Creola adormită

Ştiu cum te voi trezi, iubito,

Dacă vreun zmeu te va fura

Iţi voi citi poeme-n şoaptă -

Din cele ce alungă ura

Apoi cu-n fluier de alun

Sau poate chiar de abanos

Voi regreta decenii scurse

Când n-am crezut că Făt Frumos

Nu poate merge pe coline

Şi înnopta la mânăstire

Pe când prinţesa lui aşteaptă

Să-i dea jos hainele de mire.

Te voi trezi cu-n simplu hai

Abia rostit lângă ureche

Şi vom pluti pe nori albaştri

Ca visul din povestea veche

Pletele tale vor fi frâie,

Picioarele raze de lună

Calea Lacteie-o să se mire

De frumuseţea fetei brună.

Şi când cu toţi s-or întreba

De eşti Creola sau vreo stea

Eu voi zâmbi, cum fac copiii,

Şi-oi  spune : ştiu doar că-i a mea.

Sfaturi cu iubiri paralele

Întinde-te pe iarbă, iubito,

Şi priveşte cum învăţ să trag brazde,

Iubeşte fierul de plug care despică

Uriaşele pulpe ale întinsei glii.

De n-ar fi fost femeia cuib

De mult s-ar fi sălbăticit

Vânătorul

Mereu la pândă,

Mereu obosit

(Doar ochii verzi care împrumutaseră

Culoarea pădurii

Mai erau vii

Şi păstrau sensibilitate de om).

Am văzut de curând o frunză de salcâm

Cu roua brodată pe margini.

Astfel e gâtul iubitei,

Mi-am zis:

Mărgăritare,

Horă de sori,

Râuri curgând sub duşi,

Lacrimi de fericire

Pentru eternul potir

Al iubirii.

Psalm cu nedumeriri

Nu mai ştiu dacă

Mai priveşti spre mine, Domnule,

Mai auzi sunetele harpei

Când mi se  încordează

Baierile inimii.

Nu de auzul tău mă îndoiesc

Nici de ochiul care ştie

Dinainte

Culoarea urmei lăsată

De umbra mea în pustiu.

De aceea nu ţip, nu plâng, nu mă vaiet,

Nu sunt ironic ca Sfântul Ilie,

Cel ce-i batjocorea

(Pe bună dreptate)

Pe închinătorii la idoli.

Nu mi se clatină credinţa, Domnule,

Dar sunt atât de departe

De calea ta dreaptă

Încât gândul se sperie

Şi inima se face mică şi tace

Ca firul de praf.

Mirii din Baltă Albastră

Aseară am vorbit cu Luna,

Şi fiind prima oară m-am bâlbâit,

Cerul foşnea ca o pădure,

Inima mea s-a despietrit.

Nu că ar fi fost tare vreodată

Dar aluneca spre abis

Cum curg apele-nvolburate

Când porţile norilor s-au deschis.

Eram doar rece ca nepăsarea

Şi nu-mi mai păsa cât e ora,

Pendula din piept abia mai bătea

Când a intrat pe fereastră Creola.

Fata asta, de-i fată, e  cumpănă

Născută în nu ştiu ce zodie

Coboară din nori, urcă pe deal

Şi cu o vorbă mă-învie.

Chiar acum când stăteam la taifas

Ca şi aseară cu veşnica Lună

Mi-a poruncit să uit orice grijă

Şi mi-a aşezat pe frunte cunună.

Nu era din aur sau diamante

Cum se-întâmpla altă dată:

A zis că eu sunt peştişorul de aur

Iar ea broscuţa cu farmec din baltă.

La fontana din pădure

Vine iarna,

Bârfesc păsările,

Singurele care nu au

Griji de încălzire şi hrană,

Fiind asigurate cu poliţă specială

Parafată cu sânge

Că niciuna nu-şi va întrerupe

Stăpânirea cerului

Fără o preaînaltă voie.

Vine iarna

Şi se fericesc făcătorii de sănii,

De case,

Culegătorii de oase,

Fecioare nepăroase,

Aglomerări de mase,

Iar eu cer să mă lase

Chemările duioase

Să mai dau nişte pase

Poate şi ceva clase

Lu cine-şi va mirosi urmele,

Gusta glumele,

Să pipăi merele.

Ce spui. Ce spui,

Se prefăcea duduia vulpe

Că nu pricepe

De ce bat şaua

De pe iepe.

Morr, moooooor,

A zis ursul,

Mor de dor,

De nu-i aşa

Să rămân chior

Şi să nu-ţi zăresc sânii

Fără anchior.

Iar ea:

Minţi ca un om

Te-am văzut în pom

Când m-ai lăsat lată.

Tu nu mori niciodată.

Ultima cuvântare

Era linişte în odaie

Ca înainte de zidirea ei,

Mai linişte

Decât în pustiul

În care i s-a cerul celui de dincolo

De Tibru (era un roşcovan)

Să-şi folosească fiul pe post de miel.

Era linişte doar în casă,

Demonii dădeau ocol

Duelându-se cu furci de oţel,

Erau furioşi că nu vor avea

De ronţăit suflet proaspăt.

L-am ajutat să stea drept,

Cum stătuse întreaga viaţă

(El şi când era doborât la pământ,

Tot drept se întindea)

Nu a spus nimic despre el.

Repeta cuvântul binecuvântare

Se auzeau clar vocalele,

Consoanele erau limpezi.

Dar mai tare se auzeau lacrimile

Care-i ţâşneau din ochii lui

Nevăzători.

Sezon de ceaţă

Ceaţă la mal,

Aş fi strigat,

De eram pe un vas în derivă,

Ceaţă la mal, domnule,

Nici nu contează că Soarele-i sus,

Toţi se risipesc în recile neguri.

E rece în mijloc de zi,

Dunărea promitea să aducă

Vals vienez

Şi curg melancoliile cu forţa

Turbinelor

De la Cazane.

Ceaţă la mal, Domnule,

Bate un vânt cu pietre,

Deşi nu se mişcă nici-o frunză-n copaci.

Tristeţe,

Numele tău e necunoaşterea zilei

De mâine.

Se dă în tata ca la Verdun

Cu nepăsare constantă,

Ucigătoare

Ca pierderea limbii materne

Văzute şi nevăzute

Bobul de grâu stă ascuns

Printre firele de praf,

Abia de-l găsesc păsări iscusite

Să-şi poată hrăni zborul.

Luna stă ascunsă

Când se ceartă îndrăgostiţii

Inconştienţi de valoarea

Privirii.

Tu, poezie,

Fir nevăzut de deasupra

Crestei de munte,

Picior de pescăruş

Pe nisipul uscat,

Urmă rândunicii în albastru de foc

Al înălţimii.

Tu, durere  a facerii,

Moarte cu colţ de elefant

Albă pe dinafară,

Neagră ca păcura păcatului.

Te va scoate fratele meu afară,

De chică te va lua şi te va arunca

În hăul uitării.

Şi se va vedea limpede

Prima rază înaintând

În ritmul poeziei.

Regândire

Nu mi-am cătat copilăria

Pe malul Balasanului.

La Cilieniul care-mi dezvolta muşchii

În timp ce femeile scoteau cânepa

Înmuiată de valuri

Cu apa şiroind leneşă

Printre sânii doborâţi

De războaiele bărbaţilor

Soarele pripea prieteneşte.

Mi s-a spus că în pădurea Ţurţanilor

Marele stejar

Mai falnic decât toate catedralele Evropei

Nu mai există

Doborât fiind de un trăznet alb.

Am zâmbit superior pe sub mustaţă

Ştiind că totul trece.

Credinţa bătrânului meu tată

În Dumnezeu

Era aceeaşi.

Patriarh al singurei încremeniri

Vii.

Povestea nopții

Hei și hai, sări jos din pat,

S-auzi cum curg zorile,

Nu  poți zice că-i păcat

Că nu secer grijile.

Șapte ani și înc-o lună

Mi-am zgâiat ochii la stele

Căutând o săptămână

Să nu-mi simt belelele.

Până ce-o stea a clipit

Mai șăgalnic, mai șiret

De-o vedeam la răsărit

Ca lipită de tapet.

Nici nu sta nici nu pleca

Dar fugea de-tindeam mâna,

Când curgea nu se seca

Doar prin murmur mă-îngâna.

Chiar azi noapte am legat-o

Cu baiera inimi

Și i-am zis: e bine fato

Hai pe mine. Dă-te-mi.

Psalmodiere postmodernă

Cerul nu-l mai pot cânta,

Tra la lui

Şi trai la la

Fiindcă mi-am văzut bur-ta.

Şi-am tot înghiţit caras

După spusa lui don  Marx

Care ne-avenit de hac

Cu burta ce-are stomach.

Nici vreun zeu nu vreau sa-aleg

Fiindcă eu ştiu să culeg

De prin fabrici şi gunoaie

Pentri Jenică şi Nae

Iar acuş

Că vine iarna

Mă cam dau pe derdeluş

Şi mă scarpin cu-n surcel

Ca să iau premiul nobel

Şi să îl aşez

Sub curte

Cui mai pute.

Morala de la Urmuz:

Bivoliţa are mânz.

Plinul golului

Ce bun ar fi un somn în vie

Sau chiar într-un lan de porumb

Rezemat după coceanul uscat

Care niciodată nu-i strâmb.

Floarea soarelui e  încă uscată

Paserile cerului o pețesc permanent

Nu-mi spune să gonesc ciorile

Mai bine rămân repetent

Cum am fost când încurcam plusul

Cu minisul care nu era gol;

Paharul fără conținut înăuntru

Pentru mine-i adâncul simbol

Fiindcă pot să pun înăuntru orice

Și chiar eu să devin oarecine -

De când te știu sunt bătrân aladin

Dar acum anfora e plină cu tine.

Testament , de Nichita Stanescu

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte -
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...

1970

Nichita Stanescu

La cules de nuci

Te aplecasei ca semnul mirării

Dintr-o pagină cu bastonașe

Îmi era teamă să nu aluneci

Deși știam că stai, nu ești lașe.

Dar chiar: unde era să te duci

Când firele trăgeau spre pământ

Iar privirile se-încrucișau frenetic

După un vechi și nou legământ.

Era toamnă numai în aparență

Ca și ieri, multe nu sunt ce par azi

Știu ca nu mi te va lua nicicând vântul

Și invers să știi: te sprijin de cazi.

Te prind între dinți, te strâng în brațe

Te ronțăi cu oltene măsele,

Ești nuca pe  care vream s-o culegi:

Gândurile negre îți iau, dă-mi-le.

Noapte cu noroc

Noaptea acesta a fost cu noroc

Am apucat să prind ielele

Tocmai când secam ca un soc

Iar ele cântau ia-ne, nene.

Adormisem ca mortul sub nuc

Deși știam de mic  că e ghinion

Și tot visam că mă duc și mă duc

Pe un triciclu fără ghidon.

Alunecam ca prostul în gropi

Fiindcă mă orientam după stele

Și așteptam ca nou să mă sorbi

Cum soarele usucă belele.

Abia spre ziuă am priceput

Când am vrut să te strâng în brață

 Că pot să vorbesc, chiar de-s mut

Și că iubirea vede prin ceață.

Urcă pe cai

Urcă pe cai, repede,

Şi vom pleca înspre zori

Nu te griji de tornade

Şi nici de rece ninsori.

Între umăr şi alba bărbie

Te vei cuibări în tăcere

Delicată cum eşti, păpădie

Vei reveni ca-n vechile ere.

Cândva se putea merge pe ape,

Şi chiar în nori se păşea

Lasă şi-acum caii s-adape

Şi coboară uşor de pe şa.

Uită o vreme de vechiul tău trup

Şi lasă uitată gravitaţia ternă

În mersul spre sus nu e întererupt

Iar halta finală-i eternă.

Pe câmpul verde din faţă

Te vei aşterne ca un covor,

Pe unde păşeşti nu mai e ceaţă

Şi nici  eu nu mai sunt muritor.

Certuri de adolescenţi

I-am spus în doară, odată,
Deşi de felul meu sunt discret,
Că am mai cochetat cu o fată
Pe când dansam menuet.

De atunci se tot uită piezişi
Priveşte în jur, e geloasă
Nu vrea să-mi arăt formele-n ginşi

Şi m-ar trimite la urâta cu coasă.

Am vrut să dau oarece explicaţii
Când treceam sub un pâlc de arini
Şi tot împărţeam luna în fracţii
Cum facuseră vreo doi gagarini.

Luna, i-am spus, numai astrul de noapte
Ştie de dragostea mea – şi-înc-o stea.
Şi-a ţipat cât putea, uitase de şoapte
Devenind ca mă-sa: şi dură şi rea.

Voia să ştie pe loc şi acum
Care e steaua şi cum se numeşte.
M-am oprit şi i-am spus în mijloc de drum:
Nu există o alta, doar tu eşti ce este

Glumă cu Lună

Luna, Lunela

M-a-ntrebat de Ela,

Fiind la taifas

De un ceas.

Pe cer

Care un-i ungher

Străluce a viaţă

Până dimineaţă.

Aş lua-o în pat

Dar sunt încălţat,

Pe iarbă

Are cam fi o treabă.

Am piciorul fin

Fiu de rozmarin

Şi degete moi

Pentu portaltoi.

Ideea era 

Că aş vrea ca-n sera

Care începu

Să mă mângâi tu.

Bucuria asinului

Ce norocos am fost:

Mi s-au pus în spinare

Toate greutățile când eram tânăr.

Încercam să număr stelele

Și-mi înțepenea gâtul până la ziuă,

Dar tot nu ajungeam la o sută

Și nici nu renunțam,

O luam de la capăt

De cum se lăsa noaptea.

Duceam pe umeri saci plini cu orice,

Singura pretenție, uneori,

Era să mi-i așeze cineva

Și să-i pot echilibra pe șale.

Uneori chiar fluieram

(Melodii complicate, nu tra, la, la

Că ritmul evreiesc nu-i așa simplu),

Bucurând-mă că am așa

Cocoașă puternică.

Și astfel când m-au ales

Să întru în Ierusalim

De ziua floriilor

Eram tare mândru de

Încărcătura Omului

De deasupra.

(Știu că nu mă credeți,

Dar nu-mi plăcea să calc pe covoare

Și nici pe crengi rupte din copaci).

Povestea nopții

Hei și hai, sări jos din pat,

S-auzi cum curg zorile,

Nu  poți zice că-i păcat

Că nu secer grijile.

Șapte ani și înc-o lună

Mi-am zgâiat ochii la stele

Căutând o săptămână

Să nu-mi simt belelele.

Până ce-o stea a clipit

Mai șăgalnic, mai șiret

De-o vedeam la răsărit

Ca lipită de tapet.

Nici nu sta nici nu pleca

Dar fugea de-tindeam mâna,

Când curgea nu se seca

Doar prin murmur mă-îngâna.

Chiar azi noapte am legat-o

Cu baiera inimi

Și i-am zis: e bine fato

Hai pe mine. Dă-te-mi.

Știm cine e Eminescu?

„Cu un singur volum de versuri — e drept răscolitoare la culme — şi cu unul sau două volume de proză neîmplinită, cititorul român crede a şti ce este fenomenul Eminesou şi ce ne este el. Chiar dacă se mai ridică la unele ori altele din postumele în versuri şi proză, sau dacă deschide ediţia Perpessicius, ce în fapt nu conţine decît poezia, cititorul întîlneşte în definitiv doar chipuri de-ale lui Eminescu, nu însuşi chipul. Iar dacă se ridică la singura ediţie rămasă pînă azi mai aproape de una completă, ediţia din 1914, atunci cititorul află, din pre­faţa vol. I. al ediţiei Perpessicius, că vechea ediţie nu reprezintă nici a zecea parte din ce a lăsat scris Eminescu. Atunci cum crede cititorul că ştie cine este Eminescu ?”

Constantin Noica

Neputințe esențiale

Mă întrebi, Domnule,

Prin infinite semne,

Care vise, care bătăi de aripe,

Cutremure și furtuni,

Adieri de vânt

Și fecioare suave

Dacă vreau să mă scapi.

Vreau, Domnule, vreau,

Dar puterea mea e ca ața de câlți

(Forță de curmei, legătură de tei),

Slabă ca glasul puiului de-o zi,

Fir de păianjen în lupta cu-n buldozer,

Curaj de iepure

Și tărie ca țuica de dude.

Vreau, Domnule,

Dar îmi aluneca picioarele pe gheață,

În nămol,

În mocirlă,

În livezi străine,

Abia de-mi revin la streașină

Când nu mai am de ce să mă prind.

Am coșmaruri, Domnule,

Cum mă prăvăl de pe acoperișul cerului

Și în jurul meu e întuneric.

Domnule, scapă-mă tu,

Că-n nesăbuința mea

Aș fi în stare

Să nu-ți prind mâna.

Al 15/lea poiem postmodern

Se pune virgulă

Între subiect şi predicat

Chiar când subiectul e predicat

Lat,

Iar predicatul e dus

Sus,

Cu iahtul,

Bată-l păcatul.

Se fură fabrici,

Case de bani,

Bolovani

(Ăştia-s golani),

Dar să furi vorbe

Cu probe,

Asta nu-i veste de presă

E poveste

Ministru cu creste,

Preşedinte ce este

La partide

Din tinde.

Un securist

E trist

Că i-a luat locul

Unul cu trocul,

Iar altul plânge

Că n-are-a linge

Blide

Din tinde.

La trebunal

E bal.

OCHI DE VULTUR

Până mai ieri

Priveam ca vânătorul

De lei,

Niciodată n-am dat greş cu suliţa

Sau vorba.

Mi se dusese buhul că sunt bun

La aratul cu un singur cal.

Eu mergeam călare,

El lăsa urme

De mă amuşinau păsările.

Ochii,

Petele acelea

Care lăcrămiază

Ori de câte ori

Văd dimineaţa

Şi mă gândesc

La viaţa de apoi.

Vulturul

Nu cere nimănui

De mâncare

Şi nimeni nu l-a văzut

Văietându-se.

Ochiul e creierul lui.

Asumarea similitudinilor

Înseamă a pleca de la premiza că toți oamenii și toate culturile sunt oarecum la fel, ceea ce este adevărat doar dacă vorbim ”în general”. Comunicarea eficientă nu poate să se desfășoare însă în general, ea având un pronunțat caracter de individualitate. Cei din jurul nostru sau străinii nu sunt interesați de cum se caracterizează oamenii ca ființe, ci cum este interlocutorul concret căruia i se adresează sau care i-a cerut să participe la o conversație. Culturile, la rândul lor, deși pot avea multe elemente comune, se diferențiază esențial, au propriile lor istorii, sunt rezultatul unor tradiții specifice și au suportat inflenețe diferite unele față de altele. Chiar și felul în care și-au asimilat o influență diferă de la o cultură la alta. Limba slavă, de exemplu, a influențat și limba română și limba bulgară și limba sârbă, dar nu pot fi găsite elemente comune de influențare majoră, ci doar cuvinte care au intrat în vocabular. Chiar și atunci când influențele sunt mai consistente, ele sunt diferite și în grade variate.

Soluția recomandată în acest caz pentru a evita nervozitatea și plictiseala este la îndemâna oricui: cultivarea curiozității. O deschidere spre alți oameni, alte grupuri, alte culturi. Cu cât vom observa mai multe diferențe, cu atât vom fi mai receptivi la nou, la schimbare. Și vom fi mai bogați sufletește și cu un bagaj de cunosștiințe în continuă creștere. Acest lucru este posibil doar dacă ne însușim conceptul alterității, după care orice individ și orice cultură sunt un alt fel de ”noi”, dar nu doar diferiți, ci noi (eu) într-o altă ipostază, determinată de timp și loc, de tradiții și receptări altfel împletite sau sintetizate.

Anxietatea,

 Înseamnă a te afla  într-o stare nervoasă ceea ce poate afecta comunicarea, întrucât ești concentrat prea mult asupra sentimentelor tale și astfel nu eşti atent la ceea ce îţi spun ceilalţi. Această stare de anxietate este în strânsă legătură cu scopul comunicării, fiindcă emoțiile pe care le ai când ceri o informație pe stradă nu pot fi comparate cu emoțiile avute la un interviu de angajare. De asemenea, nu pot fi comparate emnoțiile pe care le ai atunci când știi că te adresezi unui interlocutor care are ca limbă maternă propria-ți limbă, cu nervozitatea declanșată de o viitoare conversație în care va trebui să folosești limba receptorului, alta decât limba ta maternă. În acest din urmă caz, ești neliniștit să nu faci vreo greșală gramaticală sau doar de pronunție, nu știi dacă celălalt va fi dispus să înțeleagă de ce nu-i înțelegi vorbirea rapidă (gen ”lovituri de mitralieră” și nu ”foc cu foc”, cum ar fi mai ușor de ascultat). Apar, în acest caz, situații firești, în care chiar interlocutorul, vorbitor nativ de limbă engleză, de exemplu, să folosească fie engleza standard, fie engleza americană, ea însăși cu diferențe destul de greu sesizabile de la un stat la altul.

Anxietatea poate fi determinată și de poziția socială a interlocutorului: cu cât acesta se află pe o treaptă mai înaltă într-o ierarhie, cu atât mai mult vor crește emoțiile. Aceeași situație se regăsește dacă se ia în calcul miza conversației: riscul unei înțelegeri este mai mic într-o discuție declanșată de un subiect într-un grup aflat la un club sau la o cafenea și mult mai mare într-o discuție de afaceri. Este ușor să ne dăm seama că la o întâlnire cu șeful direct, în urma petrecerii unui eveniment neplăcut la locul de muncă, emoțiile vor fi mai mari decât atunci când are loc intersectarea întâmplătoare pe holul instituției.