PSALM 139 BIS

Dacă voi încăleca bidiviul,

Pe Corbea, El Zorab sau Ducipal,

Tu vei alerga mai repede,

În Cer eşti de la început,

În Pământ ţi-ai pus

Într-o clipită

Semnătura de geniu.

 

Zorile vin înaintea ta

Cum îşi trimitea Făt Frumos

Buzduganul

(Pe vremea când mai existau buzdugane,

Că odată cu ele au dispărut uriaşii,

Locul lor fiind luat

De cei care te mutileză

Cu plasticul).

 

Dar ce nu pricep eu,

Nu pricep nici învăţaţi lumii

Şi nu-i trece prin calculator nici

Lui Lucifer

(Scula aia de s-a crezut oală de noapte

Mai deşteaptă decât meşterul),

E cum îmi citeşti gândurile

Înainte de a se naşte.

ÎNCUVÂNTAT

Dinspre sus

Veneau în tropot frumos sunător

(Ca bătile inimii tale, iubito)

Caii dimineţii

(Sunt blânzi,

Nu-şi arată gingiile

Ca armăsarii nebuni de prea plin

Şi de mirosul iepii grăbite).

 

Dinspre jos

Urca miros de toamnă

Cu salcâmi înfloriţii

A doua oară

(Ca iubirea clandestină a lui Goethe,

După ce-i albise peruca).

 

Între atâtea comori

(De nu le putea ţine nici Abraham la sân

Şi nici Solomon nu le da de cap

Cu toată goana lui după femei)

Nu ştiam ce să fac

Şi am amuţit cu gândul la tine.

 

Minune a dimineţii

Lunecate.

Fructele iubirii

Şi-au împins pescarii mrejele la mal,

Diamantele adâncului lucesc şăgalnic,

Ochii tăi trimit sclipiri de aur

Şi mă fierb ca apa în ibric.

Negustori întind pe largi tarabe

Fructele de mare încă vii,

Luna pare-ascunsă sub copaie

Şi nu ştie dacă azi mai vii.

Lâng-un foc enorm din brazi întregi

Mă visez din nou viteaz pandur

Şi îmi exersez mişcări de vals

Pentru o prinţesă Pompadour

Valurile cântă la comandă

Pentr-un dor ce urcă pe catarg,

Te aştept să te trezeşti la viaţă

Şi să înotăm spre larg. Spre larg.

Amintiri fără suspini

Ce frumoase sunt zilele de vară,

Când aştepţi  să intre vapoarele

În port,

Zarul să pice şase, şase,

Ruşii să se sature de război

Iar negustorii  să scumpească tocmai atunci

Uleiul

Adus de tine din insule cu soare.

O asmenea bucurie aveam când eram tânăr

Şi nici nu simţeam dacă intru sau ies din mare,

Apa lua instant  temperatura corpului meu

(Nu se poate să nu-ţi aminteşti),

Apoi mă înfoiam ca un clapon

Şi urmăream cu coada ochiului

Fetele care se speriau de pieptul meu

Mai păros decât blana de ţap.

Mă scăpase de complex

O franţuzoică,

Zicând că şapte parisieni

Ar da pe mine

Dacă i-aş traduce  în limbaj non verbal

Decameronul.

Ţie, iubito,

Regele îţi va recunoscător

Chiar cu ghilotina

Deasupra capului

Că i-ai spus poveşti despre prinţesa tristă

Logodită cu piatra de pe ţărmul visării.

Seară de primăvară

M-am întâlnit cu vântul serii

Şi chiar ne-am salutat cu mult respect,

Eu îl apreciam că se strecoară

Şi nu acceptă reguli din prospect.

M-a cocoşat de-atâtea complimente

Mirându-se că eu ştiu să citesc,

Avea  sub braţ fotografii cu mine

Din vremea când am refuzat să cresc.

Refuzul e valabil mâine şi la anul

N-am nici-un interes să cresc cu-n rid,

De vrea vreun nimeni să îmi ia iubita

Îi trag scatoalfe ca lui Bazid

Care-a rămas fără vreo patru dinţi

Şi cu o suliţă pân-la prăsele -

De-atuncea Mircea şi urmaşii lui

Au două zeci şi patru de măsele.

Dar vântul continua să joace

Prin plete parcă păru-mi ţesela,

Când ai venit a început să cânte:

Ea e prinţesa ta?  O, la, la-la!

Pretexte cu subtexte

Pentru tine am fost la pădure

Și am cules ghiocei,

Deși ochii tăi sunt căprui

Și va fi nevoie să mă explic

Pentru ce nu am luat viorele.

Iubito,

În această parte a lumii,

Este primăvară

Încât politicienii s-au îndrăgostit

Și nu mai colindă pe sub sălcii,

Bat câmpii și culeg

Frunze uscate.

Un bun prilej să te invit la mare,

Ne asteptă doi pescăruși

Ca doi zmei,

Dacă nu vii călare pe cal

Vino degrabă să-mi spui

De mă vrei.

Psalm de profet

Unde să se ascundă, Domnule,

Oamenii

După ce au pângărit şi găurile de şarpe,

Izvoarele

Şi neclintitele pietre,

Cele pe care îţi aşezai fulgerul picioarelor.

