Străinii știu că am fost boieri...

„Un alt motiv prin care se pretinde că n'am avut nobilime prin faptul că la noi n'a fost o organizaţie feodală ca în Apus, cade de la sine. Intr'adevăr, societatea feodală a domnit în evul mediu, adică între al IX—XV secol, şi cum istoria noastră e foarte puţin sau aproape de loc cunoscută înainte de secolul XIV, nu putem da un verdict hotărîtor asupra unor lucruri de cari n'avem idee. Această organizaţie există însă în Serbia, Rusia. Ori ce s'ar spune, n'avem probe sigure în această privinţă, cu toate că dovezi destule ne-ar încredinţa că feudali­tatea a înflorit în ţara românească ca şi în Apus ; — dar chiar admiţând că n'a existat, nu e un motiv ca şi aristocraţia să dispară. De alt-fel nobleţă implică feodalitate şi vice-versa.

Pentru ce a fost din această instituţie în Valachia, iată ce spune Ulysse de Marsillac, în «Histoire de l'armée roumaine»  :

XIX

«... Les compagnons de Rodolphe-le-noir sont la souche de la vraie noblesse roumaine. Rares sont aujourd'hui les descendants directs de ces boyards. Mais à cette époque, ils étaient encore nombreux et formaient, à eux. seuls, un noyau de fidèles et de braves, que le prince était lier de montrer â ses amis et à ses ennemis. Chacun de ces nobles avait le droit d'imposer le service militaire à ses vassaux, et ceux-ci, sous la bannière de leurs chefs, venaient

à l'heure du péril se ranger autour du Prince.... En temps de guerre, le nombre des milices augmentait considérablement, grâce à l'organisation féodale du pays.»

Un străin a judecat mai drept şi bine de cât un români, cari vor să facă un non-sens din ţara noas­tră, prin atribuţiunea de organisaţii altele de cât la toate popoarele.

Aristocraţia poporului nostru a fost puternică şi după cum e probabil o mare parte din familiile boe-reştî dateză din primele timpuri ale organizare! ţereî şi sunt anterioare fondâreî statului român. (Sec. XIII).”

Octav-George Lecca

Iubire feciorelnică

(Către Domnișoara Inspirație. Adresa: Înspre Cer)

Mărturisesc,

Am stat la colț,

Uneori chiar sub preș,

N-am avut curajul să te chem

Nici să te aștept

Pe la colțuri de ulițe

Prefăcându-mă că te întâlnesc

Din întâmplare.

Oricum

Nu te puteam minți,

Tu și Stăpânul Atoate

Știți ce este înainte de-a fi

Și se cutremură lumile

De vrea cineva să vă-nșele.

Eram pus în temă

De mai marii cuvintelor,

Muncitori cu sapa și secera,

Încovoiați ca-n rugăciune

Spre scoarța pământului

Să nu te tratez

(în nesăbuința foamei mele)

Drept doamnă.

Chiar bunicul meu

Care cântase din fluier

De soc

Mă străpunsese cu lumina albastră

A ochilor lui învățați

Să nu plângă

Și-mi poruncise:

Să n-o atingi,

Ea domnișoară e

Și femeie nu va fi niciodată,

Când nu vei mai iubi poezia

Să-ți cauți bucurii

Pe maidane

Și între picioarele

Femeilor făr de rușine-n obraz.

Domnișoară, Domnișoară,

Dacă vei avea nevoie cândva

De un supus servitor,

Cheamă-mă.

Tot despre adevărații boieri

„Pentru moment ţinem să amintim că apogeul no­bleţei române se opreşte la 1700, adică până la epoca fanariotă, când începe decăderea, decădere căreia i se pune capăt în secolul nostru. Nu mai avem timpurile glorióse ale vechilor domni şi ale boerilor pământeni, cari mureau acoperiţi de glorie pe câmpul de luptă! Moravurile se modifică, viaţa fără acţiune şi plină de frică începe ; boerii ţărei — jumătate cu titluri cumpărate, — nu mai sunt boeri. Rar găsim în acest din urmă secol un caracter ca­valeresc şi mare, căci invidia şi umilinţa a coprins o mare parte. De alt-fel, boerii cei vechi români, adevăraţii nobili, evitau demnităţile ce li se ofereau acum, şi cari erau ocupate de o mulţime de «homines novi»,  majoritatea greci, creaturi ale banului.

Să revenim la vechii noştriî nobili. — Cei ce sus­pin că la noi n'a existat o nobleţe ereditară şi de sftnge, ne spun că bóeriilè se căpătau pentru un incili personal, şi se dau ori-cui. 

Prima parte, că se dau boerii mai mari sau mai mici pentru un merit e forte adevărată, cât despre a doua, nu trebue să uităm că nu epoca zisă fana­riotă e oglinda boerismului român.

