Viaţa e mai frumoasă decât logica

Dacă ar fi mai importantă logica decât soarta, la revista „Flacără” ar fi trebuit (vorba vine)  să mă recomande H. Dona, care era redactor şef adjunct şi era titularul cursului de „Teoria şi practica presei”, dar nu prea ţinea cursul, ce-i drept, îl înlocuia Octavian Butoi. Dona a venit însă la examen. Stiu că primul subiect de pe biletul tras cu mânuţa mea personală era ştirea. Eu, de mic, mai dă dă mic, nu stau bine cu memoratul voluntar, aşa că nici n-am încercat să reproduc definiţia pe care o dictase el sau Butoi (luam notiţele de la colegele-fete, eu nu prea scriam, să nu-mi stric ... stilul!). Dar pretindeam că ştiu ce este o ştire de presă. Şi zic: ştirea e ceva care seamănă cu ceva, vine din cotrova, dar e altfel: e o informaţie de interes larg!

- Adică?, mă întrerupe H. Dona din avântul revoluţionar, privindu-mă cu dispreţ (la asta se pricepea foarte bine, la scris mai de loc, dovadă că n-a scris mai nimic în viaţa lui de ziarist, iar la revistă... avea rubrica de răspuns cititorilor!).

- Adicătelea, mă explic eu, vine cam aşa: dacă se întâmplă ceva şi întâmplare interesează şi pe alţii sau presupune ziaristul că ar interesa pe mulţi, gata cu ştirea la „Boborul suveran!”

- După dumneata orice e ştire!, zice el la fel de ironic.

- Orice, confirm eu, dacă interesează mulţimea.

- Vrei să spui că dacă mi-am rupt eu piciorul, aste e ştire...

Lângă el, Octavian Butoi, îşi trăgea capul mai în spate şi-mi făcea semne disperate să mă uit în jos şi să tac. Nu m-am uitat în jos că simţeam că nu făcusem pipi pe mine şi nici nu sunt descheiat la pantaloni. În plus, învăţasem de la partid: Tot înainte, tovarăşi! Plus că făcusem şi eu aproape doi ani de armată şi-mi însuşisem lozinca: pieptul drept, ochii-nainte!

-          Dacă vă rupeţi dumneavoastră piciorul, zic eu – iar în acest timp Butoi transpira şi îşi astupase gura, semn că trebuie să tac – nu se întâmplă nimic, e o problemă personală, dar dacă îşi rupe Brigitte Bardot un picior (era pe atunci cea mai arătoasă artistă), toată presa va consemna ghinionul şi va pubica poze cu picioarele ei şi înainte şi după accident.

-          Da, da, a cam zâmbit a rânjire H. Dona, contează femeia...

Nu zisesem că asta contează. Cred că Dona  l-a lăsat pe Butoi să fixeze nota, era limpede că nu se simpatizam.

Când am ieşit din clasă, Butoi după mine (păţeam destul de des să iasă asistenţii după mine şi să mă laude că am răspuns bine sau sa-mi reproşeze că i-am făcut de râs, ei mă lăudaseră profesorilor, iar la examen nu ştiusem nimic).

-          Eşti nebun? , mă întreabă Butoi.

-          Nu sunt.

-          Eşti prost?

-          Nu sunt, dar de ce întrebaţi?

-          N-ai văzut că-ţi făceam semne?

-          Ba da.

-          Dona are piciorul în ghips şi tu susţii sus şi tare că asta nu contează, că el e nimeni.

-          Nu am zis aşa.

-          Nu ai zis aşa, mi-am mâncat zilele cu gura asta pe care nu ţi-o ţii legată.