Vasile Chifor despre personajele lui Petre Anghel

„Personajele lui Petre Anghel nu sunt întrupări abstracte, nu sunt ierarhizate arbitrar prin situarea în tabere distincte - bune sau rele - după un abuziv şi rigid criteriu maniheist, după moda paralizantă a vremii, ci au o biografie certă pe care nu şi-o înstrăinează, sunt în permanentă mişcare şi căutare de sine pe căile pe care le consideră cele mai accesibile psihologiei şi ambiţiilor lor. Unele sunt robii prejudecăţilor, ai concepţiilor şi ideilor perimate asimilate mecanic, într-un regim de automatisme nediferenţiat („Mă fac şi eu că mă dau după vremi", se justifică un personaj, Titi Colan, cu un zel extras dintr-o metafizică particulară). Altele şi-au modificat ideologia doar la suprafaţă, cameleonic, căutând noi forme de supravieţuire, dar fiecare se consumă într-o existenţă proprie intensă, nu puţine tăinuind o dramă, dar îşi asumă acest mod de viaţă prin specificul unor experienţe pe care niciun considerent, de orice natură, nu le poate anula.”

Vasile Chifor, revista Saeculum

Despre propriu-mi debut

Mărturisesc că am fost şi sunt un om foarte răsfăţat de soartă, în sensul că am primit printre alte daruri de la Dumnezeu şi darul de a cunoaşte şi de a mă împrieteni cu anumiţi oameni care îmi păreau şi atunci că sunt personalităţi de excepţie şi trecerea timpului a confirmat că aşa era. Evident, eu nu eram în căutare de piese rare, dar cum spun, viaţa îţi face cadouri, Dumnezeu ne iubeşte aşa cum vrea el, astfel că l-am cunoscut pe Marin Preda când aveam vreo 25 de ani, cred că îl văzusem şi mai înainte, asta nu îmi amintesc, dar când aveam 25 de ani, eram în ultimul an de facultate, am dus un volum de versuri la Cartea Românească, redactorul îmi spusese că este în regulă, că i-a dat drumul, eu mă uitam naiv prin librării şi vedeam că n-a apărut cartea şi mă duc să întreb la editură, cartea mea când apare, că aţi zis că...  . - Păi nu i-a dat drumul Marin Preda. – Păi de ce? – Păi vrea să te cunoască. Mihai Gafiţa a murit la cutremur, un foarte bun editor, genul care ştia să rezolve toate cazurile, să-i calmeze pe autorii nervoşi, să-i amâne cu dedicaţie pe cei care n-o sa fie niciodată publicaţi, să descopere talente şi să rişte pe ele. Și îmi spune, du-te la Marin Preda. Evident că Marin Preda, pentru mine şi pentru toată generaţia mea - îl învăţasem în manuale, la şcoală - era ceva care "nu se există", cum ar zice ardeleanul despre girafă. M-am dus la Marin Preda. -Da, Mon Cher? Dumneata eşti cadru didactiv universitar? -Nu, zic eu. -Păi de unde ştiu eu că eşti cadru didactic universitar? -Nu ştiu. -Bine, Mon Cher, o să dau drumul la carte. S-a repetat şi cu a doua carte, el punându-mi aceleaşi întrebări.

Primele patru cărţi pe care le-am publicat au fost toate la Cartea Românească, având girul lui Marin Preda. Ţin să precizez că v-am spus întâmplarea reală cu Marin Preda, care a vrut să mă cunoască, nu pentru a sublinia că citise el volumul de versuri şi nu putea să doarmă noaptea că nu mă cunoscuse pe mine. În general, aşa făcea cu debutanţii. Să ştie cui dă drumul la carte. Evident, pentru cărţile pe care nu avea de gând să le publice, nu era interesat să-l cunoască pe autor. 

Tot scriind eu, nepotolindu-mă, împrietenindu-mă cu Mircea Ciobanu - şi el trecut acum în lumea de dincolo - un foarte mare poet şi un foarte bun redactor, nu pentru că m-a editat pe mine, ci pentru că a editat treizeci, patruzeci de scriitori care înseamnă azi ceva în literatura română. Deci, avea această bucurie să descopere noi talente şi să le susţină, lucru care, spre tristeţea voastră, nu prea se mai întâmplă astăzi.

O scurtă rememorare

Mi s-a pus întrebarea care este romanul meu preferat dintre cele scrise și am răspuns:

Este foarte greu să am o opțiune după ce am publicat treisprezece romane, trei volume de versuri și vreo zece – cincisprezece cărți de specialitate, care îmi este cartea cea mai dragă, dar pot să spun că romanul, “Fratele nostru Emanuel”, care a constituit debutul meu în proză, după ce în prealabil publicasem un volum de versuri și un studiu critic, este o carte pe care nu aș mai fi în stare să o scriu, în sensul că în ea am făcut ceea ce se poate numi o autoflagelare, evident simbolică, vorbind ca despre un alt personaj.

M-am uitat oglindă, şi nu am avut milă de mine, adică de personajul pe care îl reprezentam, nu în sensul că l-am batjocorit, ci în sensul că am scris fără cenzura tot ce am crezut eu că trebuie scris, motiv pentru care, aproape 100 de pagini din manuscris nu au primit viza cenzurii, iar 40 dintre ele au trebuit refăcute. Refăcute, însemnând scoaterea unor cuvinte pentru că era perioada de agresivitate a cenzurii care se lega de cuvinte.

Vasile Chifor despre „Prindeți vulpile„

„În Prindeţi vulpile (1978), vocaţiei analitice i se asocia voluptatea povestirii, ro­manul fiind conceput în două planuri convergente, mediind impactul dintre struc­turi umane antinomice. Preluând sugestia primului roman, în unul din planuri se medita din nou, dar pe alte coordonate conflictuale, asupra culpei, însă nu atât în sensul identificării ei ori al asumării inconştiente, cât al atitudinii în faţa acesteia. Prezenţa unor zone de umbră obscurizează uneori reflecţia lucidă, calmă, amâ­nând soluţia anesteziatoare: „Habar n-avem de ce trăim, se gândi, ne lovim unul de altul şi n-avem timp într-o viaţă de om să ne legăm unul altuia o rană". În planul al doilea al cărţii se sonda, printr-o tehnică total diferită şi într-un stil care se adapta prea fidel convenţiilor, spaţiul rural, cu o viaţă încropită din tipare, cu multe întâm­plări sustrase unor semnificaţii precise şi revelatoare.”

Vasile Chifor

Vasile Chifor despre Petre Anghel

„ Petre Anghel este un prozator ce stăruie în spaţii epice distincte, cristalizîndu-şi, de la un volum la altul, o for­mulă personală şi adîncind examenul lucid al unui mediu (de preferinţă cel rural) printr-un spor de reflexivitate şi prin însufleţirea unei tipologii variate, şi angajarea personajelor în relaţii şi conflicte de natură a le face reprezen­tative. Problema asupra căreia se insistă în aceste două romane este aceea a puterii. 

În "Lupii la stînă", în care acţiunea e plasată în Vălenii de Craiova surprinşi pe, distanţa unui deceniu (1937—1947), personajul investit cu funcţie exponenenţială, Victor Ionescu, e terorizat de obsesia puterii (de fapt nu numai el), exprimată simbo­lic în „bastonul de aur" al lui Oprică Roşca („stîna"). 

Romanul se deschidea, prin însuşi ti­tlul, semnificaţiilor unei parabole despre mistificaţiile acestei obsesii, la care se consimte prin rîvna şantajului (Titi Colan), prin hazardul şi delirul legionar (Milaşcu Durac), prin oportunism (avocatul Gicu Florescu) sau prin afirmarea de­plinei personalităţi (Ştefan Miu, personaj, totuşi, puţin urmărit de autor, care-1 „uită" deliberat, de unde sentimentul că i se rezervă un spaţiu privilegiat în, eventualele, scrieri ce vor urma).