Nici fiarele câmpului

Nu mai au unde să fugă,

Picioarele se se scufundă-n smoală,

Frunze de plastic flutură

Pe lângă păsări

Ca blestemul femeilor sterpe,

Ca bocitoarele de profesie.

Nu am, Domnule,

Ce pune pe mine,

Orice acoperătoare s-ar îmbâcsi

De transpiraţia păcatului.

Pute a baltă stătută

Prognoza oamenilor

Din veacul de acum,

Astfel ca stau plecat naintea feţei tale,

Întins la pământ ca ucigaşul prins

De inamice armate.

Sunt mai gol

Decât neîmplinirile morţii.

Ai milă de mine,

Fiul lui David,

Tătăl regilor

Şi al mulţilor netrebnici.

Căci fără margini e iubirea ta de copil,

Emanuele.

De la un timp

De-o vreme dorm ca pruncii,

Visez sâni enormi

Care hrănesc Africa toată,

Sudamericani catolici

Care nu mai caută salvare la popi

Și mai rămâne o strachină

Să facă și rușii

Un cazan de  smoală cu vodcă.

De-o vreme întineresc privind pe fereastră,

Tu treci nepăsătoare ca autobuzul 666

(Nu cred că ăsta e numărul,

Că aș fi observat,

Eu neavând apetit la nebuni și la demonizați),

Și întorci capul spre mine

Abia când simți că mă plouă

Cu melancolii.

De o vreme nu mai mă interesează

Dacă vine sau nu primăvara,

Tu cânți la pian fără partitură

Și  țopăi moțardiene valsuri.

De-o vreme sunt fulg,

Dar nu mă ia vântul,

Stau agâțat de un zâmbet de-al tău.

Astăzi e ziua

Când mă îmbăt

Cu boabe de rouă.

Ce trup cald ai, iubito.

Declarație de apartenență la viață

De când mă știu

Darurile primite au fost

Mai mari decât așteptările,

Ca un copil care plânge doar

Să-l audă mama că e viu.

Dar ea îl îmbracă în lumina ochilor,

Îl încinge cu ecuatorul dragostei,

Îi ascunde capul între sânii calzi

Ca apa de baie pe care doar ea știe

S-o potrivească

Prin termometrul inimii ei constante.

Azi nici nu se ridicase bine

Întunericul calm al nopții,

Luna, fecioară melancolică, îmi făcea cu ochiul

A resemnare

Și au început să curgă veștile bune.

Nu era război,

Fiii oamenilor coborâseră din pat

Și combinau realitatea cu visul,

Iubirea compunea romanțe

Pe motivul mării fără valuri.

Eu legam silabele,

Rotunjeam colțuri de consoane,

Mugurii îndrăzneau să spargă tăcerea

Ca sânii unei copile

Pe care o deranjează furoul.

Și ai venit.

Psalmul 27 bis

Duhul sădit în mine

Dinainte de naştere

Îmi spune din zori şi pănă-n seară

Să caut faţa ta.

Şi caut, faţa ta, domnule.

Dar mai tare decât mine

E uneori pământul care mă trage

Spre adânc.

Ca o dorinţă,

Ca o poftă,

Cam atrage iarba nările vitei

Şi sângele limba lupului.

Ca o nprăpastie,

Ca un hău.

Nu-ţi întoarce faţa

De la mine, domnule,

Învaţă-mă tu,

Tot tu învaţă-mă,

Îndreaptă-mi paşii

Tremurători ca piftia.

Varinta ardere

Dacă ţi-a fost frică de apă,

Cum şi muntele se fereşte

Şi fuge de oglinda adâncului,

Hai să trecem prin foc.

Începem cu trecutul,

Rănile acelea care-i speriau pe evrei,

Obligaţia leproşilor

De a urla pe uliţă

Necurat, necurat,

Dă-te la o parte,

Curatule!

Noroc că a veni un nazaretean

Şi ne-a curăţat pe tot

Printr-un singur cuvânt:

Veniţi.

Vom lăsa hainele pe ţărm

Aprinse de căldura poftelor.

Eu deja mi-am ars mâinile scriind acest poem,

Picioarele ard cum joacă ursul

Când aude toba ţiganului.

Ard, iar flacăra

Nu dă semne de stingere.

Poezia mireasă

Am să te ţin pe genunchi

Anume să nu ajung pân-la gură

Şi-o să vorbesc de rime cu unghi

Şi despre zeama de mură.

Sigur că nu vei înţelege nimic

Cum nici eu nu ştiu ce poftesc

Dar vom aştepta pic cu pic

Şi-om vedea cum albine roiesc.

Au plecat fiindcă erau prea multe

Şi regina mamă nu mai făcea faţă.

Te voi lua în spinare până la punte

Spunând că acolo nicicând nu e gheaţă.

Puţină răcoare va fi înspre ziuă

Şi vei cere să te încălzesc.

Te voi strânge ca boabele-n piuă

Dar cu grijă, să nu te rănesc.

Şi-aş mai vrea să fiu sigur că nu

Pleci sau îţi vine dor de cuminţi

Ştiind că seamăn acelui Călin zis Nebunu

Să nu-mi ceri să schimb sărutu-n arginţi.

Buletin sau alt act am să-ţi cer

Deşi ştiu că nu mai eşti  minoră

Dar aş vrea să te am şi în cer

Tot udată pe tălpi ca de rouă.

Şi să mă conving că nu eşti

Fantomă sau vreo-nchipuire

Iar de-oi fi, am să aştept să  creşti

Fiindcă ai vrut să-ţi fiu mire.

SOARTA POEŢILOR

Prima dată se ascund în pântecul mamei

Dar şi acolo dau din mâini

Şi din picioare

Până se nasc prematuri.

Încep să se bâlbâie

De cum ating sânul,

Iar ochii îi deschid anevoi.

Totdeauna se vor speria de ce văd,

De ce aud,

De ce simt,

De miros,

Agreează doar gustul

Şi bunul simţ.

Ei sunt singurii handicapaţi

Ai pământului

Care-şi cultivă neputinţele.

Pe lumea aceasta nu au moştenire,

De aceea nici nu mor vreodată.

Hai, continuaţi-vă goana după vânt,

Nu vă prefaceţi că vă este milă de ei,

Farisei eterni.

Poeţii nu pier niciodată,

În pământ nu este loc pentru ei.

Poetul Nichita si geambașul

Poetul, după unii, ar fi un lunatic prin care vorbesc zeii. După alții, un surd și mut, din care trebuia, totuși, să se facă ceva. Ridicat în slăvi (chemat de razele lunii (zic unii), propulsat de aburii alcoolului (zic alții), târât în șanț (de abuz, zic unii) sau fiindcă e copleșit de nimicnicia vieții (zic alții), poetul face el ce face și-i obligă pe alții să se gândească la el, iar acolo unde-i găsesc numele unii subliniază cu roșu spusa lui, iar alții îl șterg cu furie, crezând că vor rămâne borțoși înghițindu-i spiritul. 

Oamenii simpli au, se pare, un cult pentru poeți. Poate că s-au născuți și ei poeți, vorba lui Alecsandri, dar apoi au fost risipiți pe prea multe cărări ale banalei vieți, dar își mai mai amintesc, totuși, de tremuriciul care-i cuprindeau când treceau pe lângă fata iubită și nu găseau cuvintele nimerite ca s-o cucerească. Alteori iubim poeții, fiindcă ei spun în vorbe ce am simțit noi și am uitat, pierzându-ne puritatea. Sunt și cazuri în care ne uimește uraniul pe care-l storc poeții din câțiva pumni de pământ luați tocmai din bătătura casei, din ograda sau țarina pe care le călcasem de atâtea ori. Parcă simțisem un freamăt în tălpi, dar nu aveam blidul în care să culegem pulberea de stea.

În sfârșit, dar poate în primul rând, poetul este nefericitul pe care-l dor cuvintele limbii mamei lui. Cel care a avut nevoie de mai mult de doi ani (cât spun savanții că ar fi normal) ca să afle și să poată spune că el este el. Abia scăpat de mersul de-a bușelea, ridică ochii spre părinți, iar ei nu-i mai dau tot ce-și dorește fiindcă vor să-l educe.

Devenit adolescent cu chiu cu vai (mai greu decât alții), vorbește de unul singur, ciocănește cuvintele, e sâsâit, răgușit, bâlbâit. Bubos, răpciugos, lăudăros. Susține că aude muzica stelelor, că înțelege ce-și spun păsările și vede cum crește grâul. Nu-l crede nimeni și e lăsat în pace, nu e bine să te pui cu el: sare la bătaie din nimica lucru sau plânge fără motiv. E un ciudat.

Poate din pricini de acest fel, un poet n-a vrut să vorbească până la patru ani, altul a luat-o pe logodnica lui ca să dea o tură prin infern și prin paradis (singur neavând curaj), unul n-a vrut să se însoare, lăsându-și iubirea vieții în orașul tinereții lui, altul nu i-a iertat mamei lui niciodată că s-a recăsătorit, altul a iubit până la moarte o femeie mai mare decât mama lui… Neisprăviți. Cei lăsați de Zeu neterminați. Cei din familia cărora Creatorul le-a poruncit: vorbiți, vă voi atinge limba cu un cărbune aprins și veți spune ce trebuie spus, bâlbâiților.
Poeții, ca toți oameni, au sau nu au noroc. Unii se nasc (sunt născuți) tocmai când limba neamului lor are nevoie de ei (Eminescu), alții vin când tocmai se ridică masa (Macedonski), unii nu se aud din cauza puștilor ( generația pierdută), alții își câștigă audiența transmițând versuri prin semnal morse (Radu Gyr), unii se prostituiază (Mihai Beniuc), alții spun răspicat că nu vor scrie nimic de dragul regelui Ahab (Mircea Ciobanu). Unii își cântă țara și sunt iubiți (Octavian Goga), alții o cântă și nu sunt agreați (Ioan Alexandru).

Dar ne rămâne lungul șir al poeților care cred că poezia este doamnă de companie și n-au priceput că Muza este fecioară, iar dacă nu mai e, i s-au trezit poftele (ceea ce nu știu dacă e rău), dar nu mai visează – un poet (un poet, cine altcineva?) spunând că blestemat e tot făcutul. Și așa încep ei a mișuna pe la poalele puterii. Le miroase a bani, a forță, a funcții. Încep să semene cu revoluționarii și pier când le e lumea mai dragă (Byron, Cârlova), cu politicienii (Goga, Crainic), cu activiștii (Labiș, Păunescu).

Să-i judece, cum frumos s-a zis, dar nu Eminescu, el e blând, nu ține sabia în mână, nu se pricepe decât (oare?) la cuvinte, atunci să-i judece limba română, cea fără milă și fără moarte, căci e ca veșnicia codrului (Împărat slăvit e codru, a zis Poetul).

Printre tot felul de râme, păsări, animale, lighioane și oamenii ce respirau poezie prin anii șaizeci ai veacului trecut era și un poet cu nume ciudat: Nichita Stănescu. Numele de famile, ar fi fost cum ar fi fost, dar cel mic era cam prost (vers din Călin, filă de poveste), fiindca tot Nichita îl chema și pe mai marele bolșevicilor care ne ocupa țara, iar Nichita Hrușciov era atât de prost și de văcar (fost) că nici nu putea să-și ascundă mârlăneala, în ciuda faptului că oile se mârlesc, nu vacile.

Dar ce-i trece prin cap unui critic literar, altfel nu prost de feliul lui? Să facă o glumă și zice: Nechita? Nenichita Nestănescu! Nu era adevărat, dar eu am râs, n-am zis nemica (tot dintr-un poet).

Nichita era frumos și părea boier. Adică nu avea obrazul gros, bătut de vânturile și ploile câtorva genarații dinainte. Nu avea frumusețea flăcăului de la munte, nici umerii lați ai celui de la câmpie. Era cam prinț slav (de-adevăratelea), bată-l norocul! Dar nu pentru asta mi-a sărit în ochi figura lui, că doar nu văzusem mulți prinți, ci fiindcă părea că plutește, deși era destul de bine legat. Și vorbea frumos: simțeai că nu spune o lecție învățată dinainte. Pe lângă el (piei, satano, un anume Popescu ar părea cioclu).

Nu am fost prieten cu Nichita Stănescu. Era cu unsprezece ani mai mare decât mine, dar nu asta era pricina, aveam prieteni și apropiați în lumea literară mai în vârstă decât el (Marin Preda, Laurențiu Fulga, Cornel Popescu, Constantin Chiriță). N-am fost prieteni fiindcă nu-mi plăcea de el! Nu avea discernământ la prieteni, nu făcea nicio selecție. Glumea cu oricine, spunea versuri oricui, invita pe oricine la el acasa, îi bătea la ușă orice scriitor care avea o sticlă de votcă sub braț, scria prefețe la mulți, dedica poezii pompoase inclusive pe șervețelele de la masă. Treaba lui, firește, făcea exact ce-i plăcea, nu trebuia să-i dau eu acordul, dar și eu aveam dreptul să stau în fața sau la umbra cui voiam.

Fiind mai tânăr decât Nichita Stănescu, știu despre cărțile lui de când a început să însemne Nichita Stănescu. La el am simțit saltul neîncorsetat al marii svâcniri Nicolae Labiș. Poezia se întorcea la rosturile ei, se reînnoda filonul contemporaneității cu filonul interbelic. Era o poezia din familia Arghezi, Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia. Câte puțin de la fiecare, câte nimic, ceva de la toți, dar topit într-un vas cu formă aparte, altfel tot lut românesc (cum e cu marmora poate altădată). Și așa ne îmbătarăm noi, studenții de la litere din anii șaizeci cu zeamă de poezie adevărată. Unii zic astăzi că ne-am fi îmbătat cu apă rece, ajungem și acolo.

Debutul editorial al lui Nichita Stănescu se produce în 1960 cu volumul Sensul iubirii, iar peste patru ani va publica volumul ”O viziune a sentimentelor”. Anul 1964 este un an de cotitură în istoria României postbelice și a literaturii române. Întâi, pentru că trupele sovietice nu se mai aflau în țară, ceea ce permitea comuniștilor români oarece libertate în raport cu comuniștii educați de Cominternnul moscovit. Conducerea țării respinsese Planul Valev, un program sovietic care urma să transforme România într-o regiune exclusiv agrară a lagărului socialist. Toți foștii deținuți politici fuseseră eliberați din pușcăriile comuniste, unde petrecuseră ani grei de temniță, iar din toamna lui 1964 aveau voie să-și continue studiile sau să le înceapă.

Pe plan literar: cu doi ani înainte, lui Lucian Blaga i se publicase volumul Poezii (ediție G. Ivașcu), lui Ion Barbu volumul Ochean, Zoe Dumitrescu Bușulenga public volumele Ion Creangă și Eminescu (altă viziune decât a proletcultiștilor Sorin Toma și I. Vitner).
Anul 1964 este un triumf literar, datorat debuturilor lui Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.

Ce făceam eu în acel an? Eram fericit, fiindcă putusem să profit de desființarea dosarelor de cadre (cu începere din 1963) și intrasem la Facultatea de filologie din Cluj. În anul întâi, materia era cumplit de plictisitoare: cronicarii, introducere în…, introducere în…, limbă slavă, teoria literaturii. Exact ce nu place, pe bună dreptate, unui absolvent de liceu intoxicat déjà cu titluri de cărți și ani de apariție. Atunci, ca să nu adorm, m-am apucat de citit clasici și contemporani. Clasicii sunt cei pe care-i știm cu toții, contemporanii sunt cei de mai sus, printre ei, la loc de cinste, Nichita Stănescu. Și, iertare, iubite cetitoriule, tare ne mai plăceau, și, iertare din nou, ne plac și amu.

Ce fac geambașii de când e lumea și pământul? Sunt atenți la mersul pieții și fac speculații. Cu aerul că-l ajută pe vânzător să vândă și pe cumpărător să cumpere, geambașul îi înșeală pe amândoi fără să poată fi acuzat de escrocherie. Geambașul spune vânzătorului că animalul lui nu are căutare, îi atrage atenția asupra defectelor, și-i sugerează un preț, pe care, dacă-l va opține, stăpânul de cal va trebui să mulțumească cerului, iar geambașului să dea o sumă. Cumpărătorului îi spune că animalul e trăznet, merită o sumă uriașă, dar el, doar el, geambașul, va reuși să scoată un preț de pomană. Dacă ocazia e rară, cumpără el azi și vinde mâine.

Ce făceau pe vremea comunismului bâlbâiții, lunaticii, cititorii în stele, hipersensibilii, cei loviți de aripa îngerului sau nepricepuții vânători ai spațiului mioritic? Se făceau (încercau) artiști. Meseria de artist nu era în nomenclatorul funcțiilor și deci nu exista nicio facultate de artiști. Unora li se zicea artiști plastici, dar doar ei se credeau așa, pentru artiști fotografi avea partidul oamenii lui, nu dintre cei mai lipsiți de talent care trăgeau în poză sau în pânză, chiar și în piatră, că piatra-i piatră de e piatră, zace jumătate-n apă.

Nu-i judec pe acești artiști: visul oricărui sculptor sau pictor a fost să-l imortalizeze pe Marele Stăpân al Pământului (contracost).

Nefiind deci facultăți de artiști, zăbăucii se duceau la filologie, la arte plastic, la teatru.
Dar deștepții? Dar ăia care aveau părinți deștepți, activiști de partid, ofițeri? Eeeeeee și Eiiiiiiiii! La facultăți de viitor, fiule, la politehnici fiilor, nu vedeți că inginereala e baza? La ce facultate, tătucule?, întreba tânărul adolescent, simțind că tatăl ofițer e cu picioarele pe pământ. La Automatizări și Calculatoare, fiule. Zis și făcut.

În iarna lui 1989 fu așa o bulibășeală prin Europa de Est că se aleasă praful de fabricile tovarășilor, iar Petre Roman, un reușit fiu de cominternist, care-și ascultase părintele și tot un fel de inginerie de-asta urmase și el (unsă puțin cu parfum folosit de serviciile franțuzești) spuse negru pe alb, cu gurița lui că n-are ce face cu niște grămezi de fier vechi. Exagera sau era nepriceput. Tocmai acum au intrat în piesă geambașii.

Geambașii n-au meserie. Adică nu țin la ea, la meseria pe care au învățat-o cândva. Ei vând și cumpără ce se cere.

Autor de literatură științifico-fantastică, primul volum al geambașului este chiar de ”ficțiuni speculative”, exact specialitatea geambașului.

Deci: după 1990 automatizarea și calculatoarele n-au mai fost lăsate de capul lor și de ele s-au ocupat serviciile speciale de aici și de aiurea.

Dar mergea presa. Și așa ajunge Cristi journalist. Nu, n-a înființat nici-un ziar, a luat unul făcut gata, cel mai mare ziar al celui mai mare partid, de fapt singurul. Cum de-o fi nimerit taman acolo? Habar n-am. Intuiție de geambaș. Apoi s-a supărat , cică pe patron, și și-a înființat un ziar al lui. De unde bani? De unde să știu eu? Probabil din literatura de ”ficțiuni speculative”. Ce subtitle frumos. Și ce adevărat!

De ce sunt eu supărat? Dar sunt? Nu, doar mi-e rușine de tinerețea mea. Și de maturitatea mea. Si de senectutea-mi.

Cum să nu mă rușinez când îmi deschide ochii autorul de ficțiuni speculative și zice (scrie): ” Nichita Stănescu reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice și morale din literatura română.” (Deci falsurile nu sunt A. Toma, T. Neculuță, Mihai Beniuc, E. Jebeleanu, Maria Banuș, V. Porumbacu, Nina Cassian, I. Vitner, N. Moraru, Dan Deșliu, Al. Sahia, ci Nichita Stănescu)

Și mai departe: ”Marea găselniță a lui N.S a fost că a intuit la timp posibilitatea ca o poezie "abstractă", "filosofică", "spirituală", "geocosmică", o poezie "poetica" să fie exact ce așteptau autoritățile comuniste pentru a mima, fără niciun risc, așa-zisa deschidere, de care aveau nevoie politic. Succesul lui a atras în avalanșa un fenomen și mai nociv: o gramadă de critici și alti scriitori s-au apucat cu grăbire să-l laude sau sa-l imite pe N.S văzând că "ține", că aici era o pâine de mâncat.”