S'o admitem însă. Dar cum explică partizanii cei mulți  al unor asemenea teorii, ca numai aceleaşi şi aceleaşi familii au avut în decursul timpurilor privi­legiul de a căpăta titluri.

De ce nu se da ori-cărui român acest drept, şi cum fiul de boer erea tot boer fără decoraţia titlului? Nu se pate explica aceasta, ca şi o altă pr-tenţiune, care spunea ca aristocraţia erea formată din bogaţi; lucru ce nu merită chiar a fi discutat, fiind-că un om din popor ori-câtă avere ar fi avut nu intra în rândul boerilor prin faptul acesta.

Pentru cele ce se spun de nobleţă ereditară, cum că n'am avut ast-fel de titluri, opunem următorul fapt, pe care ne măgulim a'l releva pentru prima oară. A existat la noi un titlu moştenit, ereditar, pentru boerii cari nu se amestecau la curte spre a obţine demnităţi şi ranguri, acela de postelnic şi logofăt. Erea un obicei, — în sec. XVI şi XVII, — ca boerii ce şedeau de obicei la moşiile lor să se întituleze «postelnici» de şi nu aveau nimic aface cu demnitatea ce purta acest nume. Erea un titlu onorific şi în acelaş timp ereditar, care, — să no­tam bine, —nu avea limită de vârstă. Ast-fel găsim  copii de 3—5 ani numiţi «postelnici», unii chiar mai mici. Nenumărate acte şi însemnări ale timpu­lui ne probează aceasta. O mulţime de documente oficiale şi particulare ne citează boeri, cari locuiau la domeniile lor, cari nu ocupaseră nici-o dată func­ţiuni, cu titlul de postelnic sau logofăt din cutare loc..... ”

Octav-George Lecca despre familiile boerești române

„Există încă falsa idee, că la Români n'a fost nici-o dată o clasă distinctă a boerilor, adică nobili. Nici un tcmei puternic n'a putut face pe susţinătorii acestei opinii, — dacă pote fi vorba de opinii, — să arate acest lucru. Aceştia voesc numai să facă din ţerile nostre o anomalie faţă de tote poporele.

Acesta selecţiune dintre omeni, numită nobleţe, o găsim ca clasă distinctă din timpurile cele mai depărtate, şi la tote poporele. S'a simţit nevoia unei clase dirigente a poporului, şi ast-fel se explică universalitatea ei.

Nu vom încerca să discutăm o cestiune aşa de întinsă şi dificilă, neintrând chiar în scopul nostru. Vom reaminti că vechile popore ale Orientului, apoi Romanii, Arabii, poporele invaziunilor barbare, au avut nobilime si clase distincte, cari au trecut şi mai desvoltate la poporele mai nouî ale Europei.

Nobilime, în afară de a Occidentului, care s'a desvoltal aşa de prodigios, au avut Ungurii, Boemii, Serbii, Croaţii, ba chiar Bulgarii şi Ruşii, a căror stare era puţin mai înapoiată, şi tocmai Românii, aşa des în contact cu tòte popórele streine, să nu ri avut?

A susţine acesta teorie greşită cu desăvârşire, este a contradice la fie-care pas marile acte al is­toriei nostre naţionale. E destul de a aminti câte-va nume glorióse de boeri şi de domni, luaţi din sînul boerieî, spre a vedea adevărul.

Se tot spune că nobleţea la noi a fost de funcţii şi demnităţi, nu ereditară. Nimic mai eronat.”

Cântec de amorul viorii

Cât a trecut

De când n-am scris

De nu mai am

 Lumină-n iris.

Când am să știu

Că-i leac de tac

Deși nu-s susuri

În iatac.

Nu-s întrebări

Pentru un om

Vorbea un urs

Cu-n bătrân pom.

Și-a veveriță

Chicotea,

Mișcând din coadă:

Nu-i belea.

Și nici n-a fost,

Eram ascuns

Să nu se vadă

Că am plâns.

Pe seara

Pân a se-nopta

Vedeam prin nori

Făptura ta.

Și mâine dacă

Nu mai ești

Tot am s-aștept

Să trimeți vești.

Formă superioară: limba literară

 Numai ochiul creatorului deosebeşte firul de aur în nisipul râului, doar urechea lui aude cântecul de sirenă. Nimeni nu trăieşte şi nu moare pentru o iubită, aşa cum face scriitorul cu această fiică dispreţuită de mulţime. Toţi oamenii folosesc limba ca pe-o slujnică în casă, apelează la ea ca să comunice, s-o trimită de la unul la altul, în timp ce scriitorul nu se poate despărţi de ea, căci ştie că departe de ea s-ar usca ( şi limba şi creatorul).

