Atunci, de Eugenia Miulescu

Lumina lor rece şi clară

O ţineam în mâini

Ca pe nişte sfeşnice de bronz

Şi pluteam într-un vis adânc

Fără somn

Şi te chemam fără nume

La capătul

Puterii.

Mă urmăreai

Din foarte departe

Şi simţeam deasupra capului

Sabia

Cu tăişul ca o felia de gheaţă.

Părul meu răscolit

În neliniştea vântului

Mai poartă mirosul

Chemărilor tale.

Inima bradului, de Eugenia Miulescu

Mi-am odihnit drumul

Lângă umărul tremurat al izvorului

Apele s-au tulburat,

M-au cuprins.

Vino cu mine

Până-n marea cea mare,

Lasă-mă

În răcoarea pădurii,

Spaime de mare

Mă îngheaţă.

Valurile cresc,

Mâna mea tremură.

Iată-mă-n marea cea mare,

Drumul este lung,

Catargul uscat,

Numai inima bradului

Din care l-am rupt

Mai e vie.

Certuri cu Luna

Toată noaptea ţi-ai făcut de cap

Prefăcându-te că nu-ţi pasă

Cum promite copilul că fi-va cuminte

Dacă iese mama o clipă din casă.

Mai făcusei ocol şi-altădată,

Înceată, zâmbind cu dinţii de lapte,

Acum erai rotundă ca stropul de ploaie

Dar îţi simţeam cald sărutul cu şoapte.

Îmi tot spuneai să nu-mi pese

Că-i scoţi şi pe alţii din minţi

Şi că nu e important că vei creşte

Ştiam de la-nceput că tu minţi.

Bine am zis, minte-mă. Dar coboră

Şi sărută-mi fruntea fierbinte ca plita

Şi-oi uita de aventuri de anţărţ

Iar amanţii praf ţi-i voi face cu flinta.

Pănă să declanşez varii războaie

Te-ai schimbat şi-ai devenit şi mai vie

Dar tot credeam că e vis sau şuială

Până m-ai sărutat pe bărbie.

Spre dimineaţă eram tot singur,

Şi te blestemam să ai buze răscoapte,

M-am oprit când mi-ai şoptit la ureche:

Stai liniştit, că revin şi la noapte

Nu mai sunt nori

Nu mai sunt nori peste dealuri

Nici peste mine nu mai plouă cu frig

De când tot văd cum alunecă peştii

Am învăţat să cosesc pipirig.

Peştelui nu-i pasă de vreun lacom pescar

Care-n cârlig îşi cată misia,

De năvod nu mai are grijă nici Petru

De când i-a vorbit Andrei de Mesia.

M-am uitat în oglindă şi-am observat

Cum mi s-au adâncit cute pe frunte,

Dar nu-mi pasă, le aveam dinainte

Când începusem să mă caţăr pe munte.

Te aştept astă seară, iubito

Să pornim fără griji prin poeni,

Nu-ţi face griji, despre asta e vorba

Deşi n-a nins, avem sănii cu reni.

Vulturi pleşuvi ne vor arăta ţelul,

Steaua Polară va fi îndreptar

Nu uit că ţi-am promis nemurirea,

O fac şi-astă seara ca Tla avatar.

Dacă ne vor prinde nămeţii

Ne-am ascunde printre vechi caramani

Să nu le răspundem când ţipă:

Vor reveni, peste ani. Peste ani.

Cântare câmpiei

Cântare câmpiei

Pe la noi

Nu există trestii gânditoare

Şi nici nu ştiu de e bine sau rău,

Dar există o specie de oameni

Şi printrei ei

Unii plâng lângă râu.

Nu după ce se scurge

Nici de timpul care printre degete trece,

Îşi plâng păcate apuse,

Casele inundate

Şi copiii care uită să le scrie

Pe unde umblă şi dacă mai sunt sănătoşi.

Pe la noi

Cresc salcâmi şi stejari.

Primii se joacă în mai

Cu  droguri,

Pun pe capul fetelor coroane,

Ameţesc albinele

Şi şoptesc la urechea feciorilor

Că sunt prinţi.

Cu stejarii e altă poveste

Sub ei s-au odihnit bunii mei

Şi bunii bunilor lor,

De secolele pierd doar nişte crengi.

Vântul trece anevoie pe sus

Nu am văzut

Rădăcini de stejar luate de vifor.

Ghinda cu pălăria cerească

E adăpostul

Eternităţii stelare.

Parte de moştenire, de Eugenia Miulescu

În această trecere

Prin senină lumină

Am deschis ochii.

Printre gratii de fier

Rotund i-am plimbat.

Şi obosit de atâta suferinţă

N-am văzut

Că în jurul meu

S-a ivit o haită de câini.

I-am iubit pe fiecare

Şi i-am crezut fraţi

Ştiind că iubirea

Poate imblinzi.

Lăsaţi-mi putere

De gind învoit

Pină la ceasul din urmă

Se vor vedea

In felia de nor

Blinda şi trista lumină.

Fiind fiecăruia

Parte de moştenire

În aceeaşi cuşcă

De câini.

Eugenia Miulescu, Între două ţărmuri

Am fost aruncat

Pe ţărmul speranţei

Cu o biată iluzie

Şi aşteptam cu ochii închişi

O mină pe care s-o ating

Înainte de-a se fringe.

Locul căderii e strimt,

Alunecos

Pe el a crescut anevoie cuvântul,

Păsări de pradă

Lungi, numai picioare şi ciocuri,

Mănîncă în grabă şi sigur

Restul unui creier

Învaţă să gindească.

Şi trupul, ca la-nceput de lume,

Stă ghemuit.

Nemişcat de frică

Nu e nici un loc ferit.

Păsările au invadat pămîntul

Şi înghit lutul

Din care

Odată cu-nceputul

S-a întrupat cuvântul.

Veac, de Eugenia Miulescu

Se zbate-n zale

Veacul de oţel

Şi e spoit cu singe

Şi orgolii.

În fiecare zi

Se-adună o lume

 Cu rânjetul fixat în colţul gurii.

Se cântă marşuri triumfale

Şi se emit păreri de rău

Pentru o zi

Care-a trecut

 In grabă

 Sau pentru o grădină

 Rămasă fără flori.

Eugenia Miulescu, Lumină de iarnă

E iarnă şi ne dăm seama

In suflet, pe stradă e totul îngheţat

Aud cum plânge apa

Şi vuitul zgâlţâie fereastra

Văd cum ochii tăi

De-atâta frig

S-au spart.

Şi curge lumina.

Încet

Şi rotund.

Peste umbra mea se întinde

Peste gândul abia început,

Întreb

De unde atâta căldură într-un ochi

Când totul afară-i cuprins

De ghiaţă.

Peisaj, de Zaharia Stancu

                                                                   

„Vântul vânăt vuia, vuia,

Sălciile galbene îşi căinau soarta,

Seara deschisese întunericului poarta,

Vântul vânăt vuia, vuia.

Negre erau apele râului, negre,

Dar peştii rămăseseră argintii.

Pe ţărm ochii tăi mari, fumurii,

Sub sprâncene arcuite, negre.

Cu paşi de vulpe, uşori,

Noaptea ne dă vicleană târcoale.

Vântul vânăt cu picioarele goale,

Alerga în spinare cu trâmbe de nori.”

Femeia, Doamna Înţelepciune

Ce înţeleaptă ai devenit,

Şi cum îţi curg cuvintele

Bătrânii ar putea să le-asculte

Şi să rostească:  repetă-le.

Chiar eu, care-am auzit oratori

Meşteri şi-n gând, nu doar la rostire,

M-am mirat ce iute-ai crescut

Şi ce flăcări ţâşnesc din iubire.

În tinereţuri vorbeşte trupul

Şi odată cu el geamătul blând,

Când vine echinocţiul din mart

Nici păsării nu-i trebuie gând

Ciripeşte strânsura de-o viaţă

Dreptul la a arăta că există.

La tine, prinţesă, chemarea e pură,

Neîntinată de pagina tristă.

Încât mă întreb cine-ţi fu dascăl

Şi cine sau ce  cândva o să-ţi deie

Şi altă povaţă la fel de aleasă.

Tu râzi şi clipeşti: sunt femeie. 

Cum se analizează creaţia

Procesul creaţiei artistice se poate  analiza printr-o  mare diversitate de materiale, metode, presupoziţii şi scopuri. Ştiinţa literaturii emite enunţuri şi presupuneri care-şi găsesc originile în filosofie, sociologie sau psihologie. Marx, Weber şi Durkheim nu s-au ocupat special de domeniu, dar i-au arătat totuşi un interes aparte, chiar dacă ar fi să reţinem doar spusa lui Marx că a învăţat de la Balzac mai multă economie decât de la specialişti - evident o exagerare. Inteligenţa, după cum a remarcat Brunschvicg, în Le Progrès de la conscience dans la philosophie occidentale,  câştigă bătă­liile sau, ca şi poezia, se dedică unei creaţii continue, în timp ce deducţia logistică nu este comparabilă decît cu tratatele de strategie şi cu „artele poetice”, care codifică victoriile trecute ale acţiunii sau ale spiritului, dar nu asigură izbânzile lor viitoare.

Activitate a spiritului

Literatura, deşi se deosebeşte de alte arte prin recrearea unei realităţi cu valoare estetică, este, în acelaşi timp, o activitate a spiritului, care se adresează conştiinţei, simţului civic, contemporanităţii şi posterităţii. Ea dă sama, cum zicea cronicarul, despre cele văzute, ştiute şi scrise. Ea este produsul unei realităţi subiective. Sociologia, în schimb, este o disciplină de constatare pură, lipsită de intenţia valorificări sau a aprecierii, este ştiintă menită să stabilească şi să explice realitatea socială aşa cum este ea, nu cum o “vede” cercetătorul. Prin aceasta, scrie Gusti, s-a definit caracterul realist, de ştiinţă intemeiată pe fapte, al sociologiei. Ea este datoare prin însăşi formaţia ei ca ştiinţă să constate realitatea socială în toate amănuntele ei, fără nicio părtinire, obligată să făcă abstracţie de orice interes în afara obiectivităţii (D. Gusti, Sociologia militans, I, Cunoaştere, Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1946, p. 120.)

Marin Preda despre morala scriitorului

"Desigur, dacă tribulaţiile bietului Ioanide ar fi fost descrise realist de către creatorul lui, n-aşi fi fost atît de rău impresionat de acest roman (Scrinul negru). 
În carte, lui Ioanide i se deschid toate uşile, fără să i se ceară altceva decît declaraţii lozincarde despre so­cialism, îi era uşor să le dea? În realitate, în viaţă adică, după apariţia romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu a fost scos cu brutalitate de la catedra sa de profesor, unde lăsa amintiri şi regrete de neşters gene­raţiilor de studenţi prin improvizaţiile sale geniale şi talentul său oratoric atît de rar la un gînditor de mare clasă.

Mulţi nu cred că trebuiesc judecate astfel erorile sau scăderile unei mari personalităţi şi că trebuiesc tre­cute în mod decent cu vederea, mai ales că toţi avem asemenea scăderi, şi rar meritul de a fi mari. 

E ade­vărat, dar din ce e formată atunci o conştiinţă ? Nu din totalitatea actelor şi gesturilor ei adevărate ? Puse în lumina adevărată a împrejurărilor în care s-au pro­dus, şi care îl pot absolvi dar şi apăsa ? 

Nu toţi marii scriitori sînt şi martiri ai unei cauze care adesea n-are nici o legătură cu lumea pentru care s-au născut ei s-o descrie sau s-o picteze."

Marin Preda 

Eugenia Miulescu, Peisaj de iarnă

Nopţile se lungesc

Peste statul de om

Şi străini de noi înşine

Începem să zărim

Din ce in ce mai puţin.

Azi mai puţin ca ieri,

Dar mai mult ca mâine.

Cenzurăm vorbele.

Lumina devine tabu

Începi s-o ascunzi

Între pleoapele grele

Te fereşti de vecini

Şi de prieteni.

Devine marfă de contrabandă

Şi te trezeşti

Dat la sabotaj

Pentru vina de-a fi păstrat

Lumina.

Eugenia Miulescu,Temporar prezent

Doar timpul l-am simţit

Trecind

Prin zilele mele

Bune şi rele.

A cioplit chipul

După chipul şi asemănarea

Dintâi

Şi a rostuit cuvântul

Din cărţile vechi

În puterea mea de îndreptare.

Cine mă ştie

Cine m-adie

Cine mă frânge

Cine mă plânge?

Timpul

Şi mă culege

La ceas de lege.

Ritual

Nu lovessc încă

Razele Lunii în geam,

Soarele aşteaptă porunci răbdător,

Nu a întârziat niciodată

Să le primească

Sau să le ducă la capăt.

Sunt emoţionat ca un prunc

De gura căruia

Se apropie sânul mamei lui calde.

Am mâncat cândva ciorbă

Din frunze firave de sfeclă,

Era secetă,

Eram slab ca o speranţă firavă,

Dar ţin minte gustul şi-acum

(Aşa s-or lăcomi, oare,

Drogaţii).

Eram fericit că nu e de linte

Şi nu-mi voi pierde dreptul

De întâiul născut.

Astăzi,

Acum-acum,

Când razele Cerului

Vor trece prin ceaţă,

Eu voi striga ca şi ieri:

Fie în veac slăvit

Numele tău

Cel sfânt,

Domnule.

Apoi voi arunca o privire

Copacilor salvaţi de la moarte

De un ţipăt disperat al poetei:

Nu smulgeţi rădăcina,

Lăsaţi-i să crească.

Nu rupeţi.

Noroc pictural

Azi noapte am găsit în grădină

Urechea lui Vincent van Gogh

N-a fost nevoie s-o spăl de sânge

Fiindcă de mult nu plângea.

Am încercat să văd de aude

Şi zăpada de pe munţi s-a topit,

Corbii zburau deasupra pădurii

Şi cătau adăpost peste lanuri.

Mi-am chemat iubita să vadă minunea,

Doar o clipă m-am depărtat de noroc,

La întoarcere câmpul era colorat

Soarele se oprise în loc să admire.

Lângă o tufă de brebenei

Îmi lăsase, prieten vechi, o scrisoare:

Era cu heroglife sau poate cabale

Despre cum se înclină o floare.

Povestea iederii

Trupul tău dintr-o vioară

Cine ţi l-o fi ales

De nu poat-să treac-o vară

Făr să nu vin la cules.

Mi-ai spus că mulţi încercară

Să te-atingă doar o dată

Sau spre ziuă sau spre seară

Şi le-ai zis c-au limba lată.

Te-am crezut, fiindc-am văzut

Cum îşi suceau venele

Să le treacă de urât

Că-i prind bâţăielile.

Dar acum că suntem singuri

Şi muşcăm acelaşi măr

Fără să ne-aducem linguri

Cere-mi pârleazul să-l săr.

Şi-aş putea să-ţi spun mai clar

După ce pierdem poteca

Reflectându-ne-n cleştar

De ce Nero nu-i Seneca.

Râzi şi nici în glumă încă

Nu încerci vreo minciunea

Zici că păream a fi stâncă

Iar te-ai căţărat pe ea.

Dacă tot eşti ca lipită

Din zori până-n asfinţit,

Te voi strânge ca pe-o chită

Şi-om cânta duel sfinţit.

Eşti la fereastră

Eşti la fereastră, te simt,

Nu e nevoie nici să te văd

Aşa cum simt râuri în cer

Fără să merg la izvod.

Şi în cana din care beau

Apă sau altă ricoare

Mişună fericit principiul

Tău cu este şi are.

Pot trece peste cap vijelii

Şi haite de demoni bălţaţi

Pe cai negrii sau doar cenuşii

Eu nu mi-i voi lua aliaţi.

Aliat m-ai luat tu, stăpâne,

Înainte de-a fi boţul de carne

Nici nu mă ridiasem pe tălpi

Şi m-ai aşezat pe cărare.

Când am căzut, mâma mi-ai dat

Şi m-ai mâmgâiat ca tata pe frunte,

Ca mama zâmbind m-ai certa

Şi m-ai trecut peste punte.

Şi de ce m-aş teme acum

Când valul n-ajunge la gleznă

Şi ştiu că o singură rază de-a ta

Scoate universul din beznă.

Modificarea zâmbetului

(Pentru Garofina)

Păstrează surâsul, copilo,

Poate nici nu-i al meu, ci al toamnei,

Nu te gândi la doamna în negru

Că nu are loc la mine-n bordei.

Din tu şi căţea n-am s-o scot,

Văzând cum şi-a părăsit puii

Şi cum se-nhăitează cu dracii

Alegând dintre fiinţe doar şuii.

Nu de tristeţe e vorba

În ochii învăţaţi cu verdeaţa,

E un semnal că se ivesc zorii

Şi curând se va ridica ceaţa.

Oricum e născută a fi trecătoare

Şi se descoperă la ceasul de tihnă:

Când nu mai sunt speranţe în noapte

Apare după deal o lumina.

E eternă, de la facerea lumii,

S-a zis să fie şi astfel a fost

De atunci sub năframa lucie

Îşi găsesc muritorii-adăpost.

Şi vor renaşte cum Lazăr afara

A ieşit după o scurtă chemare,

Undeva, peste nori se refac temelii

Peste tot ce-a-nsemnat zile-amare.

Pe la Psalmul 23

Ce bine-i, Domnule, că nu-s păstor

Şi nu trebuie să umblu după hrană,

Şi nici meşter de case nu sunt

Ca să zidesc vreo credincioasă Ană.

Ai păstrat pentru tine, şi bine-ai făcut,

Dreptul de-a mă paşte în bogate livezi

De-atunci totul curge ca râul

Şi mi s-au colorat privirile verzi.

Chiar de o iau peste brazde şi şanţuri

Şi-mi alunecă un picior sau chiar două

Când privesc înapoi netezeşti totul

Şi în loc de cenuşă văd rouă.

Şi chiar de-aş auzi vreun strigăt de-al morţii

Vrăjitoarea ce-i sperie pe cei laşi

Eu ştiu că te găseşti chiar alături

Şi în nici-un chip nu pleci sau mă laşi.

De la tine mustrarea e ca pentru-un copil

Mă cerţi ca să-ţi cer mai mult har.

Ce masă întinsă mi-ai pregătit, Domnule,

Şi ce soiuri de viaţă mi-ai pus în pahar.

Când îmi e dor să te văd, şi îmi este,

Caut spre Sionul cetăţilor tale:

Ce castele de aur şi platini m-aşteaptă

Trebuie doar să le iau şi să cânt osanale.

Roata olarului

Când încep să te doară oasele,

Şi-o ia care încolo, ca-n iarnă cârlanii,

(Că nu le mai faci faţă să le înmoi genunchii),

Priveşte cum înfloresc migdalii.

Poţi să-i înlocuieşti cu flori de salcâm,

Cu beteala din amarele frunze de nuci,

Sau poţi să-ţi desfunzi urechile

Şi să numeri refrene de cuci.

Când respiri anevoie şi fără ritm

Şi crezi că te-au prins păcatele

Din urmă sau au luat-o-înainte,

Nu fi trist, doar nu mai fă altele.

Ţi se pare că ridurile pe chip

Ar fi mai dese decât frunza şi iarba

E o constatre corectă,

Dar vezi de ţi-ai terminat treaba.

Nu mai lungesc vorba, copile,

(Ştii că am fost meşter în limbajul oral)

Reţeta e simplă, la îndemâna oricui:

Mergi să te repare Sfântul Olar.

Rugă pe stil vechi

Domnule, mama-i bătrână

Şi nu mă poate duce la râu

Ea nici nu mai poate pricepe

De ce am crescut şi nu mă cară în braţe.

Tata mi-a tămâiat fruntea,

Cu vorbe frumos mirositoare

(Silabele curgeau în valuri,

Vocale se ridicau înspre cer).

Era un fel de cor îngeresc,

Mânuitorul plutea ca  un fulg,

Îngerii Domnului încălzeau universul

Iar demonii pieriseră-n gropi.

Arhanghel al veştilor bune,

Mihail zâmbea ca un prunc,

Nu mai avea cute pe frunte

Şi gene de om nu mai picurau sare.

Domnule, părinţii s-au dus la ai lor,

Cuminţi aşezaţi printre flori fără rod,

Pe mine du-mă la râu

Şi salvează-mă din coşul de trestii.

N-am nici-o grabă, fireşte,

Pot cânta mai departe

Osana, osana, Fiul lui David,

Ştiu că-ţi respecţi orcând şi oricum spusa

Că vei veni să ridici întristarea.

Printre crengi, printre coline

I-am spus vântului

Că nu ştiu unde se-ascunde

Şi nici legea

Strecurării printre frunzele

Lovite de brumă.

Nici iarba nu mi-a povestit

Misterul încolţirii an de an

Şi cum se face înmulţirea

Prin tăierea nevinovatei coase.

Cântece a încercat să mă-nveţe,

Vântul de primăvară,

Vânt mâncător de zăpezi,

Dar îl loc să le notez în palmă

Le-am fredonat

De îndată ce răsăreau ghioceii.

Cel din toamna uscată

Îmi trimite scrisori

Cu plic desăcut.

Analfabet înăscut

Le trimit neatinse

La căsuţa poştală

A uitării.

Unde eşti, vânt-copil,

Vânt-bătrân,

Vânt uscat.

Opreşte-te !

Abia am ieşit la arat.