"Dar ne sîntem
datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va
veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi
creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au
îngropat în uitare. Din această uitare — ce adesea e o uitare de sine, în
măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui —, noi le
putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta
numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie",
cînd mîndrie a încetat să însemne înţelepciune ?), pe altele, spre a ne
reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor
adîncimi de înţeles."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu