La facultate găsesc destui profesori gata să plângă pe
pieptul meu slăbuţ pentru nedreptatea care ar urma să mi se facă, găsesc şi
câţiva care declară că legea e stupidă şi că ministerul ar trebui să-mi mulţumească
pentru faptul că m-am descurcat singur şi îi rămâne un post liber să-şi plaseye
ei pe cine vor, dar nu apare nici-o soluţie pracică.
Alec Hanţă, ce oarece ani petrecuţi la un lectorat în
Franţa, pare cel mai lucid şi întreabă
cine e preşedintele comisiei de repartizare. Era
profesorul Dumitru Pop de la Cluj. Nu-l cunoştea nimeni dintre cei prezenţi. Eu
îl cunoşteam, ca facusem primul un la Cluj, iar el preda folclor în anul întâi.
Era un om blând, iubitor de tradiţii, îndrăgostit de materie. Dar asta nu mă
ajuta cu nimic, pe mine mă ştia asistentul lui, Şeuleanu, dar de unde să-l iau
eu acum pe Şeuleanu? Şi dacă aveam de unde să-l iau, ce, se ducea asistentul să
se bată pentru mine cu profesorul?
Dar Hanţă nu doame. Trebuie să fie cineva acolo din
partea ministerului, ia să-l întrebăm pe Pavel Ruxăndoiu. Îl întreabă, dar
degeaba, el ne spune că trebuie o pilă mare şi aşa, o relaţie de la om la om. A,
zice Gigi Frâncu, e Ghiţă Florea pe aici, el trebuie să ştie pe cineva. Îi spune
lui Eugen Simion că influenţa cea mai mare pe lângă Ghiţă Florea ar aveau Hanţă.
Eram în pom! Cu Ghiţă Florea mă certasem la un seminar.
Avusesem dreptate, dar cred că procedasem nedelicat. Ghiţă Florea făcuse
facultatea în anii 50, ani nefericiţi pentru tot ce mişca în ţară, de la spicul
de grâu până la inima unui bătrân veteran. Fusese oprit asistent, apoi devenise
activist cultural şi şef mare pe la Cultura Capialei, cred că fusese chiar
preşedintele comitetului pentru cultură şi artă. Prin anii 60, a doua jumătate
a deceniului, când făceam eu facultate, cel puţin în cultură se produseseră
nişte transformări esenţiale. Se renunţase la realismul socialist, marii
scriitori interbelici nu mai erau citiţi pe ascuns şi cu frică de sancţiuni, ci
chiar predaţi de la catedră, nu se mai cita din scriitorii şi ideologi ruşi şi
sovietici, nu se mai cerea obsesiv literatură de propagandă. Era deja în forţă
generaţia lui Nichita Stănescu.
Nu ştiu dacă i se dăduse vreun curs lui Ghiţă Florea, dar
cu grupa mea ţinea un seminar de literatură contemporană. Trebuia să discute cu
studenţii despre scriitori pe care el nu-i învăţase în liceu şi în facultate:
Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Şi nu-i ştia.
În loc să chiulesc de la seminarul lui, cum făceam de
obicei, cad în clasă tocmai la analiza poeziei „Joc secund” de Ion Barbu.
Asistentul o citeşte de pe o foaie şi am avut impresia că
avea probleme de lectură. În loc să ne întrebe pe noi ce credem, cum făceau
alţi asistenţi, noi să spunem, fiecare două-vorbe şi trei prostii, să ne „certăm
academic” între noi, iar el să tragă concluziile la sfârşit, ca a fost cam
bine, dar se poate şi mai bine, se apucă să vorbească exact ca la ziarul Scânteia
din anii trecuţi. Că scriitorul se inspiră din popor, că poporul e adevăratul
creator de valori spirituale, că poezia, că baladele, că basmele, că
ghicitorile...
Eu, de, oltean ţâfnos, simt că mi se suie sângele la cap
(atunci nu aveam chelie, aveam plete) şi-l întreb care e legătura dintre ce
zice dumnealui şi Ion Barbu, respectiv cu versurile citite înainte. El a zis că
e o legătura, dar nu o văd eu, că e indirectă, iar în plus sunt şi cam
obraznic.
-
Nu
sunt de loc obraznic, am protestat eu, dumneavoastră vorbiţi pe dinafară!
-
Cum?,
s-a mirat el.
-
Iată
cum!, declar eu cu voce clară de sergent infanterist şi o iau la fugă spre
catedră, tot cu pas hotărât. Înşfac o cretă şi desenez dintr-o micare o casă
(exersasem de mii de ori să fac o casă din şase linii fără să ridic creionul de
pe hârtie – o joacă de copii!). Sub casă am făcut două linii paralele, dar
şerpuite, iar sub linii am desenat casa cu acoperişul în jos (asta nu mi-a ieşit
decat din mai multe tăieturi de sabie!).
-
Ce
e prostia aia?, se interesează el, convins că are de-a face cu un nebun.
-
Poezia
lui Ion Barbu, explic eu acum calm şi satisfăcut, cu rânjet de jigodie pe faţă.
-
Unde
vezi dumneata poezie?, intră el în jocul nebunului.
-
Eu
nu o văd, zic, e în apă!
-
Ce?
-
Uite!
Poezia. Casa de sus e realitatea! (Şi dau tare cu creta în ea, până se face
bucăţi). Realitatea se resfrânge în apă, dar nu e tocmai ca sus, că apa are
valuri, curge, luceşte, deformează, recompune.
-
Şi?
-
Şi
asta e poezie, asta vrea să spună barbu, joc secund, jocul din apă e
realitatea...
-
Asta
e o prostie din mintea dumitale.
-
Nu
e, zic triumfător, nu e din capul meu! Aşa zice G. Călinescu în Istora
literaturii. Nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt, asta e ideea. Dacă mai citiţi o
dată poezia, vă veţi lămuri singur.
-
Eşti
obraznic şi te rog să mă laşi să-mi ţin seminarul.
-
Ies,
am zis, dar asta nu însemnă că aveţi dreptate.
De acest Ghiţă Florea aveam eu nevoie acum să obţin
repartiţie pe postul pe care îl ocupam deja. Îi spun lui Alec Hanţă că nu are
rost să mai continăm discuţia, că nu sunt în relaţii bune cu Ghiţă Florea.
Hanţă îmi zice să aştept şi iese din sală. Se întoarce cu Ghiţă Florea de mână.
Acesta zâmbeşte. Nu am mai văzut în viaşţa mea un zâmbet atât de curat. Pe
cinstea mea!
-
Ce,
oltene, zice el, credeai că sunt supărat, că aşa mi-a spus Alecu...
-
Da,
am fost nepoliticos...
-
Hai
să mergem, cine mai merge cu noi până la Panduri? Avem cu ce merge?
-
Luăm
un taxi, propunen eu.
-
Lasă,
că am eu maşină.
Avea. Era singurul profesor care avea maşină personală.
Dar şi bunătate cât carul cu loitre lungi. De puţine ori am simţit regret
pentru o faptă de-a mea ca atunci. Si cred că am făcut într-o viaţă de om
măgării şi mai mari. Dar zâmbetul prietenos al lui Ghiţă Florea nu am să-l uit.
Nu a putut rezolva nimic cu repartiţia, dar nu mai era
atat de important...