Un destin aparte va avea Victor Ionescu, stăpînit şi el de gîndul transcenderii propriei con­diţii, fără a-şi estima prea mult posibilităţile şi fără — deocamdată — scrupulul selectării mij­loacelor prin care s-o realizeze.”

Dumitru Micu despre Petre Anghel

”Cu totul altul (față de Gabriel Gafiță –n.n. P.A.) e conţinutul romanelor lui Petre Anghel (n. 1944): Fratele nostru Emanuel (1976), Lupii la stână, Prindeţi vulpile, Şcoala pedepselor (toate, 1978), Sita lui Mamona (1980), Întoarcerea fiilor risipitori (1982), Din­colo de iubire (1984), Oaspeţii bătrânului Catul (1984), Moştenitorul (1986), ulterioare unui volum de poezii (Duhul pământului, 1971) şi unui studiu cvasimonografic (Mihai Ralea şi vocaţia eseului, 1973). 

Primul roman, compus din douăzeci şi şase de scrisori, redactate în tot atâtea zile, supune unui examen minuţios situaţii provocate de recăsătorirea cuiva (tatăl epistolierului) cu o femeie vulgară şi a mamei destinatarului cu un fost amant. Cazuistica este excesivă, dar ea învederează reale posibilităţi analitice. 

Următoarele cărţi au reţinut, totuşi, atenţia mai mult prin crâmpeiele de realitate obiectivă decât prin analiza psihologică: Prindeţi vulpile (de ex.), prin imagini dintr-o cooperativă agricolă de producţie (personajul central fiind însă un medic, Radu Dimitriu, cu probleme de conştiinţă profesională), Dincolo de iubire - prin peripeţiile pariziene ale unui ziarist oltean, Paul Nicodim.

Celalalte romane recompun cu mijloace de-a dreptul balzaciene existenţa lumii româneşti din ultimii peste cincizeci de ani. 

Cuvântul şi cuvintele (1999) e un curs de teoria literaturii.” (Dumitru Micu, Istoria literaturii române, București, ed. Saeculum I.O., 2000, p. 488)

C. Pricop despre romanul ”Dincolo de iubire”

”Eşecul lui (al personajului din carte, n.n.) e spre succesul lui Petre Anghel ca­re a scris un roman amuzant, condus cu o mînă sigură, ştiind să facă dintr-o poveste de dragoste ca atîtea al­tele  o  desfăşurare  de   ironie bine calculată, — reversul unui penetrant simţ de observaţie. „Serio­zitatea" primelor pagini (drumul pînă la Gara de Est) era necesară pentru crearea premiselor „realiste" cărora avea să le urmeze povestea în care primează ambiguitatea. 

„Mîna" auto­rului aproape nu se simte, personajul îşi creează romanul, antrenîndu-1 pe cititor în tribulaţiile sale, aducînd, în acelaşi timp, a fapt real şi a fantazare. Finalul este şi el pe măsura acestei demonstraţii de stăpînire a mijloacelor narative. În mo­mentul cînd lucrurile se complică, Paul Nicodim ia o hotărîre imprevizi­bilă : abandonează, deodată, şi pe atră­gătoarea Eveline şi nu mai puţin atră­gătorul oraş întorcîndu-se, cu primul tren, acasă. Eroul, se pare, îşi cunoaş­te foarte bine limitele, iar autorul are calitatea de a nu-i falsifica natura în nici un fel.!”

Constantin Pricop, Convorbiri literare

Anton Pann despre povestea trandafirului

”Primăvară,-ntâia oară roazele când înfloresc,

C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,

Care cu plăcere multă-n mâna sa cum l-a luat,

Totodată fără veste la un deget l-a-nţepat

Şi întâia sa plăcere ce asupra-i o avea

I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;

Cum şi către grădinarul zise: — Iacă un cusur

Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;

Tu cam te pricepi la multe meserii grădinăreşti,

Ş-asta roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?

— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns —

Şi grădinăria are câte un secret ascuns.

— Nu ştiu, — împăratul zise — asta este treaba ta,

Fă-l ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei capăta.

Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,

Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;

În sfârşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit

Şi mergând la împăratul duse un fir înflorit;

Care-n mâna sa luându-l, foarte bine i-a părut

C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,

Dar la nas când îl duse, zise către grădinar:

— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!

Grădinarul îi răspunse:—Împărate, să trăieşti,

Orice lucru firea-şi schimbă când vei sta să-l altuieşti

Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,

Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,

Care or ca-ntâi să-nghimpe şi să fie cu miros,

Or nici un miros să n-aibă şi să fie neghimpos.

Fiecare poartă câte un răvaş în spate.

Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.

Fiecare să ţine mai cuminte decât altul.

Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos,

d-ar fi cât de urâcios.

Şi

Ce e frumos poartă şi ponos.

Fiecare trage spuză pe turta lui.

Lesne a judeca pe altul.

Că

Nu te pricepi să împarţi un pai la doi boi.

Şi că

Cu ce dascăl lăcuieşte

Aşa carte-alcătuieşte.

Aşa e lumea asta:

Râde om de om şi dracu de toţi.

Dracu râde de porumbe negre şi pe sine nu se vede.

Gura lumii numai pământul o astupă.

Fiecare să leagă unde îl doare.”

Anton Pann

Soacra cu trei nurori

”Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari  de virtute, dar slabi de minte.

O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei.

Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.

Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: “Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i ţărna uşoară!— aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa; ... deşi câteodată erau bănuiele... şi mă probozea... dar acum s-au trecut toate!”

Ion Creangă

Astăzi la (re)lansarea romanului "Umbra lui Ionatan"

Planeta ia act de editarea romanului „Umbra lui Ionatan” prin intermediul editurii Dacia XXI 

prezentă la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus

Sita lui Mamona

O copertă cu oarece cuvinte sub ea! Pentru romanul aista, am primit nişte semnale că să șed cuminte că palestinienii și vecinii lor nu doarme. Și s-o cam hadeverit, că slujile lor băștinoase ascultă de-ăi cu bani și foncții și te scot din cărți când ți-e lumea mai dragă.

 Era/este acolo un personaj Marcu Vizman, devenit Vitănescu, și care semăna cu tovarășul Leonte Răutu, tatăl spiritual al multor manolese, jenici, ștefănici și alți plici cu lipici și cu clinci, cărora le dau cu plici și stropesc cu muscamor, fiindca tot nu au humor.

Dar noi locului ne ținem, parcă zicea un Poet mai ...etern decât ei!

Nu e obligatorie prezenţa, dar dacă lipsiţi...

Vă aştept cu drag la lansarea romanului meu „Umbra lui Ionatan” 

apărut la editura Dacia XXI miercuri, 23 noiembrie 2011, 

la ora 16 la Romexpo, Nivelul 3, Standul Editurii Dacia XXI!

Lupii la stână

Romanul “Lupii la stână” de Petre Anghel degaja o puternică impresie de viață, de firesc. Intâmplările narate, deși fac parte dintr-o epocă descrisă și în alte pagini de proză, aparțin atât prin absența lor, cât și prin construcţia epică în exclusivitate universului social, politic și moral din care fac parte personajele lui Petre Anghel: un târguşor oltenesc trăind dramatice evenimente din anii celui de al doilea război mondial. Eroii cărţii au o remarcabilă autenticitate. Evoluţia lor este urmărită de autor cu o mână sigură. Această evoluţie se face și conform datelor caracterologice, dar și sub influența epocii, a ideilor, a realităţilor sociale care au dominat-o. Important, extrem de important este că romancierul n-a apelat la scheme, la stereotipurile proprii multora din cărţile care au atacat aproximativ aceleaşi realităţi.

Roman de acută problematică politică, “Lupii la stână” , aşa cum s-a mai afirmat, este și o cuceritoare poveste de dragoste, un roman care valorifică original tradiţia fertilă a prozei româneşti, sugestiile unor prozatori ca Gib Mihăescu și Marin Preda. Petre Anghel reuşeşte să îmbine într-o acţiune plină de inedit, condusă cu dezinvoltură, descrierea exactă cu digresiunile fabuloase, ironia, umorul și sarcasmul cu lirismul.

                                                                                                      C. Vișan

Prindeţi vulpile!

„Prozatorul are virtuţi de portretist, dar si de scenarist de film. Scenele descrise se înlănţuie cinematografic. Cartea are ritm, autenticitate, relief. “Prindeţi vulpile” oferă cititorului una dintre cele mai interesante imagini despre satul românesc contemporan, despre schimbările economice şi spirituale petrecute în viaţa oamenilor, despre condiţia intelectualului sătesc.

Investigaţie poliţistă, dezbatere etică, poveste sentimentală, roman politic şi Bildungs Roman, cel de-al patrulea al lui Petre Anghel, impune în peisajul prozei noastre o voce distinctă, un univers uman construit cu forţa unui talent autentic, stăpânind cu dexteritate legile epicului, capabil să încarce cu semnificaţii largi întâmplări de viaţă, dialoguri în aparentă obişnuite .

Subtextul satiric al romanului este încă una din trăsăturile definitorii ale prozei lui Petre Anghel. Satira densă, ironia de buna calitate conferă dimensiuni de eveniment literar apariţiei la Editura Eminescu a acestui roman original de calitate.” - C. Visan

Şcoala pedepselor

‎"Strada Corbilor rămăsese, la data când începe povestirea de faţă, izolată şi liniştită. Casele ei mai păstrau ceva din aerul mahalalei de altă dată, numită, fără ca cineva să-şi amintească de ce, Marginea. Erau aşezate în neorînduială. Curţile acopereau, sub pămîntul netezit, urme de cărămizi şi moloz, îngropate în bombele căzute în timpul ultimului război. Pe terenurile virane se înălţaseră, cu vremea, blocuri de patru sau cinci etaje. Apăruseră şi cîteva vile, cu un singur etaj. Zidurile lor, acoperite cu vopsele proaste, gălbui, bătute de vînturi şi ploi, se decojiseră. În curţi, lîngă un răzor de ceapă ori de roşii, se vedeau ulmi sau piersici neîngrijiţi, crescuţi la întâmplare. Într-o casă abia văzută de la stradă, locuia, de mai bine de doi ani, profesorul Dinu Vintilă, la mansardă, în încăperea de deasupra parterului. Singurul avantaj, în afară de liniştea străzii, era o scară de lemn, pe care putea urca şi coborî fără să întîlnească proprietarii.
Dinu Vintilă terminase Facultatea de litere cu trei ani în urmă şi, deşi nu fusese un student mediocru, nu-şi luase examenul de stat. Anul acesta însă teza trebuia susţinută, era ultimul termen, altfel pierdea postul şi dreptul de a se mai prezenta la examen.

Ajuns aici, nu-l mai putea ajuta nimeni, nici cel puţin relaţia lui de la Minister, singura cunoştinţă cu oarecare funcţie pe care o avea în Bucureşti şi prin care obţinuse postul de profesor suplinitor : un inspector bătrîn, care se numea tot Vintilă şi pe care-l întîlnise la un cenaclu. Erau sau nu rude, nu ştia.
Se apropia miezul nopţii. Strada adormise. Tramvaiele de pe strada Virgiliu, aflată în apropiere, nu se mai auzeau. Dinu Vintilă sta nemişcat, cu paginile întinse înainte. Se simţea incapabil să aştearnă vreun rînd. "Sînt neputincios, se gîndi, am să mă fac de rîs şi faţă de colegi şi faţă de Vintilă." La părinţi nu se gîndea, ei nu ştiau că nu-şi trecuse examenul, erau mîndri de el, avea post în Bucureşti, învăţase bine, îl oprise Ministerul în oraş, aşa se lăudau.
        De cîte ori se gîndea la examen, la cărţi, la planurile făcute cu ani în urmă, îi venea în minte chipul Lidiei, serile petrecute împreună, şi se întuneca, imaginile se suprapuneau una peste alta. O iubise mult, mai mult decît crezuse atunci."

Mai departe... scrie în carte!