar povesti despre renaştere

Şi ar dezlega toate întrebările evului mediu.

Iubita mă consolează

Că am prins un secol

Fără întrebări,

Iar eu sunt trist ca un leu bătrân

Ştiind că nu mai sunt nici răspunsuri.

Cercul a fost inventat

Ca să deschidă

Şi să ţină în frâu

Tot dinafarul.

Dau paginile cărţii

Răbdător, una câte una,

Şi te caut.

Semnale din cosmos

Am găsit sub pernă

Mesajul tău,

Era o bucurie

Pe care doar marinarii

Naufragiaţi o simt

Când e noaptea senină,

Marea liniştită

Iar Steaua Polară le face cu ochiul.

Şi eu am sărutat liniştea,

Întâi pe mână,

Ca să nu se sperie

Îngerii păzitori.

Se înălţase stăpânul zilei

Deasupra pădurii

Şi albastrul ochilor tăi

Se prelingea în râuri de cer

Izvorând de sub pleoape.

Atunci am înţeles că iubirea

E ilogică,

Iar logica o simplă

Problemă a filosofilor

Certaţi cu nevestele.

Pe când poezia.

O, poezia.

Simple cuvinte compuse

Am să vin să-ţi găsesc

Ochelarii

Pe care te suspectez că îi porţi

Din cochetărie,

Să se întrebe haiducii

Dacă eşti înger sau travestită.

Şi mai cred

Că nici nu i-ai perdut,

Sunt ascunşi

Ca să mă îngropi

În ispită.

Aşa păţeşte poezia

Ori de câte ori

Vreau s-o înşel

Cu lenea

Pictura,

Dragostea trupească,

Grădina de trandafiri.

Aştept până creşti

Şi devii roman.

Peisaj submontan

Se adunaseră toţi norii

Deasupra casei

De parcă şi-ar fi dat întâlnire

Ca absolvenţii unui colegiu britanic

Şi niciunul nu decedase pe front.

Nu-i vorbă, că nici războaiele nu mai

Sunt ce-au fost, dar cine

Şi-ar dorit să fie,

Când moartea e analfabetă,

Beată,

Ceată

În găleată

Târfă despicată

Pe poiată.

Tu eştri fată

Minunată

Procreată

Să fii dată

De un tată

Unuia născut o dată

Cu o frunte lată.

Şi îmi era bine,

Paşii tăi erau ritmici

Ca stropii de ploaie.

Pic, pic,

Pic poc.

Doamne, ce noroc.

Aritmetica iubirii

Dacă se vor desfiinţa gările

Nu voi mai şti

Unde să te aştept

Şi nu voi pricepe

Pentru ce sunt scări de urcat

Dacă pe treapta de sus

Tu nu vei da încurajator

Din cap.

Sprâncenele par

Fruntispicii,

Table cu ecuaţii nerezolvate,

Emoţiile de la începutul orei

Când mă ascundeam

În spatele unui coleg

În minutele scurse

Până deschidea profesoara

Catalogul.

Tu nu mai îmi dai

Nimic de rezolvat,

Caut rezultatul

La sfârşitul cărţii

Şi mă întreb de ce vine seara

Dacă basmul cu binele învinge răul

Nu se potriveşte

În poemele de iubire.

Eppur si mouve

Se poate traduce

Prin e pură, dar nu vrea

Să se predea

Înaine de zborul printre stele.

O călărire în seară

Îmi fugiseră caii în lume,

Din lac se auzeau cântece triste

De parcă boii bălţii

S-ar fi întrecut la concert

Cu ţestose-nţelepte.

Un hoţ de cai oltean

Nu poate întreba Carul Mare

Unde e târgul

Şi nici nu taie gâtul mânzului

Pentru un clopot.

Înainte să mă îmbăt

De razele lunii

Am auzit tropot leneş,

Calm tropot,

Îmbufnat cântec,

Fluier de soc,

Oftat de fecioară.

Tot făcându-mi cruci de iertare

Intram şi mai adânc

În nesiguranţă

Neştiid de-i bine

Să fur calul

Sau fata.

Am dat cu banul

Şi când am deschis pumnul

Nu căzuse nici cap

Nici pajură.

Erai tu.

Dorinţă fără replici

Aş bea cafeaua

Dintr-o sorbitură,

Dar pe urmă ar trebui să gândesc

Ceea ce nu e recomandabil

În zi de sărbătore

Şi nici nu-mi stă în character,

Instictele chemându-mă spre tine

Cum ciomagul citeşte

Înaintea orbului.

Iar mi-a dat cucul bună dimineaţa,

Iar un cocoş îl îngâna

Cu ochii în soare

Crezându-se maimuţă.

Mi-aş cumpăra un billet

Pentru câmpiile elizee,

Dar nu au vrut să-mi dea dus- întors

Şi m-am apucat din nou

De scris.

Tata mi-a zis zis

De infinite ori

Că va fi vai de capul meu

Dacă nu-l ascult.

Nu a avut dreptate, cum nici eu nu am

Când îţi spun

Că unu şi cu unu fac doi.

Cercul nu e făcut din puncte, iubito,

Ci din aplecare.

Ascunde-ţi faţa

Sub braţul meu. 

Banalul în staniol de cuvinte

Ce bine e să nu te sperii

De nori

Şi nici de razele arzătoare,

Să nu-ţi pese cum se termină un roman

Şi nici de semnătura

Unui halat pe reţetă.

Binele stă ghemuit

Într-unj gând,

Într-o dimineaţă ploioasă

Sau fierbinte,

În fereastra la care au visat ani în şir

Întemniţaţii.

După ce termin aceste rânduri

Voi muşca dintr-o bucată de pâine,

Îmi voi mângâia motanul

Pe chelie,

Îţi voi trimite o carte poştală

Cu noua mea adresă de email,

Apoi voi dansa.

Nu mă întreba

De unde iau sârma.

Am infinite raze de soare

Şi în plus

Gândurile tale

Pe care le înnod

Şi le deznod

Până uit al cui sunt.