Doineală

Se mergea cândva călare

Prin oraşul dumitale,

Ienăchiţă cel văcar

Iubea des şi plângea rar.

Şedeau florile în glastră

El cânta pe sub fereastră

Cum plâng eu pe înfundate

De simt durerea în spate.

Prin picioare şi prin cap,

Nu ştiu, doamnă, cum să scap,

Că viaţa ţi-e mititea,

Şi nu vrea să vie-n coa.

Şi iar verde de durere,

Degeaba am strâns avere,

Dacă n-am mândra cu mine

Să mă vadă, să se mire

Că am slăbit ca un câine

Şi pot muri până mâine.

Nu de boală, nici de foc

Doar din lipsă de noroc.

Aşa că fă bine, fată,

Şi încalecă pe spată,

Vin la mine la pârleaz

Şi-om mânca ciorbă de praz.

Om bea vin din troacă veche

Şi ne-om bolnăvi de streche.

Şi-amândoi vom fi ferice

Şi-om lovi caii cu bice

Să ne ducă pân la stele

Şi să scăpăm de belele.

Eu te-oi duce în spinare

Până pierdem drumul mare

Şi ne-om aşeza sub nuc

Si ne-o desmierda un cuc.

Iar o cucă mai cu moaţă

Te-o vedea la mine-n braţă.