Mergi înainte, Geambașule! Sigur ”ține”. Minimalizând momentele de vârf ale culturii neamului din care faci parte, e ”o pâine de mâncat”, cum ziceți domnia voastră, autor de ”ficțiuni speculative”. Și nici nu simți că pâinea e mânjită…

Conflict îngheţat la aragaz

Azi am fost ameninţat,

De parcă neregulile dintr-un colţ de lume

Sunt luate de vânt

Şi împrăştiate

O dată cu rotirea pământului.

Nu mai ţin minte ultimatumul,

Nici dacă avea ştampilă sau număr

De înregistrare,

Dar hârtia mirosea a Creola

Şi i-am deslşuşit şi amprentele.

Zicea că sunt

Şi că nu sunt

Că dacă ar fi,

Nu s-ar putea,

Iar în caz contrar,

Ori viceversa,

S-ar putea să

Cu nişte consecinţe.

Bine-bine, am vrut să telegrafiez,

Rupe tratatul!

Dar când să scriu

Mi-a căzut o lacrimă pe taste

Şi a luat foc biroul.

Apoi casa, oraşul,

Continentul,

Iar după un salt-două,

Pâmântul.

Şi mâine nu voi mai apuca

Zorile.

Bârrrrrrrrrr!

AMINTIREA PARADISULUI

Erai înaltă ca semnul mirării,

Trupul se unduia ca o şarpă,

Eu amuţisem şi mă întrebam

De ce nu cânţi, doar eşti harpă.

Am ameţit până când

Ai început să suni, atinsă de vânt

Stelele licăreau printre plopi

Şi mă îndemnai să spun cine sunt.

Eram ca nou-născutul flămând

Aş fi plâns simţând sânul pe gură,

Erai mai caldă decât un porumb

Rătăcit în podul din şură.

Săreai ca un vers din poemul

Celui ce vedea ritmul ca o dactilă,

Mai păstrez şi acum în urechi

Şoapta de mi minor: vino-n grădină.

Amintiri recente

Aş  exagera, fiule,

De-aş spune

Că am văzut moarte cu ochii

Mai de curând sau cândva,

Mai ales că ţi-am ţinut

Atâtea prelegeri despre şansa rară

A generaţiei mele

Dedicată cetitului

(Ea fiind oarbă când se repede

Cu gândul la cimitire).

Eu cred că nici Negriciosei cu săpăliga

Nu i s-a dat voie

Să-mi vadă chipul,

Ştiind Preasfântul că  m-ar fi speriat

Auzindu-i rânjetul cinic

(E ca atunci când croncăne cioara fericită

Că a mai golit un ou din cuibul

Unei păsări).

În cele din urmă

(Adică de la început)

A fost cam aşa:

Ea nu m-a văzut,

Eu nu am văzut-o,

Iar Domnul a zis

Cum îţi cânta  ţie măicuţa:

N-are bani nici împăratul

Ca să-mi ia mie băiatul

Şi s-a dus,

Pe bot s-a lins.

Promisiune cu vie

Erau vagi semne de dezgheţ,

Vântul bătea cu ură

Cum năpusteau cazacii în Vest,

Flămânzi şi ei ca scroafa cu urmaşi.

Dinstre Apus

Venea zăpuşeală în plin mart,

Fum, miros de alcool

Şi divorţuri de viaţă.

Tu te închisesei în turn

Şi te mirai

De ce e nevoie de de trei virgulă paişpe

Ca să afli circunferinţa

Unui punct perfect.

Bobul de strugure

Se răsfăţa în vasul de cristal.

Mi-a fost milă de el

Şi l-am strivit

Ca să-ţi ating buzele crăpate.

Prinţesă,

Nu arunca sâmburii,

Vom sădi împreună o vie.

Casă la ţară

Am găsit casa casa promisă

E înălţată de mine

Putem s-o mutăm unde vrem

De parcă ar merge pe şine.

Dacă ajungem la râu

Sau va fi o curbă mai mare

Voi face ca olteanul la dig,

Te iau eu în spinare.

La deal te voi trage în sus,

Încet, doar ştii că sunt delicat

Şi voi cere răsplata promisă

Când vom găsi teren plat

Rima cu pat  era la-ndemână

Dar te ştiu timidă şi delicată

Şi m-a făcut chiar bunicul atent:

Vezi că nu-i d-ălea, e fată.

Nici nu puteai să fii altfel

Nuferii nu cresc în grădine,

Chiar tu mi-ai şoptit la ureche

Că te-ai păstrat pentru mine.

Şi de atunci  tot facem cărări

Pe sub stele când luna e nouă

Să găsim iubirii un cuib

Pe înserat sau în zori, peste rouă.

Lectura locului pe o foto de Dinul Lazar

Deşi sunt paralele, liniile se întâlnesc

Înainte de a atinge infinitul,

Savanţii rămând fără explicaţii, dar nu pleacă.

Pământul de sub picioarele mele

Nici nu mă trage spre adânc

Precum vârtejul nelegiuirii,

Nici nu mă schimbă-n săgeţi.

Am sădit cândva o vie

Şi am dezgropat-o –

Fiind eu zevzesc din naştere –

Înainte de vreme,

Neştiind timpul,

Necitind stelele,

Neascultându-mi tatăl:

Via şi-a găsit singură rostul.

Pomii sunt nesfârşite trepte spre

Albastru,

Culorile curg ca şoaptele de iubire.

Unii au minte puţină

Şi au învăţat de la unde radiofonice

Şi sticle colorate

Că e greu să trăieşti în afara asfaltului.

Eu şi prietenii mei

Zilnic hoinărim

Pe potecile raiului.

Tu mă vezi de departe

Şi zâmbeşti.

La o imagine

Ea doar mergea,

Nu avea nici-o vină

Încă,

Poate nu va avea până dimineaţă

Mai mult de un păcat două în plus.

Dar poate o aşteaptă

După colţ

O binecuvântare –

Crucile cu Iisus la răscruce de drumuri

Se înalţă fiindcă acolo se strâng

De obicei demonii

Să încurcea rostul bietului străin.

Aştept să plouă, iubito,

Când ne vom întâlni,

Eu n-am să port umbrelă,

Dar mă vei ocroti şi-ai să mă chemi

Alături.

Atunci mă voi lipi de tine

Şi-ţi voi simţi sufletul cald.

Nuntă de vară

Vei pricepe abia la vară

De ce nu te-am însoţit

Să-ţi alegi rochia de mireasă.

Aveam o mie de motive

Plus unu,

Ultimul fiind legat de zorzoanele

Care fac rochia mai importantă decât trupul -

Dar asta se întâmplă şi la case mai mari

Unde frumuseţea e înlocuită cu minciuna.

În căsuţa de ţară

Departe de orice suflare din sat

Au venit în miezul nopţii

Ielele.

Şi dansau

Şi dansau

Şi dansau.

În ăst timp,

Eu îţi alegeam modelul de rochie

Studiind o pictură a lui Lucas Bătrânul.

Am numărat şase fete superbe,

Subţiri ca un fum,

Spice de grâu răzleţe,

Şi trei în aşteptare.

Un bărbos ieşit din joc

Ademenea o novice.

Eu şi tu într-un iaz

Cântam melodii inventate ad hoc.

Din nou, linişte

Chiar şi elergătorul de curs lungă,

Mai ales el,

Are nevoie de linişte,

Iar cel de la o sută de metri plat,

Când ajunge la capăt

Chiar dacă nu a ieşit învingător

Cade lat şi se lipeşte de pământ

Să se alimenteze din nou

La energia universală.

Ultima dată m-am odihnit

Povesind cum am învăţat să merg

Şi ce-am zis când am pierdut primul botoşel.

Abâra-hâc, abâra-hâc,

Susţine mama că strigam arătând cu mânuţa spre cer

(Probabil trimisese Iahve un înger,

Pe sfântul Ilie cu un car de foc

Să-mi atingă buzele

Şi să povestesc mai târziu

Cum a fost.

Aseară ţi-am văzut chipul

În spatele unei perdele de fum.

Dansai pentru mine

Şi, în sfârşit, ţi-am mărturisit

Că sunt fermecat

De parcă m-ar fi luat ielele din căluş:

Abâra-hâc, abâra-hâc.

În traducere liberă:

Mi-ai venit de hac,

Hai să căutăm împreună papucul pierdut.

Preferinţă

Încă nu mă dor oasele

Şi-mi mai amintesc ce-am spus ieri,

Sătul de zile nu sunt

Cum nu se satură de somn un bătrân motan

Şi de joacă o pisicuţă albă.

Am prins vârsta lui David

Inclusiv vreo două-trei fetişcane

De care nu avusese timp să se ocupe,

Scăpaseră şi de furia lui Absalom,

Iar pe lângă Solomon au trecut fără teamă

Că el tocmai se închisese în bibliotecă

Cu o brunetă din Saba.

Dar vreau odihna ta, domnule,

Aceea despre care s-a spus

Că seamănă cu odihna de Sabat.

Nu-mi place odihnă la iarbă verde, domnule,

Invită-mă, te rog,

În odihna stelară.

Complexitatea aritmeticii

De trei zile beau zeamă de varză,

Acră, acră ca viaţa unui prizonier,

Ca a unui moldovean dintre Prut

Şi Nistru (Bârrr, e sinistru)

Pe care l-au învăţat un rus că ar fi cazac

Şi-i bine să fie rac,

Rusul fiind dac,

Pardon, drac.

Nici aceste motive

Şi încă o mie de  mie

N-au rime

Şi m-aş duce la vie,

Dar mama nu-i vie.

Dacă mâine sunt viu,

Şi ceru-i zglobiu

Voi scrie un sonet

Cum păşeşti încet

Şi mă trezesc din somn

Al Moldovei domn.

Gata, fără rime:

Dar mi-a trecut greaţa

De îndată ce

Am scos nasul din calculator

Şi am văzut lumina.

Tu aduni pe unu cu unu

Şi-ţi dă tot unu.

Vernisaj

Intrasem la griji

Că mă  mâncau degetele,

Iar dermatologul mi-a recomandat

Să mângâi o călugăriţă tânără

Când se va duce la fântână

În zori

Şi să am grijă să nu-I şterg roua de pe tălpi

Şi nici bruma de caisă coaptă din obraz.

Neputincios, am ales câteva coli de hârtie,

Am arucat condeiul în fântâni fără apă

Şi am colat un film documentar

Cu toate iubirile ratate.

După ce am şters tot

Cu o pensulă muiată în amintiri

Abia au rămas câteva contururi

Din oraşul sfânt,

Uliţa cu bolovani în care-mi juleam

Buricul degetelor

Şi mă vindecam dezinfectându-mă cu furtun propriu

Tămâiat cu ţărână.

Câţiva prieteni şi câţiva fraţi

Au agăţat iluziile de nişte cuie firave

Ascunse în pereţi.

Eu zâmbeam.

Biografie sinceră

În tinereţe am, fost alcoolic

Şi amestecam băuturile

Ca gospodina frecând mijlocul

Din cratiţa cu tocană.

Ca ucenicul care strânge talajul

Şi-l tot miroase cu ură

Până devine una cu rumeguşul.

Udam rădăcini de cuvinte

Cu lacrimi culese de pe obrazul mamei

Şi din buzunarul tatălui -

El era mai rezistent şi nu le dădea drumul

Printre gene,

Le rinderuia până deveneau solide.

Seara turnam suc de stele

Peste transpiraţia de peste zi

Şi murmuram rugăciuni

Până cădeam lat de pe speteaza

Patului.

Patul era uriaş,

De-ai fi venit, iubito,

Cu toată plinătatea dorului tău

Tot ar fi rămas loc.

Dimineaţa eram fericit,

Nici nu se cunoştea

Că mă alcoolizasem toată nopatea.

Unde dai şi nici nu crapă

Mă trezisem vesel

Ca zâmbetul mamei când constata

Asemănarea uluitoare

Dintre mine

Şi un vis al ei.

Dar Soarele nu se vedea pe cer

Şi nici tu nu erai prea aproape.

Dar te urmăresc

Ca o Lună

Care a acceptat propunerea

Soarelui,

Ştiind mai bine decât popii timpului

Că nu poate fi soră cu astru luminos.

Vino, până nu se întunecă,

Am să-ţi spun un cuvânt

Pe care doar urechea ta fină

Ca petala unui crin alb

Îl poate descifra.

Solomon către Regina din Saba

Întrasem la griji

Când mi s-a spus c-ai să vii,

Chiar transpiram puţin,

Deşi fecioare-învăţate

Mişcau din aripi

Briza de mare s-aducă aproape.

Mă priveam în oglindă

Şi-mi număram cutele

De pe fruntea călcată de timp,

Mi se părea că am privire şasie,

Că pieptu-i bombat ca o doagă.

Dar, aseară, frumoaso,

Deşteaptă şi vie,

Urcătoare la gând ca firul de iederă,

M-ai liniştit

Când

Ţi-ai aşezat capul pe piept.

Pentru fiica ta

Am poruncit să se sape în piatră spusele tale.

Regi mulţi,

Viteji câtă iarbă,

Vrăjitori iscusiţi

Cu vine de tauri în sânge

S-au rotit ca muştele-n zbor,

Iar unii erau tineri ca ziua

Şi frumoşi ca o poftă –

Nu ieşea o supiţă din ei.

Pentru deşertul din gândul tău, împărate,

Pentru marea adâncă,

Pentru munţii înalţi

Care-ţi ies printre dinţi când vorbeşti

Îţi voi săruta chiar acum tălpile.

Tu eşti bobul de rouă

În care mă văd

Când mă caut.

Intră-mă-n tine

Rege de regi.

Studiu fără ipoteză

Mă prefăceam că mă joc,

Deşi afirmasem sobru

Că sunt mag.

Şi chiar am citit odată în stele

Când l-am întrebat pe Stăpân

Pe care a aprins-o pentru mine,

Iar el mi-a răspuns

Să aleg ce doresc,

Îmi e tată şi-i sunt moştenitor.

Acum era vorba de moştenirea ta

Şi-ţi căutam linia vieţii,

Linia morţii,

Treptele pustiei,

Pragurile vieţii.

Tot  aşteptai să-ţi relatez ce văd

Şi să ajung la concluzii,

Dar eu mă blocasem

În linia care duce la inimă

Şi aşteptam

Să-ţi ridici ochii

Spre genele mele.

Pire de praf

Dacă nu mă chemi.

Deşert.

Logodnă

Mi s-au logodit cuvintele

După ce te-am văzut trecând râul,

Te aplecasei să-ţi cauţi chipul,

Dar ştiai că te urmăresc şi te simt.

Şi eu m-am făcut cu nu-mi pasă,

Eram supărat mai de mult,

De când m-ai lăsat să număr stele

Iar tu plecasei înainte de-amurg

Degeaba spui ca a fost din greşeală

Că ai înţeles un alt loc de-ntâlnire,

Am fost şi acolo, alergam ca nebunul

Care prinde raci printre ierburi.

Dar azi, nici am apucat să te strig,

Doar numele ţi-l rostisem în gând

Şi ai luat-o la fugă spre mine

Şi versul curgea clar, lunecând.