Ca să nu aveţi motive să spuneţi că mă laud, afirm din capul locului că eu
nu am fost un student strălucit, iar câteva dintre examene (limba rusă, limba
slavă şi limba latină) le-am luat în urma unor intervenţii. Învăţam la
disciplinele care-mi plăceau şi mă chinuiam cu acelea cărora nu le vedeam
rostul. Nu e mai puţin adevărat că nici pe unii profesori, mai ales lingvişti,
nu-i prea dădea pasiunea ştiinţifică afară din casă, iar dacă-i dădea, îi băga
la loc de urgenţă lipsa de tact pedagogic (de pildă Gheorghe Poalelungi).
Eu nu toceam ca să ies în frunte din două motive. Unu: ştiam că dosarul de
cadre nu e în regulă pentru carieră (părinţii
şi biunicii păcăiţi, iar tata considerat exploatator fiindcă avea atelier
particular de tâmplărie). Doi: nu puteam în ruptul capului să învăţ pe dinafară
parascoveniile lor – citeam, înţelegem despre ce este vorba, şi gata!, n-o să
stau să memorez ce vor ei, ca simţeam că nu-mi va fi util niciodată!
Relaţiile cu profesorii (includ toate cadrele didactice) erau clare: unii
mă iubeau de parcă le-aş fi fost copil de suflet, iar alţii nu mă înghiţeau de
loc. Era valabil şi pentru cei care nu mă avuseseră student, dar aflaseră de la
alţii că aş fi deştept sau pramatie. Recunosc că au fost trei dintre ei care-mi
făceau loby, înainte de inventarea termenului pe malul Dâmboviţei (nici chiar
la Băileşti, pe malul Balasanului, nu ajunsese conceptul). Cei ce mă lăudau cel
mai mult se numeau Gheorghe Frâncu, Constantin Cruceru şi... Eugen Simion.
Evident, eu îi veneram. Le sunt dator până la moarte. Se plimbau cu mine pe
străzile Bucureştiului, îmi arătau clădirile istorice, îmi explicau ce
instituţii sau persoane fiinţaseră cândva prin ele. Îmi spuneau ce au citit, imi
recomandau cărţi, mă certau cu prietenie. Întârziam cu ei la cafea, coniac,
vodca sau bere. Eu beam puţin sau de
loc, fiindcă nu puteam. Nu m-am îmbătat niciodată şi presupun că asta le dădea
oarece siguranţă în prezenţa mea celor care aveau de gand să întreacă măsură (nu e cazul lui E. Simion care nu iubea nici
el alcoolul).
De acelaşi tratament preferenţial mă bucuram, atunci sau in anii imediat
următori, şi din partea lui Cezar Tabarcea, Ion Coja, Nicolae Constantinescu, Silviu
Angelescu, Al. Piru, Al. Hanţă.
Dar să nu ne grăbim că trebuie să-mi dau licenţa. În urma unui conflict cu
dl. Petrică, şeful bibliotecii de la Litere - un om remarcabil, despre care voi
vorbi altădată – citisem tot ce se putea citi despre proza lui Mihai Eminescu,
deci mă hotărăsc ca acesta să fie subiectul meu de licenţă. „Da, zice George
Munteanu – un excelent profesor şi istoric literar, care ne predase marii
clasici ai literaturii române – e foarte interesant subiectul, dar nu te-ai
gândit bine. Vei munci degeaba, nu-ţi va publica nimeni o astfel de teză”. Eu
îi spun că nu mă interesează să public (v-am spus că urma să devin mare
scriitor, ce facem noi aici, vorbim degeaba – textul e pentru cititori, nu
pentru George Munteanu), dar el spune să-mi aleg alt subiect.
M-am simţit jignit, cum adică să nu primească subiectul
ales de Măria Mea? Bine, am înţeles, schimb subiectul, dar schimb şi
profesorul. Mă duc la Eugen Simion şi-i propun teza „Poeţia de refecţie
filozofică la Lucian Blaga” ( v-aţi prins, trăgeam numai la peşti mari!).
„Dragă domnule Petre Anghel, zice Eugen Simion – nici nu ştiţi ce frumoas şi
convingător vorbeşte E. S. când vrea, dacă nu mă credeţi întrebaţi-l pe
domnu-său Ion Iliescu) că nu e bine, că de Blagă se ocupă acum toţi, vei sta cu
manuscrisul în mână şi nimeni...” Era
clar, toţi mă voiau autor!
Mi-am ales Mihai Ralea. Nu ştiu cât mi-a luat cititul şi
întocmitul fişelor, dar de scris am scris lucrarea în vreo trei-patru nopţi.
Ştiu că între timp îmi crescuse o barbă neagră şi eram foarte mândru de ea.
Vine şi ziua susţinerii. În comiseie: Dim. Păcurariu,
care era decan, Alexandru Piru, Eugen Simion şi alţi doi-trei profesori. Eu
intru primul din cei repartizaţi la această comisie. Mi se arată scaunul din
faţă şi mă aşez.
Domnul profesor Eugen Simion, coordonatorul (nu mai ştiu
cum se chema îndrumătorul) prezintă lucrarea:
-
Petre Anghel, studentul nostru, pe care îl
cunoaştem, cutare şi cutare, are lucrarea cutare şi cutare, a făcut o lucrare
deosebită, care...cutare şi cutare. Numai vorbe frumoase...
Auzind asemenea laude, decanul întinde mâna să i se dea
lucrarea care zăcea cuminte în faţă lui Eugen Simion, să nu zboare cumva geniul
din ea.
-
Ce
vrei?, întreabă Al. Piru cu vocea lui tabacică înconfundabilă. Era cel mai
prestigios profesor, nu degeaba fusesew asistentul lui G. Călinescu, dat afara
din universitate, apoi reprimit când s-au mai îmbunătăţit condiţiile
politico-sociale.
-
Să
văd şi eu, mormăie Dim Păcurariu.
-
Lasă,
zice Piru, nu auzi ce zice Simion, e o lucrare excepţională, n-avem timp de
pierdut, îi dăm zece şi să intre altul...
Simion vrea să mai spună ceva, evident încântat că a adus
în faţa comisiei un asemenea absolvent.
-
Domnule
Simion, îl întrerupe Piru, ştim despre ce e vorba, hai să trecem mai departe.
Am ieşit din sală. Colegii erau consternaţi. M-au
întrebat ce am păţit. Am spus că am terminat. Nu credeau.
M-am mai învârtit prin facultate, l-am găsit pe Cezar
Tabarcea, şu tuleşte-o la cafea, Anghele, n-ai auzit că a zis profesorul Piru?
Nu avem timp de pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu