Pe creastă

M-am visat pe o potecă de munte

Încremenit ca o piramidă

În nesfârşitul deşert arabic,

Doar mâinile şi picioarele mă ajutau

În lupta cu norii, cu amintirile,

Cu glesnele însângerate

Şi înţepate de gloduri tăioase.

Primitivii urau pietrele,

Degeaba sunt muzeele pline cu falsuri,

Aşchii prelucrate de apele râurilor

Reci şi ca timpul

De veşnice.

Nu ştiam de trebuie să continui urcuşul

Sau alene să cobor spre câmpie

Când ai apărut tu –

Despul de departe

Să te confund cu un nor,

Destul de aproape

Să cred că eşti vis.

Şi ecoul multimplica

Strigătul meu.

Un fel de rugăciune devenită

Geamăt.

Sau dimpotrivă.

Ciudăţenii diurne

Am întâlnit-o pe câmp,

Era desculţă

Şi abia se mişca.

Poate eram obosit,

Cu roua pe ochi

Şi nu-i observam înaintarea.

Urechile mele bătrâne

Nu-i desluşeau zborul de aripi

Printre frunzele crude.

Plouase cu ură câteva zile,

Ploaie în dispreţul ruşinii,

Ploaie bici pentru lutul firav.

Apoi s-a arătat întreagă

Mireasă a universului necunoscut

Ca un semicerc al infintei credinţe.

De atunci sunt bolnav de sublim

Lacrima încremeneşte între gene

Şi mă las dus de aripa iertării.

Ciudăţenii diurne

Am întâlnit-o pe câmp,

Era desculţă

Şi abia se mişca.

Poate eram obosit,

Cu roua pe ochi

Şi nu-i observam înaintarea.

Urechile mele bătrâne

Nu-i desluşeau zborul de aripi

Printre frunzele crude.

Plouase cu ură câteva zile,

Ploaie în dispreţul ruşinii,

Ploaie bici pentru lutul firav.

Apoi s-a arătat întreagă

Mireasă a universului necunoscut

Ca un semicerc al infintei credinţe.

De atunci sunt bolnav de sublim

Lacrima încremeneşte între gene

Şi mă las dus de aripa iertării.

Dimineaţă albă

Mici pete difuze

Cutele unei rochii de mireasă,

Fără consistenţă, doar umbre de efect

Ale albului cu infinite nuanţe

Vizibile doar de ochiul viu

Al pictorului fără pensulă.

Dintre Soare Răsare se apropie cu paşi tiptili

De pisoi bătrân

Boarea luminoasă a zorilor,

Pânza uriaşă a stepei nesfârşite,

Oftatul milioanelor de robi

Îngropaţi flămânzi.

Dumnezeu şterge cu buretele invizibil

Păcatele înaintaşilor

Şi mai aşează o dată

Şi încă o dată

În faţa mea

Peretele uriaş

Alb ca o speranţă

Şi aşteaptă răbdător

Semnul recunoştinţei –

Zâmbetul de copil pe care am uitat

Să-l desenez spontan.

Dar cu caii ce-ai avut?

O ia la vale tristeţea

Ca apele după ploile cu torenţi,

Când se rup digurile nepăsării

Şi face incompetenţ clăbuci,

Dar unde-s caii?

Curând vor veni căldurile mari

Născătoare de secetă

Şi de muşte la arat

Specializate în explicaţii inutile,

Eu voi privi iarba uscată

Şi voi intreba

Unde-s caii.

Voi vrea să fug în munţi

Sau în large câmpii,

În nori să scapere copitele potcovite,

Fulgere să aprindă potcoavele,

Dar unde sunt caii.

Chiar aşa:

Unde sunt caii.

De ce nu li se vede coama

Deasupra munţilor

Şi unde mi-e rostul

Fără cai.

Pânza naturii eterne

Frunzele au fost biciuite

De rafale de vânt,

Apoi ploaia le-a tocat o zi de vară

De dimineaţa până seara,

Zi lungă ca postul,

Ca noaptea celui fără de somn,

Ca dimineţile întemniţatului,

Ca ultimele ceasuri ale femeii gravide.

Apoi a ieşit soarele meu,

Soarele tuturor sorilor,

Lumina lumii,

Lumina lumilor

Şi modestele frunze

S-au pătat de lumină

Cum se roşeşte obrazul unei copile

Îndrăgostite

Şi al elevului scos la tabla neagră

A matematicii.

In clipa următoare

Totul a devenit alb.

Marmoră caldă ca nisipul mărilor din Sud.

Strălucirea marmorei de Carara.

Albul ochilor tăi.

Fără comparaţie.

Anotimp postmodern

Primăvara de-acum a căzut

Într-o joi,

Dar era joi de apoi,

După Miercurea Ciuc

(Ungurii, bre, Atilo, unde se duc,

Dacă moare un cuc?).

Era apă de curgea prin canale

A jale,

Dar şi peste

Şi nu da nimeni la peşte.

Primarele

Care e şi nu e,

A zis că lasă,

Aşa e România ploiasă,

Iar el e general,

În general,

Ta-său era sculă

La prefectură

Şi secu

Să-l iei cu sea-cu,

Frate cu, pardon, dreacu.

Si uite aşa

A murit naşa

Şi+a rămas finu

Sa voteze crinu

Si mă-ta

Cu Ponta.

Scoverci.

unde sunt poemele?

Locul pe cerc

Oricât ar fi de minuscule,

Infinit de imposibil ca dimensiune,

Dar tot mi-aş găsi un locuşor

În centru,

Existând chiar şansa să mă ţină

Meşterul în braţe,

Cum legăna mieii,

Când unu, când doi, când pe toţi.

Dar dacă mama sau bunica or fi fost căpriţe,

Nu poate nimeni să spună

Că iedul nu are locul în ţarc,

Deci sar pe circonferinţă.

Acolo ţopăia înţelepciunea

De la facerea lumii.

Nu ştiu dacă am prins-o

Dar mi s-a părut că m-am agăţat de-un picior.

Ce spectacol, ce dans, ce emoţii

Să nu simţi cum se mişcă astrele,

Să auzi cântec de stele

Fredonând

El e,

El e.

Cum am devenit rege

Împlinisem doi ani,

Dar mama mă învăţase să spun că am trei -

Fiind dornică să mă vadă cresct mare mare

Apela la cifre magice.

Mă jucam în ţărână

Şi încercam să fac un castel,

Dar pământul nu se lăsa modelat,

Deşi cândva fusese fund de mare

Iar mai încoace albie de fluviu.

Plângeam cu lacrimi cât bobul

De mazăre,

Pe care mama le vedea

Mai mari decât pumnul lui Goliat.

Nu avea timp să mă ajute

Şi cred că nici un voia

Ştiind puterea vântului băltăreţ

Care spulbera semnele.

Tocmai atunci a trecut un înger

Pe deasupra,

Era subţire ca un vis

Şi vorbea doar prin semne.

Bătea încet din aripi

Să-i pot vedea albul de zefir.

De aici şi până colo, a zis,

De dincolo şi până mai apoi,

Dinspre tine şi până la tata,

În jos până în fund de oceane,

Cât poate privi ochiul,

Gândul,

Închipuirea,

Al tău să fie.

Şi câtă credinţă încape

Între braţele tale întinse.

Dar nu cu pumnii strânşi.

De la Psalmul 104

Trezeşte-te, suflete,

Drege-ţi vocea

Şi binecuvintează-l pe Dumnezeu,

Singurul domn.

Dimensiunile lui sunt

Incomensurabile,

Este îmbrăcat într-o manta de lumină

Şi pare înconjurat de un cort

Infinit de încăpător.

Se arată astfel ca să putem

Pricepe ceva

Din Necuprins

Şi să ne minunăm

Ca pisoiul care priveşte în oglindă

Dar nu înţelege diferenţa.

Domnul a pus o margine

Peste care nu trece nimeni.

Încerc să laud lucrul

Mâinilor lui înţelepte

Şi termin rugându-l

Să-i fie plăcute

Spusele mele

Gângave.

Temperaturi reciproce

Intre mine şi frigul de afară

Este o legătură

Invers proporţională,

El trage în jos, eu trimit aburi

Spre cer.

Norii sunt făcuţi

Din ultima respiraţie

A morţilor,

Dar nu a celor sătui de viaţă.

Doar Romeo şi Julieta

Au murit pe altarul iubirii

Ca mieii nevinovaţi

În ajun de paşti.

Sunt beat de fericire

Că nu mi-a venit mintea la cap:

Ies în poiană

Şi număr stelele din coroana

Unei păpădii.

Petalele mărului abia plantat

Cresc şi noaptea,

Cum dorul îndrăgostiţilor

Care şterg din cartea de engleză

Finalul

Ca să nu afle generaţiile viitoare

Gustul sărat al lacrimii.

Adie zefir de primăvară

Şi părul tău s-a încreţit

În jurul urechii care ascultă poeme

Ca o creangă sănătoasă de măslin.

Apocalipsă 3

Bate vântul anapoda, domnule.

Că nu se ştim unde se formează

E un mister din care nu ies

Insomnii,

Dar nu se ştie

Cine l-a trimis.

Totul e pe fugă,

Alunecări de teren,

Valuri fără direcţie,

Mulţimi agitate,

Cai scăpaţi din hăţuri,

Berbeci cu ochi tulburi,

Bărbaţi în halate decolorate.

Peşterile sunt ocupate

De stalactite,

Apa curge în valuri

Pe uliţe,

În afară de matcă,

Îmbâcseşte cu nămol

Pajiştea.

Şi noi nu avem

Unde pleca.

Şi noi nici nu vrem

Să plecăm.

David fugărit

Nu-mi neteziţi drumul,

Lăsaţi pietrele la locul lor,

Dacă mă împiedic

E bine să cad.

Nu întindeţi mâna,

Picioarele tremurate ajută

Să auzi vuietul mării

Care te trage în adânc.

Faceţi linişte, rogu-vă,

Vreau să aud chiotele de fericire,

Muzicile şi chiotele

Pătrunşilor în palat,

Bucuroşi că doboară ziduri

Şi-mi violează slujbaşii.

Tocmai acum Absalom

E invitat să se urce în pat

Şi să-şi aleagă ţiitoare.

O, iată că vine un beţiv, spre noi,

Urcă spre Ierusalim,

Cetatea câştigată cu braţul meu drept

Pe vremea când dărâmam munţi

Cu un strigăt.

Lăsaţi-l să mă vorbească de rău,

Să mă blesteme,

Să mintă,

Să-şi verse veninul.

Şi astfel Domnul meu

Va vedea cât de jos

Am căzut.

Lui i se face milă

Mereu.

Bilanţ în lanţ

Zilele bune se văd la sfârşit,

Când li se coace rodul,

Când ochii caută în linişte

Seninul cerului

Şi descoperi steaua preferată.

A mea tremură

Ca o întrebare,

Ca o piftie,

Ca inima vrabiei

Ca puiul rămas singur în cuib,

Ca trestia,

Ca frica.

Iov aştepta cu groză înserarea

Ştiind că după ea

Vine o nouă zi cu vechi chinuri

Şi cu întrebări la care

Singurul

Care cunoaşte răspunsul

Nu răspunde.

Aş vrea să plâng de emoţie,

Dar de o vreme

Lacrimile un mai au preţ

Deşi totul se vinde,

Iar dragostea se cerşeşte

În unghere.

E seară şi steaua mea

Zâmbeşte

Ca o puştoacă de cartier.

Reconstituire

În noapte de joi spre vineri,

Dormeam liniștit,

Plăcându-mi somnul ca pâinea caldă.

Cândva în noaptea de joi

Toți demonii se strânseseră La Ierusalim,

Era întuneric ca-n iad,

Se auzeau bătăile din aripe

Ale îngerilor decăzuți,

Trădarea rânjea,

Minciuna era zâmbărață,

Martorii mincinoși se înghesuiau

Ca la urcarea în mijloacele de transport

În comun.

A doua zi ticăloșii se îndreaptă

Parfumați spre instituții

Și întocmesc hârtii legale care să schimbe

Putregaiul în înverzire.

E vinerea în care omenirea

A tăcut,

De atunci în loc de cuvinte

Rostește silabe.

Bucuria asinului

Sunt singurul asin din lume,

Sunt fiul unei măgăriţe

Care a călcat pe flori,

Pe flori adevărate şi pe ramuri verzi

Păşeau copitele mele.

Sunt singurul

Care nu aveam nici-o treabă,

Fără de soi eram,

Fără pedigriu,

Născut într-un sat fără nume,

Flămând ca un câine de pripas,

Urât,

Hulit,

Batjocorit,

Păros,

Cu mădular netrebnic la vedere,

Cu glas de măgar răguşit,

Urechiat,

Ştirb,

Câine turbat.

