Repartiţia guvernamentală, baiatu!

 Aveam eu licenţa luată (cred că vreo 8.70 media, acum dacă nu-i dai zece studentului nu-ţi mai dă bună ziua sau te reclamă la decanat. Mă rog, buna ziua nu-ţi dă nici cu nota 10 plus), aveam post de redactor la o publicaţie centrală, dar trebuia să rezorv şi cu repartiţia guvernamentală, să nu mă pomenesc trimis unde a dus Mutu iapa şi să fiu obligat să dau înapoi cheluielile de şcolarizare. Drept care îi spun redactorului şef, Eugen Mandric, că joi se fac repartizările. „Şi ce treabă am cu repartizările lor, din moment ce te-am angajat?” I-am explicat că el nu are treabă cu ei, doar eu am.

Eugen Mandric era un ziarist excelent. Şi un mare băutor. Fusese coleg de şcoală şi prieten bun cu Nicolae Labiş. Semnase scenariile câtorva filme artistice răspunzând cu abnegaţie comenzilor partidului („Lupeni 29”, despre lupta revoluţionară a minerilor împotriva exploatării).  La Televiziunea Română a difuzat nişte documentare despre pericolul verde, pericolul legionarilor – obsesia comuniştilor. Nu credea nimic din ce făcea. Era mercenar. El singur mi-a spus că falsifica fotografii şi documente ca să rescrie istoria după cum poftea regimul democraţiei populare. După revoluţia din 1989 s-a oferit să continuie serialul de documentare cu „Pericolul roşu”! Avea o voce inconfundabilă şi toată lumea s-a arătat indignată de schimbarea bruscă a macazului. O făcuseră şi alţii, dar nu aveau o vocea atât de dură şi de moldovenească...

Personal nu aveam ce să-i reproşez şi nu-i reproşez nici acum, omul voia să trăiască bine şi-şi vindea scump talentul. Problemă de opţiune.

După ce a înţeles de ce am eu nevoie de repartiţie, m-a întrebat dacă e bine să-mi dea o adresă către facultate prin care să ceară repartiţia mea la revista Flacăra. Sigur că era bine. În timp ce dicta dactilografei adresa, a trimis după un redactor să-l consulte dacă e eficient ce facem.

Cel consultat, E. Dascălu, era un evreu civilizat, foarte distins, absolvent de Ştiinţe juridice. De ce nu practica Dreptul şi se multumea să dea explicaţii la nişte fotografii decupate din reviste străine aflate la „documentarea” publicaţiei nu ştiu. Mandric i-a dat dispoyitie să se prezinte cu adresa în faţa comisiei guvernamentale şi să vină cu repartiţia în dinţi, iar dacă îi trimit ăia pe altcineva, el, Dascălu Elizarie, să nu mai pună piciorul la redacţie, că nu are nevoie de tâmpiţi cu diplămă. Era cinic şi slobod la gură.

Cum s-a prezentat E. Dascălu cu hârtia la Comisia guvernamentală de repartiţie, cum au trecută ăia un post liber la revista Flacăra! Transparenţă toatală, tovarăşi!

La Comisie – într-o clădire din Şoseaua Panduri, unde funcţionau Institutele pedagogice de trei ani, curtea era plină de toţi absolventii de filologie de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj ai acelei promoţii, cred că aşteptau vreo 500 de viitori dascăli

A intrat absolventul cu nota cea mai mare – o fată – şi sigur că a pus ochii pe postul de la Flacăra. Nu eram de faţă, că nu aveam voie să stau acolo, dar sunt sigur că  Eliazar şi-a amintit că e urmaşul lui Moise, a dat cu bastonul în marea de pofte şi a decretat că o fată nu are ce căuta în sanctuarul sfânt al revistei Flacăra, unde e muncă de bărbaţi, tăvăleală de teren, dormit în trenuri şi mâncat peşte crud dacă e vreun râu în apropiere, altfel, post negru de 40 de zile în pustie.

A mai avut de dat o bătălie când s-a prezentat, în sfârşit, şi un absolvent mascul. Pe el l-a refuzat inventând, probabil, că la Casa Scânteii, lucrându-se cu plumb, impotenţa în câteva luni este asigurată. Sau poate l-a ameninţat că urmează ca noul redactor să fie trimis reporter pe frontul în Coreea.

Dată fiind situaţia încordată, teama mea creştea de la o clipă la alta, văzându-mi ameninţată moşia. Atâta lucru puteam şi eu să spun la Băileşti, că lucrez în presă, iar acum mă şi vedeam profesor la Apahida de Jos, unde nu ar fi crezut nimeni că eu am fost trei luni ziarist în Bucureşti.

Îmi trebuia repede o pilă. Pilă, pilă! Păi nu cunoşteam pe nimeni în afara de câţiva profesori de la facultate. Buni şi ăia. Renunţ la birjar, că şi aşa nu aveam, renunţ la taxi, din acelaşi motiv, şi fuga în centru. La statui, Anghele, la statui! În clădirea spre care arăta – şi mai arată şi azi - sabia lui Mihai Viteazul.