M-au trezit cocoşii,
Întindeau spre înălţimi
Capete mândre ca nişte trompete
de aur,
În timp ce măturau rotundul
Pământului
Cu roşcate cozi nepângărite
De temerea morţii.
N-am mai recitit de mult, iubito,
Argumentele lui Galilei,
Nici pledoaria suflată în barbă
De îndoielnicul Giordano Bruno
(Sau nici nu le-am citit vreodată
Şi mi-am închipuit că seamănă cu
un sân perfect),
Dar tot mai cred că pământul
Este o imensă câmpie
Pe care alergăm amândoi
Ţinându-ne de mână.
Se zăreşte lumina
Cu tatăl tău în prag
Pregătit să ne dea
Ultima binecuvântare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu