Stiam că nu e fată bună
Şi nu se ţine de
cuvânt
Că doar de-aceea
este Lună
Şi nu e Soare şi
nici gând.
Cândva mă mângâia
pe frunte
Şi tot se
dezbrăca-n fereşti,
Mă însoţea
trecând pe punte
Şi mă ferea de
proaste veşti.
I-am scris poeme
într-o vreme
Cătând în nopţi
rare cuvinte,
O aşteptam s-aud
cum geme
Pân-am rămas fără
un dinte
Că adormisem pe-un
pervaz,
Condeiul mi-l
cercam în gură
Iar ea, probabil
făcând haz
Se scălda chiar
în bătătură.
Când să o prind a
fost mai grav
Eram naiv şi cam
boem
Mama credea că-i
ceva grav,
Dar îmi fugise
din poem.
De-atunci îi port
oarece pică
Şi astă seară n-o
aştept
Şi nu mai cred în
vorba cică
De mă iubeşti,
vei sta deştept.
De-o întâlnesc am
să scot colţii -
De când tot
minte-am plete sure.
Dar când voiam
să-mi blestem sorţii
M-a întrebat dacă
vreau mure.
Şi-n loc de mure,
cum i-e firea
Zâmbind a mai
crescut un pic
Şi-ncet-încet îşi
dezvelea
Rochiţa ei de borangic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu