Eugenia Miulescu, Tihnă

Iată,

Eu eram glasul celui

Ce-a strigat în fântână.

Numele tău l-am citit

Printre pietre.

Dincolo de marginea zării

Este o vale

Cu turme de oi.

Lasă-ţi urciorul căuş pentru apă

În semn de aduceri-aminte.

Vino,

Şi casă cioplită vom face.

De viaţă

Odăile multe-n lumină

Vor râde.

Vulpea lui Angelake

M-am prins, Ursule,

De ce mi-e mie sete

Când te duci tu la pârâu

Și privești morocănos la pești.

Mi-a fost teamă să nu am vreo boală

Omenească,

Sau, Doamne ferește, să nu fiu

Vreo pasăre fără minte

Care ciripăie la toți trecătorii.

Zise ursul: mor, mor.

Și m-am gândit, cumetre,

Că neamurile tale civilizate

Mai dinspre Nordul cu ghețuri

Au obiceiul să dea mese bogate

Cu pești proaspeți

Și să ivite și prieteni

La ospăț.

Să știi, Ursache,

Că fiind foarte mari geruri

Prin cele părți nevăzute de soare,

Dormitul fără rost ca Măria Ta

Nu se poartă.

Bine, bine, a zis Ursul,

Dacă mai vorbești mult îmi pierd mințile

Și devin alcoolic,

Intră în bârlog

Și dansează,

Spune-mi, mincinoaso,

Că nimeni nu calcă pământul

Cu mai multă eleganță

Ca mine, iubitul tău.

Dimitrie Stelaru, UȘA N-O ÎNCHID

Cum să-mi închid uşa.

cum să intru în fîntina mea,

şi să dorm învelit cu decoruri japone,

cînd cerul gurii mi-e uscat,

şi degetele vor amorfa dragostei ?

Cum să-mi aşez umerii între perne,

cînd furtuna mai dănţuie peste pămînt ?

Uşa n-o închid şi nu dorm —

uşor îmi desfăşor sunetul armelor mînioase

ca fiarele pădurilor virgine,

repezi ca apele cascadelor —

uşor îmi desfăşor sunetul armelor

din litere mici şi adînci.

COPILUL NĂSCUT ȘUI

Scriitorului Dumitru Radu Popescu

Luăm act de prezență,

Uneori faptele sunt mai puternice

Decât cuvintele

(Dar asta doar la popoarele superdezvoltate,

Care s-au hrănit cu rulmenți ruginiți).

În țara lui Negru Împărat,

Cel căruia nu i se vedea moartea

Prin obrazul decolorat de lipsa Soarelui

Și a minereurilor din sânge –

Singura combinație chimică

Prin care omul a avut acces la Spirit -

S-a născut un copil cu cartea în mână.

Ciudățenia e că n-a vrut să moară

Și nici n-a putut fi ucis

De invizibile drone,

Iar părinții nici nu-i observau

Alandăleala.

Întrebi, vechi cărturar

Cu angoase,

Ce se va întâmpla cu frunzele noastre de cărți

În era lui Cont de Plastic.

Nu știu decât că

Puștiul acela zăbăuc

Născut cu cartea în mână

Va scrie ultima pagină

Din calendarul efemeridelor

Și va semna

Ionescu, Popescu sau

Petrescu

(Anghel fiind pseudonim pentru

Anonimi)

Somnul de după amiază

În țara din care vin eu

Soarele confirmă legea gravitației

Și te pocnește exact în cap

Iar mortalitatea depășește

Media globală.

Dar ce lumină, iubito, ce lumină.

Am adormit odată cu ochii deschiși

(Sau poate am visat)

Poposeau vulturii pe umerii mei,

O vrabie și-a făcu cuibiul

Între umăr și gât,

Cum îți ascunzi tu lacrimile când dorul

Este mai tare decât așteptarea.

Dar ce lumină, iubito, ce lumină.

Sparge carapacea, lovește cu săgețile tale,

Am poruncit vulturului,

Dar nu te lega de cuibul iubirii.

Rupe ficatul, chiar de nu va crește la loc,

Dar lasă-mă să le văd creșterea.

Dar ce lumină, iubito, ce lumină.

Și tu ai deschis ochii.

Nu puteai lega cuvintele,

Așa cum tatăl unui sfânt n-a putut povesti

Ce nume va da fiului născut din minuni

Până nu i-a auzit țipătul.

Am dormit, iubito, am adormit așteptându-te.

Dar ce lumină, iubito, ce lumină.

Dimitrie Stelaru, SPRE LUME

Să mă nasc înapoi, în păduri sfîşiate,

cu picioare la legenda de cenuşă

în hăurile ochilor goi de statui

unde ziua n-are Acolo şi Acum ?

Într-una mă petrecură la rîu, ei —

floare cuvîntului suind nave umane

aştept dragostea ? Dar frunzele - porumbei jar

nu mă mai nasc îndărăt

Împăcare cu timpul dușman

Miroase a cer când nu ești singur

Și știi că ești așteptat sub cerdac,

Tatăl îți citește umbra din depărtare,

Dacă te vede uită de oftat.

Îi sunt obosite urechile,

Ochii confundă noaptea cu umeda ceață

Nu mai deosebește plânsul de geamăt

Știe că vii și asta-i e cârjă.

Am văzut o femeie rezemată de gard,

Încuraja bătrânul să nu moară,

Vine, i-a zis, vine curând,

Nu-ți opri răsuflarea,

Nu înceta rugăciunea.

Și m-am dus.

Îmbătrânisem și eu,

Nu mai voia să mă certe.

Eram pregătit să-i răsplătesc tot necazul,

Aveam creioane-ascuțite

Tot să notez.

Domnule,

De nimic n-a mai fost trebuință,

Ne cununasem împreună

Cu timpul.

Soarta nu mai râdea,

Rânjetul ei, cândva rece,

Devenise lumină.

Mărțișor de Tudor

Un ministru l-a trimis la pârnaie

(Nu chiar de pomană,

Că Tudor suna cu goarna

Să-l audă nemții,

Ceea ce nu se făcea pentru un gorjean,

Chit că Oltenia fusese ocupată

De austrieci, nu de friți).

Se susținea că primise bani cu banița,

Fiindcă pe vremea aceea, dragii moșului,

Scriitorii se vindeau scump

(Cam cum se vând acum jigodiile din part-la-menturi),

Iar lui Carolică al doilea

(vorba vine, că el a fost al ultimul

Din multe puncte de vedere)

I-a zis de la obraz:

N-aș cam da mâna cu matale pe gratis

Că amândoi suntem și foști pușcăriași

Și cam negustori,

Dar matale furi cu vagoanele.

Orice s-ar zice,

Precum se vede mai sus,

Pe vremea aia

Arghezi era o valoare,

Iar leul era leu.

Acum se vorbește în șoaptă

(Ca să se înregistreze mai greu)

Că miniștri culturii

Cred că arghezi e

Un fel de aghiazmă ungurească.

Ioi, ioi, ioi,

Așa vorbea bunicul franțuzește

Când vedea câte-o unguroaică pe drum

(Că erau câteva bucătărese prin sat,

La cei mai înstăriți, nu casa și unguroaica).

TUDOR ARGHEZI

Mitzura nu reaușea să iasă

Din adolescență

Iar Tata Tudor, inteligent ca orice oltean,

I-a cumpărat un doctor.

Atunci, un ardelelean

(Un fel de  critic literar provenit din mamă olteancă -

Una din cele mai periculoase combinații,

Un fel de conservă păstrată până la rifuluție

Și trimisă apoi la Paris să fâsâie)

I-a zis doctorului

Că ar fi bine să noteze tot ce face și spune Poetul.

Peste o lună caietul era plin cu

Kha, niu, fciu, pst, pșiu și zât.

Noroc că eu mă dasem de trei ori peste cap

Și, gărgăriță cum eram,

Am văzut ce făcea Olteanul

Și am băgat la cap:

Ispira tiutun și

Exspira poezie, proză, critică plastică

Și mai trăgea și câte o înjurătură

Ca să nu scuipe

(Că nu se făcea,

Omul fusese ceasornicar în Elveția).

Buletin meteo cu sărutări senine

Era o luptă acerbă,

Putea fi absurdă,

Dar în natură nimic nu-i absurd,

Tatăl seamănă cu fiul,

Iar fiul se adaugă altui fiu.

Darwin părea om serios, cu firea întreagă

Și cu fire albe în barbă,

Îmi pare rău de el că a avut o idee fixă

Și în căutarea unei verigi lipsă

A vrut să-mi bage belciug în urechi

Și să-mi dea o coadă –

De unde și vocația securiștilor

De –a se ține de mine),

Dar realitate, crunta realitate

Ante decembristă și post decembristă

(chiar prost, prost-decembristă)

Demonstrează că tu nu ești fiica lui Darwin,

Fie el chiar Charles,

Iubito.

Norii erau într-o superbă luptă

Fără învingători și învinși.

Ți-am spus că bunica se trăgea din

Neamul Dunavăților

(Am dovezi, acte scrise).

De la mine pentru tine

Se plimbau păsările acele albe-gri,

Albe-albastre,

Încărcate cu aburii iubirii.

Dinstre Dunăre spre munți.

Înalți munți, large câmpii

Are dragostea.

Literatura si viata

Literatară „reprezintă” „viaţa”, iar „viaţa” este, în mare măsură, o realitate socială, cu toate că atât lumea naturală şi lumea interioară, subiectivă a individului au format şi ele obiectul unor imitaţii literare. Căci nu este mai mai nobil scop al unui scriitor decât refacerea realității, crearea de vieți pilduitoare sau, dimpotrivă, care trebuie evitate.

O operă de artă nu este izolată, şi, pentru a o „recunoaşte”, este nevoie de o cercetare în ansamblul a cauzelor şi motivelor după care depinde şi care o explică. O operă de artă, un tablou, o tragedie, o statuie, ţin de un ansamblu, de opera totală a artistului, care este autorul ei. Autorul trăieşte într-un timp anume, societatea din jurul lui funcţionează după reguli sau cutume care nu sunt eterne şi nici general valabile, contemporan cu el sunt mai mulţi creatori, formaţi la şcoli diferite, dar și cu opțiuni diferite. Apoi, opera lui având o destinaţie, autorul va fi cu gândul la posibilităţile şi la voinţa și puterea de interpretare a receptorilor.

Dimitrie Stelaru, ÎNTOARCERE

Cîmpul e ud şi verde aplecat,

grîul e ud ca o inimă

în care şapte zile a plouat bucuria.

Eu mîngîi maluri literare

dedesupt cu nave umile din trestii

 îmbrăcat în vis şi aurori

 la mine plecat să mă întorc odată

 la mine.

Dimitrie Stelaru, VIAŢA UMBLA

Pînă cînd oasele mele vor dirija

orchestra cuvintelor ?

Viaţa umblă despuiată peste pămînt

ca o viaţă fără aripi, setoasă

de bolta unde e miezul poetului,

de fata care îşi leagănă pleoapele.

O, poezia e atît de supărată

 că n-o să moară niciodată !

 Vă jur pe culoarea văilor bătrîne,

 chiar pe dinţii lupoaicii din pat.

Eugenia Miulescu, Glasul poetului

de Eugenia Miulescu 

Din ceruri noaptea

Se prăvălea agale

Pământul să-l cuprindă

Îmbrăţişare sfântă

Cu totul să pătrundă

Misterios şi tainic

Zidul cetăţii-n care

Doar visul mai veghează

E visul singuratic

Poetului de strajă

Sărac aflat pe lume

Cu lira acordată

Singur printre străinii

Înveşmântaţi în noapte

Să-nalţe o rugă toată

Eternului său Tată.

Relație reciprocă

„Dar relaţia dintre artist şi societate e reciprocă. Artistul ia din societatea contem­porană ideile care-1 înalţă într-o sferă ideală. În această privinţă, Leveque se exprimă în cuvinte demne de Ruskin. „Nu există artă mare", scrie el, „fără doctrine mari şi, să adăugăm numaidecît, care s-au preschimbat în frumuseţe vie şi s-au văzut realizate în conduita indivizilor..." Ca atare, dacă artistul nu reuşeşte să realizeze frumosul, vina nu îi revine numai lui. El trebuie să se bizuie pe lumea înconjurătoare. „Există un model viu care, neîncetat şi pretutindeni, pozează în faţa ochilor artistului, în salon, la teatru, la biserică, pe stradă; acest model viu e tot omul. Obsedat de această viziune ori mai degrabă găsind-o totdeauna în faţa lui, cum ar putea oare artistul să scape de ea sau cum ar putea-o uita cu desăvîrşire cînd e prezentă pînă şi în propriul lui atelier?" Această idee a lui Teveque se regăseşte aproape literal în observaţiile lui Taine despre caracterul model. Dar în timp ce pozitivismul îşi simte vocaţia de a saluta era modernă şi de a lupta pentru idealurile ei, idealistul adoptă o atitudine mai critică. Laprade se întreabă dacă ideea pozitivistă de progres e aplicabilă la artă aşa cum e la ştiinţă şi tehnică. Perfecţionarea rapidă şi răspîndirea tehnicii poate subordona şi arta simplei industrii.[1]

---

[1] K. E. Everett Gilbert, Helmuth Kuhn „Societatea şi artistul”, in K. E. Everett Gilbert, Helmuth Kuhn, Istoria esteticii, editie revăzută şi adăugită, în româneşte de Sorin Mărculescu, prefaţă de Titus Mocanu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972

Depre creația artistică, dacă nu e mică și e făr-de frică...

Procesul creaţiei artistice se poate  analiza printr-o  mare diversitate de materiale, metode, presupoziţii şi scopuri. Ştiinţa literaturii emite enunţuri şi presupuneri care-şi găsesc originile în filosofie, sociologie sau psihologie. Marx, Weber şi Durkheim nu s-au ocupat special de domeniu, dar i-au arătat totuşi un interes aparte, chiar dacă ar fi să reţinem doar spusa lui Marx că a învăţat de la Balzac mai multă economie decât de la specialişti - evident o exagerare. Inteligenţa, după cum a remarcat Brunschvicg, în Le Progrès de la conscience dans la philosophie occidentale,  câştigă bătă­liile sau, ca şi poezia, se dedică unei creaţii continue, în timp ce deducţia logistică nu este comparabilă decît cu tratatele de strategie şi cu „artele poetice”, care codifică victoriile trecute ale acţiunii sau ale spiritului, dar nu asigură izbânzile lor viitoare.

Fiecare cu norocul lui

Nu mai vreau să fiu japonez

Îmi e bine cu fața la soare,

Chiar acum am ceva de  spus

Despre o roșie cu niscaiva  sare.

Nu-i adevărat că aș fi nostalgic,

Nu am uitat frigul de-acasă,

Dar mi-e dor de mersul prin baltă

Când prindeam broaștele-în plasă.

O să zici că atunci eram tânăr

Sau n-aveam griji, fiind copil,

Și ce-am câștigat că acum sunt matur

Și fac foamea ca să dau jos un kil.

Ce mai tura vura și mersul la vale

Mai bine m-aș retrage la Cuca Muca,

Acolo e umbră și multă verdeață

Iar oamenii chiar au îngropat munca.

Să fie nemții primii la șaibe

Și japonezi la lucru cu mâna

Eu tocmai am ridicat pleoapele

Și Creola mi-așează cununa.

O carte de o valoare inestimabilă

Tortura, pe înțelesul tuturor

A apărut ediția a doua a cărții „Tortura, pe înțelesul tuturor”, de Florin Constantin Pavlovici. Este una din cele mai importante cărți publicată în ultimile două decenii. Cine vrea să știe ce s-a petrecut în România bolșevică, viața din lagărele de concentrare, cum și unde au fost îngropate țărănimea și intelectualitatea română poate afla din lectura acestei mărturii.

„Tortura, pe înțelesul tuturor” este publicată de Fundația Academică Civică. Lectura cărții este ca viața pe un tărâm fantastic, cititorul devine un erou mitic: un ochi plânge, un ochi râte. Florin Constantin Pavlovici nu scrie cu ură. Nu scrie despre el. Scrie despre condiția umană. Pagini întregi dau măsura geniului său literar. Cunosc valoarea cuvintelor, știu ce vorbesc folosind cuvintele de apreciere de mai înainte.

Numeni nu mai știe limba română contemporană ca Florin Constantin Pavlovici. Dovadă acest volum.

Rândurile de mai sus nu sunt o reclamă comercială. Sunt adevăruri despre o carte de valoare, scrisă de un prieten al meu. Vă recomand carte cu dragoste pentru valoarea ei, nu din sentimentalism pentru prietenul Florin Constantin Pavlovici.

Fenomenul cultural

„Produsul spiritual al omenirii, văzut ca un perceptum, în plan obiectiv, poate deveni obiect de ştiinţă. Dar fenomenul cultural are aspect specific parti­cular, este opera unei personalităţi, a unui popor, ca atare el nu încape în sfera ştiinţelor cu concept abstract, întemeiate pe cauzalitate. Sfera culturalului se înrudeşte cu aceea a organi­cului, întrucît stă sub regimul explicaţiei teleologice. Asta în­seamnă că faptele particulare sînt raportate la un scop şi capătă o notă de valoare după proximitatea faţă de acesta. Explica­ţia aparţine practicului, în înţelesul curent filozofic, şi deci n-are de-a face în mod direct cu „binele" şi „răul" din etică, ori cu „frumosul" şi „urâtul" din estetică, deşi cu toate aces­tea sîntem în acelaşi plan.[1] Putem foarte bine să zicem despre un monstru organic că e „rău" întrucît n-a atins finalitatea pe care o atribuim sforţării sale, scopul fiind ratat. Rickert intro­duce în bună măsură istoria în sfera culturalului, recunoscînd totuşi că printr-o parte ea nu se desprinde de materie. „Die Gesohiehte hat itinter anderen gewiss auch, aiber durchaus nicht nur mit Geist zu tun." ² Insă prin toate aspectele ei ea se supune  explicării teleologice comune biologiei spirituale şi celei materiale.
Caracteristica faptului istoric este „die Einmaligkeit", aş traduce, în spiritul lui D. Cantemir, „osingurădatitatea", împrejurarea de a fi numai o dată. De aceasta se leagă con­diţia unui conţinut de o maximă bogăţie prin raport la sfera minimă, spre deosebire tocmai de conceptul abstract unde con­ţinutul e minim şi sfera foarte largă.”

G. Călinescu

---

[1] G. Călinescu, Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.164.

Marin Preda, CĂRŢI Şl EROI

„Nu trebuie să găsim cu orice preţ un numitor co­mun pentru toţi marii scriitori. Poţi să susţii în acest 236  caz, fără să clipeşti, cum de altfel s-a şi susţinut (G. Călinescu), că şi Dostoievski e balzacian, fiindcă şi la el dramele sînt declanşate de existenţa banilor ; Raskolnikov ucide ca să prade o bătrînă ; în Fraţii Karamazov, faimoasele trei mii de ruble ale lui Fiodor l'avlovici provoacă crima în jurul căreia se încheagă drama. Cine ne-ar mai opri însă atunci să spunem că şi Balzac e dostoievskian ? Vautrin nu e un erou de­moniac, care vrea să cucerească Franţa rămînînd în umbră, asemeni" lui Piotr .Verkovenski din Demonii ? (operă care nu datorează nimic nimănui). Şi aşa mai departe, poţi să susţii orice, fără să depăşeşti însă, ăsta e riscul, domeniul speculaţiei gratuite.
Am citit un excelent roman de Hans Faliada inspi­rat dintr-un caz real şi senzaţional descoperit în ar­hivele Gestapoului, în care eroul, un maistru care lucra la o uzină din Berlin, se hotărăşte să acţioneze împo­triva lui Hitler. în timp de 'cîţiva ani, cu o grijă a amănuntelor specific nemţească, depune în diferit.' colţuri ale oraşului mici manifeste scrise de el însuşi în care cheamă la luptă împotriva lui Hitler. Este în cele din urmă prins de Gestapou şi, înainte de a fi condamnat la decapitare, i se smulge ultima iluzie, că acţiunea lui ar fi folosit la ceva : i se arată pe o uriaşă hartă a Berlinului nişte steguleţe înfipte exact prin locurile unde el însuşi depunea de fiecare dată manifestele ; ele erau aduse voluntar de oameni la Ges­tapou şi, cu ajutorul lor, care declarau strada unde au fost găsite, s-a putut întocmi o hartă, şi apoi, prin calcule şi deducţii tehnice, s-a putut stabili după un anumit timp exact strada unde locuia cel care le de­punea. Franz Kafka, cu problematica lui atît de spe­cifică, este deci un scriitor german.”

Marin Preda