Soarele meu

El nu creşte

Şi nu descreşte,

Cum nici cuvântul un moare

Odată cu dispariţia obiectului.

Aminteşte-ţi, nufărule,

Ce întuneric era la rădăcinile

Tale

Înainte de chemarea lui.

Norii se văd

Doar dacă-i priveşti de jos,

Deasupra pluteşte iubirea

Şi adierea aceea caldadormitoare

Din şoapta ta

Când întinzi mâna

Şi rosteşti vino.

Soarele e mereu la locul lui,

Cum niciodată tatăl

Nu pleacă de pe prispă

Când nu ştie dincotro

Apare regăsirea.

Spovedanie

Am uitat mângâierile mamei, domnule,

Poate sunt uituc,

Poate pielea mi s-a schimbat de atunci,

Sau chiar am vrut să le uit

Ca să nu mi se păteze perna

De lacrimile serii.

Îi pronunţ numele în gând

Şi creşte odată cu mine,

Nici ea nu mai seamănă

Cu domniţa din fotografie

(Prinţesele din cartea de citire

Erau urâte,

Iar cele zugrăvite în biserici

Îşi coborau privirile ruşinoase,

Şi ştiind că n-o pot întrece

Ieşeau voluntar

Din concurs).

Dar ţin minte, domnule,

Prima mantie

Pe care mi-ai aşezat-o pe spate:

Era ţesută din raze de soare

Şi era pestriţă

Ca haina lui Iosif.

Spune, rogu-te, fraţilor mei,

Că nu-i aştept în Egipt

Să se închine de teamă.

Şi i-aş iubi şi mai mult

Dacă n-ar mai trăda,  

Melancolie estivală

Alunecă timpul

Ca undelemnul căzut din candelă

Şi tu continui să zâmbeşti

Ca în prima noapte

Când n-am putut dormi.

Numai Bacovia ştia

Ce naşte dintr-o ploaie

Într-un târg cu praful până la

Gleznă,

Iar eu strig zadarnic după copilărie

Să-mi repare unghiile rupte

În bolovanii arşiţei.

La mare, la mare,

S-ar fi odihnit poetul nemuririi,

De-ar fi avut putere

Să-şi dezlipească

Privirea

De cer.

Povești de trezit copiii

Am mers pe mare

Mai ieri,

Călcam pe luciul apei

Ca pe asfalt,

Norii îmi fluturau pe la urechi,

Iar valurile deveniseră

Aripi.

Ce Petru zăbăuc o fi

Zăcut în mine

De m-am trezit

Din somn?

Merg pe uscat

Beat de albastru,

Nichita întârziat

Nu am măiastru cal,

Stelele luminează

Melancolic.

Refac drumul robilor

Și pășesc fluierând

Prin ceață.

Muntele Măslinilor

E destulă iarbă

Printre pietre,

Petru nu mai e colțuros,

De atâta umblet

Tălpile au devenit

Sandale romane.

Până mai ieri

Cântau păsările

În ritm de ploi cu stele:

Blândețe care cerea

Uimire și slavă.

E pace pe Munte

E pace la câmp,

Apele se preling la vale

Precum amintirile senectuții.

Dă-ne pacea ta, domnule.

Muntele Măslinilor

E destulă iarbă

Printre pietre,

Petru nu mai e colțuros,

De atâta umblet

Tălpile au devenit

Sandale romane.

Până mai ieri

Cântau păsările

În ritm de ploi cu stele:

Blândețe care cerea

Uimire și slavă.

E pace pe Munte

E pace la câmp,

Apele se preling la vale

Precum amintirile senectuții.

Dă-ne pacea ta, domnule.