Şi toate aceste valenţe ale limbii, atunci când este vorba de limba literară, nu sunt folosite doar intuitiv. Limba scriitorului e cultivată, e aleasă, e desţelenită. Ea este moştenită, păstrată, dăruită cu parcimonie. Limba operei literare este logică, ambiguă, aluziv, suav anapoda. Ea pleacă, după ce a fost trecută prin creuzetul creaţiei nu livrată în pungi de plastic, ci învelită în pânza ţesută fin ca pânza de paianjăn. Limba literaturii prinde prada, o învăluie, dar n-o sugrumă. O învaţă să deguste răsăritul de soare, adierea vântului, să suporte arşita şi să asculte ploaia. Îl învaţă pe om să audă cum creşte iarba, cum ar fi zis Eminescu. Cuvântul îl ajută pe om să moară. şi Cuvântul îl ajută să învieze.

Necunoscătorii cred că limba literară este o înşiruire de cuvinte, vorbe frumos meşteşugite. Totuşi, s-a observat că fiecare operă literară impune o ordine, o organizare,  o unitate a materialului ei. Uneori această unitate este foarte slabă, ca în multe schiţe sau povestiri de aventuri; dar ea poate ajunge până la organizarea complexă, bine închegată a unor poezii în care este aproape imposibil să schimbi un cuvânt sau poziţia unui cuvânt fără a prejudicia efectul de ansamblu.

Rolul cărților mediocre

  Dacă ştiinţa literaturii s-ar ocupa doar cu cărţile unanim recunoscute ca fiind capodopere, pe lângă avantajul oferit generaţiei tinere (căci este bine ca anii de formaţie să fie dominaţi de vârfuri, de opere şi personalităţi de excepţie, adevărate modele ), ar apare şi unele dezavantaje : descurajarea (niciodată nu voi putea fi ca ei ),  nu s-ar cunoaşte experimentele (căci capodoperele sunt reuşite nu încercări), nu s-ar lua contact cu factorii lingvistici, sociali, economici de excepţie. Şi mai este un argument : scriitorii mediocrii trag, inconştient, un semnal de alarmă. Ei ne învaţă cum să nu scriem, sunt un avertisment, ne ajută să evităm capcanele. Cunoscând cum ratează prozatori ca Şerban Nedelcu, Ion Lăncrănjan, poeţi ca Mihai Beniuc, A. Toma, dramaturgi ca Mircea Ştefănescu, Al. Mirodan putem să observăm capcanele pădurii.

Arhitectura operei

Valoarea unei opere literare nu poate fi definită în afara suportului ei ideologic, de înţelepciune, în afara  arhitecturii ei, deşi opera literară nu este nici înţelepciune, nici studiu social, nici soluţie politică, nici carte de înţelepciune şi nici cel puţin toate la un loc sau o chintesenţă a acestora. Dar chiar spunând “nu ne interesează decât cărţile mari“, aceasta presupune afirmarea unei judecăţi de valoare care nu include doar gustul, ci o cunoaştere a operelor “de rând“ ale autorului respectiv, ale epocii, ale literaturii naţionale din care face parte. Aceasta înseamnă eliminarea altora, a celor mai numeroase opere literare. Şi înseamnă şi a face istorie literară, fiindcă ne asumăm răspunderea de a face abstracţie de epoca în care s-a creat o operă.    Este în afară de orice discuţie că versurile:

 ”Intr-o grădină,

              Lâng-o tulpină

  Văzui o floare ca o lumină.

  S-o tai se strică !

              S-o las mi-e frică

             Că vine altul  şi mi-o ridică.”

 sunt versuri fără valoare deosebită. Dar când luăm în calcul epoca în care au fost scrise, ce avea înaintea sa Ienăchiţă Văcărescu ( mai exact ce nu avea ), situaţia se schimbă. Ba chiar apare un element nou : astăzi putem gusta poezia pentru cu totul alte motive : naivitate, muzicalitate, melancolie etc.

              Sunt situaţii, întâlnite la mai toate culturile, în care în istoriile literare sunt incluse şi lucrări de filosofie, teologie, morală , datorită valorii de excepţie a acestora. Ele sunt lucrări clasice care cuprind, pe lângă valoarea legată de domeniul specific, şi o valoare estetică. Aşa este cazul, în istoria literaturii române, cu Descriptio Moldavie  de Dimitrie Cantemir, Pseudochinegeticos  a lui Al. Odobescu, Istoria românilor subt Mihai Voevod Viteazul , de Nicolae Bălcescu, Cuvente den bătrâni de B.P.Hasdeu, “Creaţie şi frumos în rostirea românească “ de Constantin Noica, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi altele. Pentru literatura engleză, Wellek şi Warren dau exemplu pe filosoful Hume, istoricul Gibbon, episcopul Butler, moralistul şi economistul Adam Smith, urmând precizarea că aceşti gânditori sunt discutaţi în mod fragmentar, rupţi din contextul potrivit, fără o înţelegere reală a istoriei filosofiei, a teoriei etice, a istoriografiei, a teoriei economice”. Evident, istoricul literar nu se poate transforma automat într-un bun cunoscător al istoriei tuturor acestor discipline. El devine pur şi simplu un compilator, un intrus conştient de propria lui incompetenţă.” [1]

---

[1] Rene Wellek, Austin Warren, Op.cit., pag. 45

Nu doar arta lecturii

   Cercetarea literară nu poate susţine doar arta lecturii, ea , cu alte cuvinte, nu ne învaţă doar cum să citim o operă literară, deşi acest lucru nu poate fi contestat. Este la îndemâna oricui să constate că după ce a citit o  simplă prefaţă primeşte şi o cheie cu care pătrunde în interiorul cărţii. Este valabilă şi situaţia inversă : citeşti o carte şi după ce iei cunoştinţă şi cu opinia criticului, impresiile ţi se ordonează şi ceea ce la început era simplă impresie, plăcut, drăguţ, capătă consistenţă, se înscrie într-un sistem de valori, ocupă un loc pe scara ierarhiilor. Dar oricât de largă ar fi înţelegerea pentru cuvântul lectură, avantajul adus acesteia de ştiinţa literaturii nu ar putea depăşi interesul cultural, ne-ar ajuta, vrem să spunem să ştim să citim şi să exprimăm ce citim. Aceasta nu este ştiinţă, ci doar cultură literară. Cercetarea literară este concepută “ ca o tradiţie suprapersonală , ca un corp în continuă creştere format din informaţii, intuiţie şi judecăţi critice.” 

  

Un ce nedefinit

Există,  fireşte, în orice operă de artă un ce nedefinit care astfel rămâne în urma oricărui studiu, există o magie a creaţie necunoscută chiar creatorului, există un moment de maximă tensiune pe care-l trăieşte artistul, uneori o singură dată în viaţă, când ia naştere capodopera. Toate acestea există şi rămân de neatins şi poate chiar de nepătruns.

Ele sunt misterul creaţiei. Dar aceasta nu se poate defini în afara studiului. Nu este suficient ca cineva să afirme avem de a face cu o operă de excepţie,credeţi-mă!, şi el să fie crezut pe cuvânt, iar această credinţă nu poate elimina studiul. Credinţa este suficientă doar în planul religiei, dar şi acolo este nevoie de fapte. Rolul ştiinţei literaturii este să demonstreze că arta cuvântului ţine seama de reguli, că aprecierile nu sunt rolul hazardului sau capriciului, că în laboratorul de creaţie al autorului, chiar dacă pare o cameră obscură, există suficiente ferestre spre dinafară şi spre înăuntru. Rolul ştiinţei literaturii este să şoptească, asemeni lui Tudor Arghezi, păşiţi încet, cu grijă, feţii mei, aici se creează, priviţi cu respect, luaţi aminte, urmăriţi, dacă nu înţelegeţi nu descurajaţi, vine şi ora întrebărilor, uneori chiar şi momentul răspunsurilor, deocamdată observaţi un lucru nemaiauzit şi nemaivăzut, artistul tocmai şi-a înmuiat pana de-a dreptul în Luceafăr.

Scopul final

Ştiinţa şi artele sunt utile în măsura în care îl descoperă pe Dumnezeu ca singurul creator şi stăpân al lumii, altfel sunt simple surogate ale desfătării, unelte care ne-ar putea ajuta, eventual, să putem trândăvi.Iar cei care posedă înclinaţii şi deprinderi legate de ştiinţă şi artă, dacă înţeleg cu adevărat rostul lor, sunt modeşti şi nu îngâmfaţi. Abia omul inteligent şi cult realizează distanţa infinită dintre ignoranţă şi cunoaştere, dintre întuneric şi Cel care este cu adevărat Lumina Lumii. Ignorantul şi cel nenăscut din nou vor spune sau vor crede, dimpotrivă, că sunt bogaţi, ştiu totul “şi nu duc lipsă de nimic”.[1] Scriitoarea americană Ellen G.White scrie:” Fiecare calitate, fiecare atribut cu care I-a înzestrat Creatorul pe copii oamenilor trebuie să fie folosite pentru slava Sa; şi în această întrebuinţare se descoperă cel mai curat, mai sfânt şi mai fericit exerciţiu”.[2]

---

[1] Apocalipsa, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Cap.3, vers.17.

[2] Ellen G.White, Harul uimitor al lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura Viaţă şi sănătate,, pag. .328

Calități și defecte

Interpretul fenomenului literar trebuie să aibă însă nişte calităţi sau… defecte, pentru că dacă n-ar fi astfel, oricine ar fi teoretician sau critic literar. Care ar trebui să fie firea interpretului ne spune Francis Bacon :’’ Acela care vrea să se consacre interpretării faptelor trebuie să-şi pregătească şi să-şi orânduiască sufletul în chipul următor : nu trebuie să fie partizan nici al noutăţii, nici al rutinei, nici al antichităţii; el nu trebuie nici să găsească plăcere în a contrazice, nici a se supune ca un rob vreunei autorităţi. Să nu se pripească în afirmaţii, dar nici să nu plutească veşnic numai în îndoială; dimpotrivă, toate cercetările sale să se întemeieze pe un anumit număr de dovezi. Nădejdea izbânzii să-i fie un motiv de muncă, nu de odihnă; să nu pună preţ pe raritate, nici pe greutăţi, nici pe strălucirea lucrurilor; să le preţuiască numai pentru adevărata lor însemnătate; să-şi expedieze treburile personale , fără  ca totuşi să-şi nesocotească interesele. Pătrunzând adevărurile erorilor şi erorile adevărurilor, el trebuie să pună cea mai mare prevedere în cercetarea sa şi să se folosească deopotrivă atât de dispreţ cât şi de admiraţie .’’ [1]

---

[1] Francis Bacon, Despre înţeţepciunea anticilor, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1976 , pag.228

A ști și a avea păreri...

Capacitatea de a numi fiinţe, stări de lucruri şi sentimente într-o relaţie specială, capabilă să trezească bucurii estetice, şi capacitatea de a comenta acest talent au fost observate de timpuriu ca două îndeletniciri diferite. Încă de la început au existat, în cazul subiectului pe care-l discutăm, un adevăr de necontestat – literatura este artă – şi o întrebare care, se pare, nu şi-a găsit nici astăzi răspuns satisfăcător : studiul literaturii este artă sau ştiinţă? 

În cartea sa “Organon “ III , Aristotel este preocupat de deosebirea dintre ştiinţă şi opinie (Organon înseamnă instrument al ştiinţei). Capitolul 33 din această carte examinează o problemă care domină gnoseologia peripatetică  ( adică cunoaşterea ), ştiinţa întemeiată de Aristotel, şi anume : care este deosebirea dintre ştiinţă şi opinie.

Deosebirea nu este absolută, fiindcă acelaşi obiect poate fi cercetat şi de ştiinţă şi de opinie. Trecerea de la una la alta, observă Mircea Florian, este posibilă, fiindcă amândouă pot fi adevărate. Ele se deosebesc doar în felul de a fi adevărate. Ştiinţa este necesară, iar necesarul este “ ceea ce nu poate fi altfel decât este” [1]. În acelaşi timp, opinia este contingentă, ea “poate fi altfel decât este”. Din această pricină, opinia poate fi şi adevărată şi falsă, în timp ce ştiinţa nu poate fi decât adevărată.

---

[1] Micea Florian, Introducere la Aristotel , Organon ,III , Analitica secunda , Bucureşti, Editura ştiinţifică , 1961

Nemintea lui Solomon

De bogat ce era, s-a trezit

Că i se rupe sufletul

De soarta săracilor

(Atunci a luat naștere

Populismul),

Dar nu există nici un document

Din care să rezulte

Vreo milă pentru truditorii lui

Din regat

(Și în mod sigur

Nu a poruncit

Să se distrugă pergamentele

Sau pieile de vițel).

De tânăr ce era

Nu prea știa ce să facă femeilor,

Iar ele îl mințeau (zâmbind)

Că sunt bine, merci,

Și-l mai așteaptă

(Tot așa: cu punga de aur la brâu).

Fiindcă avea un picior vulnerabil

(Nu doar un călcâi)

N-a avut puteri să plece la vânătoare,

Nici să caute fecioare lângă lac

Și a trimis faima

Până la Regina din Saba.

După ce am asistat la taifasul lor

(Că el a crezut că fata e venită pentru proverbe)

N-am mai vrut să fiu împărat

Nici cel puțin o zi

Și m-am apucat să descifrez

Limba păsărlor.

Nici așa nu mi-a trecut melancholia

Și m-a dus la râu.

Curge și acum de la deal la vale,

Iubito,

Tot ce spui tu e adevărat,

Te astept să-mi cânți

Despre susurul apei.

Sugestii de îndrăgostit răsfățat

Azi să-mi vorbesti despre nori

Despre ce-au văzut și visat,

Cum li se luminează latura dinspre cer,

Cum cântă sulițele ploii

Udând iubirea.

Am să te rog apoi

Să fim muți,

Ploaia să lovească

Acoperișul lumii,

Să-ți strâng în mână

Degetele subțiri ca o rază,

Să mă îmbăt cu silabe:

Hi, fi, ah, ni,

Ihi, ne, fi.

Știai tu să vorbești cu lungi degete

Care treceau peste fruntea încinsă.

Lasă și acum ploaia să povestească

Despre iubiri încolțite.

Când vei observa fruntea

Îndoliată sa taci.

Ploaia își face singură vad,

Dragostea o împinge spre mare.

Apoi urcă,

Urcă spre ceruri.

Sub nori,

Iubirea ta

Strălucește

Ca privirile mamei.

Ernest Bernea: timpul și spațiul

„Problema spaţiului, atît de specfică epocii moderne - am putea-o numi o dominantă a ei -, a păstrat amprenta a două mari concepţii, una venind din filozofie, iar cealaltă din fizică: e vorba de apriorismul kantian şi de teoria relativităţii a lui Einstein.

Apriorismul filozofic afirmă că spaţiul, ca şi timpul, face parte dintre condiţiile transcendentale ale experienţei şi că ideea de spaţiu nu poate fi în vreun fel schimbată (influenţată) de experienţă. Nu avem de-a face cu o noţiune empirică, deoarece experienţa nu este cu putinţă fără existenţa categoriei de spaţiu; spaţiul, ca şi timpul, este o condiţie a producerii fenomenelor. Teoria relativităţii, dimpotrivă, susţine că aceste categorii nu sînt apriorice şi, pentru a putea fi aplicate realităţii, ele trebuie definite în funcţie de sistemul de referinţă al observatorului; este un punct de vedere nou care, fără să contrazică total teoriile kantiene, aduce o profundă schimbare în însăşi baza fizicii contemporane.

Pentru cercetarea noastră însă, problema se încadrează în alt mod, pentru că altul este cîmpul de cercetare şi alta este metoda folosită. Reprezentarea spatiului este aici o problemă de ştiinţă umanistă, este o problemă de ştiinţă, şi nu de filozofie, o problemă de ştiinţă morală, nu de fizică matematică. De aceea credem necesar să semnalăm antecedentele din domeniul istoriei artelor, al etnologiei şi al filozofiei culturii, care s-au produs în Germania începutului acesta de veac.”

A comunica, a convinge

      Sunt situaţii, nu puţine, în care opiniile noastre, deşi expuse simplu şi limpede, clare ca lumina zilei, cum s-ar zice, nu par şi interlocutorului la fel de demne de reţinut. Dacă ar fi vorba doar despre norii trecători care vor aduce sau nu ploaie şi, implicit, nevoia de a ne lua ori nu umbrela, lucrurile nu ar fi grave. De cele mai multe ori, convingerile noastre ne motivează faptele, atitudinile, deciziile, iar acestea au urmări grave legate de viaţa noastră şi a altora. Realitatea ne convinge că puţine acţiuni pot fi declanşate şi finalizate dacă eşti sau te simţi singur. Pentru a nu rata un proiect, ai nevoie şi de sprijinul altora. Pentru aceasta argumentezi adevărul în care crezi, vorbeşti, explici, o iei de la capăt dacă nu ai obţinut rezultatul scontat. Toate acestea nu se pot petrece în afara comunicării. Situaţiile de acest gen pot fi eficientizate introducând argumentele astfel:

                        - Mi se pare corect ce spuneţi, dar poate ne gândim şi la varianta...

                        - Nu este tocmai părerea mea, am citit însă un studiu care demonstra că...

                        - Şi eu am crezut o vreme aşa, acum mi se pare că...

- Ştiu că adevărul nu se obţine prin vot, dar câteva persoane pe care le-am consultat au fost de părere că...

- M-am gândit mult la soluţia pe care am propus-o, încercaţi să mă sprijiniţi;

                        - Poate şi eu aş proceda astfel dacă aş fi elev, acum însă cred că...

- E destul de dificil ce vă cer acum, dar acest efort va fi răsplătit, fiindcă lecţiile următoare...

- Nu te lăsa descurajat de nota proastă primită, vor fi curând suficiente ocazii să-ţi iei revanşa, eu abia aştept să fii printre primii.

- Ştiu că e comod să lucrezi singur, dar colegii noştri au nevoie de ajutor astăzi, iar mâine, probabil,  vom apela noi la ei.   

Cine sunt eu? Răspunde-ți singur!

Dincolo de orice convingere personală sau teorie însuşită la cursuri sau din lecturi, realitatea cotidiană demonstrează că relaţiile dintre oameni depind de capacitatea indivizilor de a se face înţeleşi şi a înţelege pe alţii. Întrebarea Cine sunt eu ? este, conştient sau nu, una din neliniştile care frământă orice persoană. Fiecare individ doreşte să ştie cine este el cu adevărat, atât raportat la propriile-i valori, cât şi raportat la felul în care-l definesc alţii. Vrem să ştim de ce suntem priviţi într-un fel şi nu altfel, de ce unii din semenii noştri sunt apreciaţi, iar alţii nu, ce rol au propriile declaraţii şi care este valoare spuselor celor din jur.

       Putem, evident, să vorbim despre părinţii, copiii sau fraţii noştri, cu intenţia de a ne prezenta familia, şi astfel să aruncăm şi o lumină asupra persoanei noastre, putem să prezentăm un curiculum-vitae, ca să ni se citească activitatea, şi putem să anezăm copii după diplomele de studii şi să ataşăm recomandări. Toate acestea sunt necesare, dar nu suficinte : ceilalţi ne vor cunoaşte doar după ce ne-au cunoscut. Iar primul impact este oferit de relaţia inter-umană. Relaţia dintre oameni, la rândul ei, nu se realizează decât prin comunicare, iar cuvintele joacă aici un rol nu doar important, ci primordial. Paul Ricoeur, o autoritate în domeniul lingvisticii, dar nu numai, subliniază rolul de liant între discipline, pe care îl are limbajul: “Cred că există un domeniu unde se întretaie astăzi toate cercetările filosofice, cel al limbajului. Acolo se intersectează investigaţiile lui Wittgenstein, filosofia lingvistică a englezilor, fenomenologia creată de Husserl, cercetările lui Heidegger, lucrările şcolii bultmanniene şi ale celorlalte şcoli de exegeză neotestamentară, lucrările de istorie comparată a religiilor şi de antropologie referitoare la mit, rit şi credinţă, - în sfârşit, psihanaliza.”[1]

---

[1] Paul Ricoeur, Despre limbaj, simbol şi interpretare, in Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, Editura Trei, 1998, pag. 11.

Soluții de supraviețuire

Comunicarea gândurilor, a sentimentelor, succeselor şi a  neîmplinirilor, iată singura soluţie de supravieţuirea pe pământ a oamenilor şi a colectivităţilor. Istoria arată că au supravieţuit doar acele popoare şi acele culturi care au găsit căile de comunicare şi de impunere a valorilor şi nu acelea care, să zicem, au profitat de condiţii climaterice favorabile, de bogăţii, au avut scopuri nobile, au avut dreptate într-o situaţie dată, etc.

A comunica înseamnă a supravieţui şi a învăţa şi pe alţii să supravieţuiască. Comunicarea este primul semnal dat de viaţă. E strigătul copilului abia născut, dovada dată celor din jur că trăieşte. Este şoapta adolescentului că trăieşte el şi a luat act şi de trăirea specială, anume, a unei alte persoane. Este mormăitul nesigur al bătrânului care nu este pregătit pentru dispariţie. Comunicarea este aerul pe care îl respirăm de dimineaţa până seara, iar unii, cei pentru cei care ştiu că bufniţa simbolizează vederea prin întuneric, este şi aerul pe care îl respiră de seara până dimineaţa, citind o carte sau scriind o carte. Care poate fi doar cartea propriei lor vieţi pe care nu o acceptă îngropată.

Flori și... Ana Pauker

„Acolo am împrietenit pe Branişte cu Ţuţea şi cu Sorin Pavel. În curtea hanului, sub părul înflorit, aruncând umbre chinezeşti pe zidul proaspăt văruit, am ascultat un trio demn de a figura în Banchetul nemuritorului Platon.

Ce vorbeau? Nu pot reconstitui decât fragmente vane.

Nu interesează, poate, niciodată subiectul în artă, în pictură, în scupltură, în poezie, în nuvelă, schiţă sau roman, chiar în filosofie, nu importă ceea ce se spune, ci cum se spune? Probabil, că da. Actorii şi autorii, aceşti simpozioni valahi, s-au furişat în noapte, în moarte şi în boală. Eu am rămas, cu amintirea umbrelor florilor de păr pe zidul văruit de la Hanul Prahovenilor, stropit cu luna anilor 1945-1946. 

Am mai revenit pe-acolo în toamna, iarna şi începutul primăverii 1948 cu amicul meu Radu Paul ca să ascultăm muzica greierilor şi siliştenelor. Vinul era tot gustos. Venea şi Bogza şi Cambrea, generalul roşu.

Sorin Pavel plecase la Sibiel cu aprehensiuni şi bonav de bănuielile crizei politice şi furtunii apropiate. Tudorel Branişte se autoarestase. Cenaclul nostru se dizolvase înainte de înfiripare. (Doream să scoatem o revistă literară, să fondăm o universitate la Craiova.) Cercul de foc se strângea în jurul nostru.

Până la sfârşit, în noaptea de 13 şi 14 april 1948, Ana Pauker şi Teohari Georgescu a dat ordin de arestare contra lui Ţuţea, Pavel Pavel, Cambrea, Radu Paul, Radu Popescu şi a mea, dizolvând-se cenaclul feeric, răsturnându-ne viaţa, pătându-ne trecutul, angajându-ne viitorul pe un drum precar, care nu putea fi al nostru.”

Petre Pandrea

Poem în loc de plâns

Și cum spuneam

Privind pe geam:

Când merg buestru

Nu sunt terstru

Mă simt beker

Banker.

Un șef de stat

A sta la sfat

Și-a hotărât

Că intelectualii put.

A tras la strung

Un nas mai lung

L-a uns cu unt

Și-a ieșit crunt.

Ne reprezintă

La țintă.

Cu ochii unși

Cată la ruși

Pe bani de-aici

Ne dă cu plici.

Curge galgara,

Și plânge țara.

Când o storc bine

Pleacă pe șine.

Unde se duc?

Întreabă-un cuc.

E gara, gara:

Asta-i morala.

Despre ceasul de judecată a limbilor

De vreme ce zbucium este, să-l sporim cu partea noastră românească. Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri ce nu s-au rostit întot­deauna în alte limbi şi care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvîntul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gîndului, sîntem datori lumii cu acest rest.

Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare — ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui —, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne în­ţelepciune ?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles.”

C. Noica

C. Noica despre logică

„La mărturisirea d-tale că nu ştii ce este logica, îţi răspund sincer că nu ştiu nici eu. Deosebirea este, numai, că d-ta regreţi a nu fi citit destule tratate de logică, în timp ce eu regret a nu fi găsit în ele lămuririle necesare pentru mine şi pentru d-ta. Sperînd a-ţi arăta cît de contradictorii sînt părerile logicienilor înşişi despre ceea ce face obiectul preocupării lor, voi cita două atitudini, care prevalează încă, deşi prima este de acum trei veacuri.

„Logica poate fi expusă în patru, cinci zile", spune Arnauld către un prieten, în tovărăşia căruia se plimbă prin grădinile Port-Royal-ului.

„Logica nu se poate expune defel", spune gîndirea nouă, căci ea este un calcul, care nu se învaţă prin sim­ple discursuri.

Dar ceea ce-i uneşte, pe Arnauld cu logicianul con­temporan, este faptul că amîndoi cred a şti ce este logica. Noi sîntem poate mai bine aşezaţi; şi ar merita să se înceapă logica prin recunoaşterea faptului că nu ştim ce anume este ea, ba nici măcar unde trebuie căutată : în gîndire ? în lucruri ? nici în gîndire, nici în lucruri, ci în semne goale şi în operaţiile cu ele ?”

Constantin Noica

Epistolă cu M mare, dar nu de tipar

Chiar ieri l-am văzut pe Mihai

Și m-am bucurat pân-la cer

(Primisem o scrisoare

De la căminar

Și-ar fi vrut să știe

Ce mai faci fiii lui

Plecați în cea lume,

Unul mai nelumea

Decât lumea).

Cobora dintr-o caleașcă de aur

(Spițele de la roți erau

Din argint,

Buccea era din platină,

Chișerul din ploaie

Ca să nu lovească

Gleznele).

Caii dădeau din aripi

Ca un poem născut în zori,

Ca bolta de arc

A unui greier

Care respiră în ritmul iubitei.

Nu zbura nimeni,

Nici chiar Mihai,

Totul plutea ca pe ape,

Cum pline corăbii se îndreaptă spre țărm,

Cum Marea cea Mare

Absoarbe  Azovul.

Mantia lui schimba aerul

În cuvinte.

Bătrâne căminar,

Dormi liniștit,

Fiul tău lasă urme:

Păsări din cer

Poposesc în urma-i

Și aplecându-se după miezul

Semințelor

Cântă a primăvară.

Despre ceilalți fii

Nu știu nimic.

Cum nimic nu știu

Despre mine.

Despre cuvintele limbii tale...

„Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvînt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor ? Dar dacă în orice cuvînt există o parte de uitate; este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură : să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.

Am vroit să pătrundem în „uitarea" românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răs-bunat. Cu istoria noastră, nu am. avut întot­deauna răsunetul cîtorva popoare mari; cu creaţia noas­tră de cultură, poate nu încă ; dar cu rostirea, l-am putea avea. Ar merita să facem astfel încît să ne înfăţişăm, cu limba noastră, la judecata istoriei, atunci cînd năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept de viaţă mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea „iscusită oglindă a minţii omeneşti", cum spunea despre scris Miron Costin, în care gîndul de totdeauna şi omul de pretutindeni sâ-şi vadă chipul. Şi o putem face în ter­meni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi.

Este însă acesta un lucru bun ? Nu ar trebui ca uni­versalul să fie universal ? Cultura ştiinţifică spune că nu e un lucru bun : trebuie să vorbim toţi o singură limbă. Cultura umanistă spune că este totuşi un lucru bun : uni­versalul trebuie să se întrupeze, de fiecare dată, în cîte o limbă istorică.”

C. Noica

Cântecul țiganului lipovean

Postmodernește-mă, Doamne,

Că mor copiii de foame,

Du-mă la Paris

C-am ceva de zis,

Vreau să povestesc

Pe cine uresc.

De la virgilică

Am rămas c-o sticlă,

De la monicuț

Mai am un ouț,

Senatori ca mine

Și-acum stau pe vine.

Ispoziții clare

Cu popor Fe kale

Că tata e neamț

(Ce spui, franț?).

Posmodern

S-a suit în tren

Când tren-o plecat

Hora s-o gătat.

Or venit trei ruși

Să ne facă urși.

Trăgea la măsa

Chiar cu mă-sa.

Morala:

Tra, la, la.