Şalele mele

L-au purtat pe poarta

Ierusalemului.

Sunt asinul legat

De mântuitor

Pe vecie

Şi iarbă voi avea din belşug

În plaiuri de rai.

De-atunci am alt glas.

Desen cu băieşi

Pe mine nu m-a pictat nimeni la baltă,

Deşi făceam nişte salturi

De se lovea spinarea de apă

Până săreau stropii în nori.

În ăst timp,

Impresioniştii se plimbau prin Paris,

Care de care mai aproape de Notre Dame,

Când i-am întâlnit eu prin anii optzeci

Ei încă erau acolo

Şi stăteau la taifas cu lumina.

Povestea e simplă

Ca a lui Danil Prepeleac -

Am şi eu ceva de vânzare şi caut un cumpărător

De o viaţă de om.

E marfă de preţ, Creolina,

E o schiţă

Cu mine pe ţărm

Încălzindu-mă la umbra ta,

Atent să nu mă ard.

Aer de munte

Credeam că muntele este o câmpie

Cutată,

Un fel de brazdă uriaşă,

Ca şi când tata ar fi făcut o grămadă de planuri

Şi ar fi lăsat timpul

Să treacă printre ele

Şi să curgă spre mare.

Şi mai credeam că acolo sus

Te întâlneşti cu păsările ce zboară

Cu o aripă,

Ca sufletul morţilor

Drepţi

Care-mi vegheau

Neputinţele.

La noi în casă

Nu era agăţat un ochi care vede tot

Şi sperie,

Era doar tabloul unei străbunici

Urâtă, urâtă

(De aceea căutam fericirea în vise).

Credeam că dacă voi creşte mare

Şi voi ieşi din veşnic frământata copilărie,

Niciodată coaptă,

Oricât de tare ar încinge-o iubirea,

Voi găsi răspuns la întrebări.

Chiar aşa:

Ce-şi spun munţii

Când se întâlnesc, iubito.

Ce melodie îmi vei cânta

De voi ajunge în vârf.

Poemul mişcător

S-au speriat  contemporanii

De corectitudinea politică,

Aceasta fiind cea mai mare prostie

A secolului doi şi unu

Şi o neruşinare cât Himalaia -

Cum ar zice foştii logicieni

O contradicţie în termeni.

A pune cuvântul corectitudine lângă politică

E a cere prostituatelor de pe centură

Sau celor din Place Pigalle

Să fie fecioare de trei ori pe noapte.

Politrucii roşi, verzi, negri, gri

Sunt toţi mânjiţi cu balegă

Încât  aş deveni surdo-mut

Şi n-aş mai rosti numele Domnului

Ca să nu pângăresc cele sfinte.

Dar mai există câţiva tineri

Şi câteva tinere

Care mângâie poezia

Şi asta ar putea fi un fel de

A doua mântuire.

DE M-AŞTEPŢI

 De m-aştepţi până la vară,

Am să-ţi cânt ca prima oară

Pe-o vioară

Cânt de boară.

 

De m-aştepţi o săptămână

Am să-ţi împletesc cunună,

Inel vei avea pe mână

Razele de lună.

 

De m-aştepţi vreo câţiva ani

Nu m-oi teme de duşmani,

Care plini, care golani

Strângători de bani.

 

 

De m-aştepţi şi n-am să viu

Să fii sigură că-s viu,

Cerul rubiniu

A zis c-o să-nviu.

PSALM 139 BIS

Dacă voi încăleca bidiviul,

Pe Corbea, El Zorab sau Ducipal,

Tu vei alerga mai repede,

În Cer eşti de la început,

În Pământ ţi-ai pus

Într-o clipită

Semnătura de geniu.

 

Zorile vin înaintea ta

Cum îşi trimitea Făt Frumos

Buzduganul

(Pe vremea când mai existau buzdugane,

Că odată cu ele au dispărut uriaşii,

Locul lor fiind luat

De cei care te mutileză

Cu plasticul).

 

Dar ce nu pricep eu,

Nu pricep nici învăţaţi lumii

Şi nu-i trece prin calculator nici

Lui Lucifer

(Scula aia de s-a crezut oală de noapte

Mai deşteaptă decât meşterul),

E cum îmi citeşti gândurile

Înainte de a se naşte.

ÎNCUVÂNTAT

Dinspre sus

Veneau în tropot frumos sunător

(Ca bătile inimii tale, iubito)

Caii dimineţii

(Sunt blânzi,

Nu-şi arată gingiile

Ca armăsarii nebuni de prea plin

Şi de mirosul iepii grăbite).

 

Dinspre jos

Urca miros de toamnă

Cu salcâmi înfloriţii

A doua oară

(Ca iubirea clandestină a lui Goethe,

După ce-i albise peruca).

 

Între atâtea comori

(De nu le putea ţine nici Abraham la sân

Şi nici Solomon nu le da de cap

Cu toată goana lui după femei)

Nu ştiam ce să fac

Şi am amuţit cu gândul la tine.

 

Minune a dimineţii

Lunecate.

Fructele iubirii

Şi-au împins pescarii mrejele la mal,

Diamantele adâncului lucesc şăgalnic,

Ochii tăi trimit sclipiri de aur

Şi mă fierb ca apa în ibric.

Negustori întind pe largi tarabe

Fructele de mare încă vii,

Luna pare-ascunsă sub copaie

Şi nu ştie dacă azi mai vii.

Lâng-un foc enorm din brazi întregi

Mă visez din nou viteaz pandur

Şi îmi exersez mişcări de vals

Pentru o prinţesă Pompadour

Valurile cântă la comandă

Pentr-un dor ce urcă pe catarg,

Te aştept să te trezeşti la viaţă

Şi să înotăm spre larg. Spre larg.

Amintiri fără suspini

Ce frumoase sunt zilele de vară,

Când aştepţi  să intre vapoarele

În port,

Zarul să pice şase, şase,

Ruşii să se sature de război

Iar negustorii  să scumpească tocmai atunci

Uleiul

Adus de tine din insule cu soare.

O asmenea bucurie aveam când eram tânăr

Şi nici nu simţeam dacă intru sau ies din mare,

Apa lua instant  temperatura corpului meu

(Nu se poate să nu-ţi aminteşti),

Apoi mă înfoiam ca un clapon

Şi urmăream cu coada ochiului

Fetele care se speriau de pieptul meu

Mai păros decât blana de ţap.

Mă scăpase de complex

O franţuzoică,

Zicând că şapte parisieni

Ar da pe mine

Dacă i-aş traduce  în limbaj non verbal

Decameronul.

Ţie, iubito,

Regele îţi va recunoscător

Chiar cu ghilotina

Deasupra capului

Că i-ai spus poveşti despre prinţesa tristă

Logodită cu piatra de pe ţărmul visării.

Seară de primăvară

M-am întâlnit cu vântul serii

Şi chiar ne-am salutat cu mult respect,

Eu îl apreciam că se strecoară

Şi nu acceptă reguli din prospect.

M-a cocoşat de-atâtea complimente

Mirându-se că eu ştiu să citesc,

Avea  sub braţ fotografii cu mine

Din vremea când am refuzat să cresc.

Refuzul e valabil mâine şi la anul

N-am nici-un interes să cresc cu-n rid,

De vrea vreun nimeni să îmi ia iubita

Îi trag scatoalfe ca lui Bazid

Care-a rămas fără vreo patru dinţi

Şi cu o suliţă pân-la prăsele -

De-atuncea Mircea şi urmaşii lui

Au două zeci şi patru de măsele.

Dar vântul continua să joace

Prin plete parcă păru-mi ţesela,

Când ai venit a început să cânte:

Ea e prinţesa ta?  O, la, la-la!

Pretexte cu subtexte

Pentru tine am fost la pădure

Și am cules ghiocei,

Deși ochii tăi sunt căprui

Și va fi nevoie să mă explic

Pentru ce nu am luat viorele.

Iubito,

În această parte a lumii,

Este primăvară

Încât politicienii s-au îndrăgostit

Și nu mai colindă pe sub sălcii,

Bat câmpii și culeg

Frunze uscate.

Un bun prilej să te invit la mare,

Ne asteptă doi pescăruși

Ca doi zmei,

Dacă nu vii călare pe cal

Vino degrabă să-mi spui

De mă vrei.

Psalm de profet

Unde să se ascundă, Domnule,

Oamenii

După ce au pângărit şi găurile de şarpe,

Izvoarele

Şi neclintitele pietre,

Cele pe care îţi aşezai fulgerul picioarelor.

Nici fiarele câmpului

Nu mai au unde să fugă,

Picioarele se se scufundă-n smoală,

Frunze de plastic flutură

Pe lângă păsări

Ca blestemul femeilor sterpe,

Ca bocitoarele de profesie.

Nu am, Domnule,

Ce pune pe mine,

Orice acoperătoare s-ar îmbâcsi

De transpiraţia păcatului.

Pute a baltă stătută

Prognoza oamenilor

Din veacul de acum,

Astfel ca stau plecat naintea feţei tale,

Întins la pământ ca ucigaşul prins

De inamice armate.

Sunt mai gol

Decât neîmplinirile morţii.

Ai milă de mine,

Fiul lui David,

Tătăl regilor

Şi al mulţilor netrebnici.

Căci fără margini e iubirea ta de copil,

Emanuele.

De la un timp

De-o vreme dorm ca pruncii,

Visez sâni enormi

Care hrănesc Africa toată,

Sudamericani catolici

Care nu mai caută salvare la popi

Și mai rămâne o strachină

Să facă și rușii

Un cazan de  smoală cu vodcă.

De-o vreme întineresc privind pe fereastră,

Tu treci nepăsătoare ca autobuzul 666

(Nu cred că ăsta e numărul,

Că aș fi observat,

Eu neavând apetit la nebuni și la demonizați),

Și întorci capul spre mine

Abia când simți că mă plouă

Cu melancolii.

De o vreme nu mai mă interesează

Dacă vine sau nu primăvara,

Tu cânți la pian fără partitură

Și  țopăi moțardiene valsuri.

De-o vreme sunt fulg,

Dar nu mă ia vântul,

Stau agâțat de un zâmbet de-al tău.

Astăzi e ziua

Când mă îmbăt

Cu boabe de rouă.

Ce trup cald ai, iubito.

Declarație de apartenență la viață

De când mă știu

Darurile primite au fost

Mai mari decât așteptările,

Ca un copil care plânge doar

Să-l audă mama că e viu.

Dar ea îl îmbracă în lumina ochilor,

Îl încinge cu ecuatorul dragostei,

Îi ascunde capul între sânii calzi

Ca apa de baie pe care doar ea știe

S-o potrivească

Prin termometrul inimii ei constante.

Azi nici nu se ridicase bine

Întunericul calm al nopții,

Luna, fecioară melancolică, îmi făcea cu ochiul

A resemnare

Și au început să curgă veștile bune.

Nu era război,

Fiii oamenilor coborâseră din pat

Și combinau realitatea cu visul,

Iubirea compunea romanțe

Pe motivul mării fără valuri.

Eu legam silabele,

Rotunjeam colțuri de consoane,

Mugurii îndrăzneau să spargă tăcerea

Ca sânii unei copile

Pe care o deranjează furoul.

Și ai venit.

Psalmul 27 bis

Duhul sădit în mine

Dinainte de naştere

Îmi spune din zori şi pănă-n seară

Să caut faţa ta.

Şi caut, faţa ta, domnule.

Dar mai tare decât mine

E uneori pământul care mă trage

Spre adânc.

Ca o dorinţă,

Ca o poftă,

Cam atrage iarba nările vitei

Şi sângele limba lupului.

Ca o nprăpastie,

Ca un hău.

Nu-ţi întoarce faţa

De la mine, domnule,

Învaţă-mă tu,

Tot tu învaţă-mă,

Îndreaptă-mi paşii

Tremurători ca piftia.

Varinta ardere

Dacă ţi-a fost frică de apă,

Cum şi muntele se fereşte

Şi fuge de oglinda adâncului,

Hai să trecem prin foc.

Începem cu trecutul,

Rănile acelea care-i speriau pe evrei,

Obligaţia leproşilor

De a urla pe uliţă

Necurat, necurat,

Dă-te la o parte,

Curatule!

Noroc că a veni un nazaretean

Şi ne-a curăţat pe tot

Printr-un singur cuvânt:

Veniţi.

Vom lăsa hainele pe ţărm

Aprinse de căldura poftelor.

Eu deja mi-am ars mâinile scriind acest poem,

Picioarele ard cum joacă ursul

Când aude toba ţiganului.

Ard, iar flacăra

Nu dă semne de stingere.