O palmă subţire pe obrazul meu gros

La facultate găsesc destui profesori gata să plângă pe pieptul meu slăbuţ pentru nedreptatea care ar urma să mi se facă, găsesc şi câţiva care declară că legea e stupidă şi că ministerul ar trebui să-mi mulţumească pentru faptul că m-am descurcat singur şi îi rămâne un post liber să-şi plaseye ei pe cine vor, dar nu apare nici-o soluţie pracică.

Alec Hanţă, ce oarece ani petrecuţi la un lectorat în Franţa, pare cel mai lucid şi întreabă

cine e preşedintele comisiei de repartizare. Era profesorul Dumitru Pop de la Cluj. Nu-l cunoştea nimeni dintre cei prezenţi. Eu îl cunoşteam, ca facusem primul un la Cluj, iar el preda folclor în anul întâi. Era un om blând, iubitor de tradiţii, îndrăgostit de materie. Dar asta nu mă ajuta cu nimic, pe mine mă ştia asistentul lui, Şeuleanu, dar de unde să-l iau eu acum pe Şeuleanu? Şi dacă aveam de unde să-l iau, ce, se ducea asistentul să se bată pentru mine cu profesorul?

Dar Hanţă nu doame. Trebuie să fie cineva acolo din partea ministerului, ia să-l întrebăm pe Pavel Ruxăndoiu. Îl întreabă, dar degeaba, el ne spune că trebuie o pilă mare şi aşa, o relaţie de la om la om. A, zice Gigi Frâncu, e Ghiţă Florea pe aici, el trebuie să ştie pe cineva. Îi spune lui Eugen Simion că influenţa cea mai mare pe lângă Ghiţă Florea ar aveau Hanţă.

Eram în pom! Cu Ghiţă Florea mă certasem la un seminar. Avusesem dreptate, dar cred că procedasem nedelicat. Ghiţă Florea făcuse facultatea în anii 50, ani nefericiţi pentru tot ce mişca în ţară, de la spicul de grâu până la inima unui bătrân veteran. Fusese oprit asistent, apoi devenise activist cultural şi şef mare pe la Cultura Capialei, cred că fusese chiar preşedintele comitetului pentru cultură şi artă. Prin anii 60, a doua jumătate a deceniului, când făceam eu facultate, cel puţin în cultură se produseseră nişte transformări esenţiale. Se renunţase la realismul socialist, marii scriitori interbelici nu mai erau citiţi pe ascuns şi cu frică de sancţiuni, ci chiar predaţi de la catedră, nu se mai cita din scriitorii şi ideologi ruşi şi sovietici, nu se mai cerea obsesiv literatură de propagandă. Era deja în forţă generaţia lui Nichita Stănescu.

Nu ştiu dacă i se dăduse vreun curs lui Ghiţă Florea, dar cu grupa mea ţinea un seminar de literatură contemporană. Trebuia să discute cu studenţii despre scriitori pe care el nu-i învăţase în liceu şi în facultate: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Şi nu-i ştia.

În loc să chiulesc de la seminarul lui, cum făceam de obicei, cad în clasă tocmai la analiza poeziei „Joc secund” de Ion Barbu.

Asistentul o citeşte de pe o foaie şi am avut impresia că avea probleme de lectură. În loc să ne întrebe pe noi ce credem, cum făceau alţi asistenţi, noi să spunem, fiecare două-vorbe şi trei prostii, să ne „certăm academic” între noi, iar el să tragă concluziile la sfârşit, ca a fost cam bine, dar se poate şi mai bine, se apucă să vorbească exact ca la ziarul Scânteia din anii trecuţi. Că scriitorul se inspiră din popor, că poporul e adevăratul creator de valori spirituale, că poezia, că baladele, că basmele, că ghicitorile...

Eu, de, oltean ţâfnos, simt că mi se suie sângele la cap (atunci nu aveam chelie, aveam plete) şi-l întreb care e legătura dintre ce zice dumnealui şi Ion Barbu, respectiv cu versurile citite înainte. El a zis că e o legătura, dar nu o văd eu, că e indirectă, iar în plus sunt şi cam obraznic.

-          Nu sunt de loc obraznic, am protestat eu, dumneavoastră vorbiţi pe dinafară!

-          Cum?, s-a mirat el.

-          Iată cum!, declar eu cu voce clară de sergent infanterist şi o iau la fugă spre catedră, tot cu pas hotărât. Înşfac o cretă şi desenez dintr-o micare o casă (exersasem de mii de ori să fac o casă din şase linii fără să ridic creionul de pe hârtie – o joacă de copii!). Sub casă am făcut două linii paralele, dar şerpuite, iar sub linii am desenat casa cu acoperişul în jos (asta nu mi-a ieşit decat din mai multe tăieturi de sabie!).

-          Ce e prostia aia?, se interesează el, convins că are de-a face cu un nebun.

-          Poezia lui Ion Barbu, explic eu acum calm şi satisfăcut, cu rânjet de jigodie pe faţă.

-          Unde vezi dumneata poezie?, intră el în jocul nebunului.

-          Eu nu o văd, zic, e în apă!

-          Ce?

-          Uite! Poezia. Casa de sus e realitatea! (Şi dau tare cu creta în ea, până se face bucăţi). Realitatea se resfrânge în apă, dar nu e tocmai ca sus, că apa are valuri, curge, luceşte, deformează, recompune.

-          Şi?

-          Şi asta e poezie, asta vrea să spună barbu, joc secund, jocul din apă e realitatea...

-          Asta e o prostie din mintea dumitale.

-          Nu e, zic triumfător, nu e din capul meu! Aşa zice G. Călinescu în Istora literaturii. Nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt, asta e ideea. Dacă mai citiţi o dată poezia, vă veţi lămuri singur.

-          Eşti obraznic şi te rog să mă laşi să-mi ţin seminarul.

-          Ies, am zis, dar asta nu însemnă că aveţi dreptate.

De acest Ghiţă Florea aveam eu nevoie acum să obţin repartiţie pe postul pe care îl ocupam deja. Îi spun lui Alec Hanţă că nu are rost să mai continăm discuţia, că nu sunt în relaţii bune cu Ghiţă Florea. Hanţă îmi zice să aştept şi iese din sală. Se întoarce cu Ghiţă Florea de mână. Acesta zâmbeşte. Nu am mai văzut în viaşţa mea un zâmbet atât de curat. Pe cinstea mea!

-          Ce, oltene, zice el, credeai că sunt supărat, că aşa mi-a spus Alecu...

-          Da, am fost nepoliticos...

-          Hai să mergem, cine mai merge cu noi până la Panduri? Avem cu ce merge?

-          Luăm un taxi, propunen eu.

-          Lasă, că am eu maşină.

Avea. Era singurul profesor care avea maşină personală. Dar şi bunătate cât carul cu loitre lungi. De puţine ori am simţit regret pentru o faptă de-a mea ca atunci. Si cred că am făcut într-o viaţă de om măgării şi mai mari. Dar zâmbetul prietenos al lui Ghiţă Florea nu am să-l uit.

Nu a putut rezolva nimic cu repartiţia, dar nu mai era atat de important...