Deşi sunt
paralele, liniile se întâlnesc
Înainte de a
atinge infinitul,
Savanţii rămând
fără explicaţii, dar nu pleacă.
Pământul de sub
picioarele mele
Nici nu mă trage
spre adânc
Precum vârtejul
nelegiuirii,
Nici nu mă
schimbă-n săgeţi.
Am sădit cândva o
vie
Şi am dezgropat-o
–
Fiind eu zevzesc din
naştere –
Înainte de vreme,
Neştiind timpul,
Necitind stelele,
Neascultându-mi
tatăl:
Via şi-a găsit
singură rostul.
Pomii sunt
nesfârşite trepte spre
Albastru,
Culorile curg ca
şoaptele de iubire.
Unii au minte
puţină
Şi au învăţat de
la unde radiofonice
Şi sticle
colorate
Că e greu să
trăieşti în afara asfaltului.
Eu şi prietenii
mei
Zilnic hoinărim
Pe potecile
raiului.
Tu mă vezi de
departe
Şi zâmbeşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu