Pastel cu plictiseală

Valul care se naşte

Fără loc,

Aerul din ce în ce mai rar,

Mai de negăsit decât caracterele

În Balcani.

Cocorii fac antrenamente,

Rândunelele îşi învaţă puii să rabde,

În timp ce berzele caută hrană

Pe ogoare.

Motanul miroase aerul prin fereastră

În amintirea vremurilor

Când spărgea noaptea

Cu mieunatul antipatic

Chiar stelelor.

La paralela 45

Nu se întâmplă nimic.

Şi chiar aşa :

De ce s-ar petrece

Dacă iarna vine

Vare trece

Iar ruşii n-au und-să plece.

VARIAŢIUNI

Instinctul păsării de-a sări gardul,

Întoarcerea în prag de seară,

Norii care aleargă leneşi

Şi indiferenţi la umbra lăsată pe iarbă.

O lebădă s-a rătăcit pe câmp,

Urmele avioanelor dispar în ceaţă,

Vara aceasta a fost mai ploioasă decât toamnele,

Dacă aş fi tânăr m-aş întovărăşi cu un muson.

Vreo cinci câini

Unul mai lacom decât altul

Înconjoară lebăda,

Ea aşteaptă majestoasă aproprierea lor,

Întinde gâtul delicat ca o întrebare metafizică

Scoate pe cioc blesteme în sanscrită.

Iubito,

Cui voi mai scrie eu poeme

Când îşi va găsi lebăda lacul

Şi tu alesul inimii.

Ciripesc zorile

Ca Spiritul Domnului sunt

De calme,

Ca Duhul care nu rupe

Nimic în cale

Ca vântul cel mai odihnitor.

Şi, totuşi,

Lovesc geamul,

Trec prin munţi,

Sfarmă pietre,

Răscolec minţi,

Pornesc revoluţii,

Declanşează războaie.

Şi nimeni nu suferă

Nu există victime colaterale,

Se usucă lacrimile,

Învie morţii.

La malul mării

Pândesc ca un grănicer umbra ta,

Eşti ca o trestie singuratică,

Salcie pe creste.

Şi gândul mea aleargă

Ca un dor.

Adio, tristeţe,

Vagoanele de melancolie s-au prăvălit

În văgăuna uitării.

Cri-crip, cântă zorile,

Cip-cirip, lovesc zorii

Paginile eternităţii.

Aleluia.

Iar cântă păsările

Până la prânz mai au putere

Să se cheme prin sunete descrete,

Cum hoţii folosesc secretele

Să înconjoare prada.

Cerul părea de dimineaţă

O imensă câmpie albastră,

De parcă menta ar fi dat în floare

Iar tu interpretai

Pe plajă boleroul.

Iar se giugiulesc vrăbiile,

Ca pe vreme când fugeam la scăldat,

Iar ele se drăgosteau în ţărână

Şi nu fugeau

De sub copitele cailor.

Până la prânz

Voi scrie un poem

Despre iubirea

Care

Aduce răcoare,

Stropi de rouă

Peste sufletul în dogoare.

Cald de câmpie

Întâi ameţesc muştele.

Obraznicele, neliniştitele,

Neruşinatele,

Duşmancele,

Curioasele,

Bârfitoarele.

Şi deodată se agaţă de tavan,

Aeroplane ale viitorului,

Stau neclintite

Cu capul în jos,

Sigure că nu vor ameţii,

Iar mintea lor boşevocă

Va putea să renască oricând

Ca revoluţiile în lumea arabă.

Voiam să mai scriu un vers

Dar am obosit,

Aerul e mai de preţ

Decât o idee

În statele ocupate

De comunism

Sau de globalizarea

Cu numele de fată mare

Şi violată

Schimbat în puritate.

Valuri mici, valuri repezi (Botez în Timişul de Sus)

Azi am văzut câţiva îngeri

Trecând peste ape

Blând zbor,

Line unduiri,

Suave aripe,

Binecuvântate clipe.

Şi cântecul lor era calm

Şi pădurea le ţinea ritmul

Şi vântul acompania echilibrul.

Astăzi a fost bucurie în Ceruri,

Încă un suflet a rostit răspicat

Numele Fiului.

Printre brazi şi printre zile

M-aş fi plimbat cu bicicleta

De s-ar fi urcat şi pisoiul

Pe spinarea mea

Iar un ied şi-ar fi odihnit

Burtica

Pe creştet.

Lentilele privirii

Nu au putere să fixeze un ochi,

Tu te-ai ascuns după un brad,

Brazii sunt mulţi,

Cetina plânge,

Tată îmi aminteşte

Că tămâia nu-i sfântă,

Doar Dumnezeu e plin

De iubire.

Renunţ să mai desenez nori,

Chipul tău se prelungeşte

Ca picioarele din acuarela unui elev.

Strig

Fără disperare, mai mult murmur.

Norocul e bun.

Îmi răspunde ecoul

Repetându-mi numele.

E bine.

Sfaturi către Theodosia

Nu-ţi privi picioarele

Când înveţi să mergi,

Lasă botinele să se murdărească,

Praful un este cel mai infect păcat.

Şi ţine capul sus,

Fii mândră ca Floarea Soarelui,

Lasă ochii să reflecte lumina,

Cum macul strânge în el

Căldura îngerilor.

În zare ai să desluşeşti

Cu uşurinţă

O dungă de lumină.

Păşeşte spre ea

Şi fă-ţi brâu

Din curcubeu.

Există un trifoi cu patru petale

Între sânii fiecărei copile.

Lasă-l să crească.

Păstrează mirosul

Dimineţii,

Tocmai am înmuiat pensula

În vopseaua voluptăţii.

Mama ei de estetică.

Athena în apă

Căldură de câmpie

De păduri tăiate

Fără vânt dinspre baltă,

Dunărea trecând nepăsătoare

Spre păsările migratoare din deltă.

Trupul tău reflectat în apă,

Scufundat,

Alunecos ca undelemnul.

Eu

Pasăre stingheră

Pe marginea strandului

Întreb oracolul de la Delfi

Dacă ştie cum pot transforma

Uscatul în apă,

Poteca în pod

Şi să-ţi pot dărui

Castele de cristal.

Eşti pe ţărm,

Plop fără ramuri,

Trestie melancolică

Precum poemul.

ORAŢIE DE NUNTĂ

Hei, dansatoare,

Adolescentă din trestie,

Gumă de mestecat,

Grisino,

Răsfăţato,

Depărtată,

Întârziată la naştere,

Eliberată din puşcărie la

Şapte luni şi trei zile.

Tu, nenuntito,

Curato,

De trei zile încoace

Nu mai pot minţi:

Intru sub duşi din oră în oră

Şi mă spăl de păcate.

Şapte sate late

Şi-alte şapte

Numărate,

Curăţate,

Neumblate

Ţie-ţi vor fi date

Cu-n castel pe roate

Neatins de ape.

PRINTRE VĂI

Printre văi şi printre dealuri

Dansau norii,

Eu ţopăiam ca în copilăria fetelor

Care jucau coarda

Şi murmurau melodii

Într-o limbă

Cu zimţi de drezină.

Printre brazi uriaşi

Desluşeam paşii tăi

De căprioară speriată.

Nu sunt pericole în munţii,

Urşii sunt sătui de singurătate

Şi ies la poteci

Să spună poveşti

Despre ierni nesfârşite

În care poeţii cântau

Zăpezile de zahăr

Şi ploile cu râuri de miere.

Tu îţi scăldai picioarele lungi

În apele iuţi şi reci,

Eu aşteptam pe mal.

Timpul.

Timpul.

Descrierea serii cu Mihai

Inima e un ghem deşirat

Numai bun să-l desjoace pisicile,

Un fel de lună adăpostită

De nori

Şi ninsori.

Pănă la un punct,

Un ceas,

Un anotimp

Când nu se mai face deosebire

Între măr şi păr

Şi curge-n răspăr.

Acum bate la uşă

Tristeţea,

E caldă ca arşiţa,

Îmi e somn

Vreau să dorm.

E iarnă

Şi

Iese fum

Un sătean trage viţelul

De curm.

Mă înturm.

Ceaţă la mal, ceaţă pe creste

Căile misterioase al duhului

Adieri de zefir,

Vânt în mijlocul verii.

A odihnă,

A ploaie sănătoasă

Pentru pământul din adânc

Nu pentru şeanţuri

Şi văgăuni.

Şi cântecul care urcă limpede

Ca aburul din pâine.

Şi Spiritul care slujeşte

Ca dragostea.

Între pământ şi cer

Încerc să nu alunec.

Ritmul

De după ridicarea în două picioare.

Hopa sus, mă îndemna mama.

Sfaturi de matur

Copile, pe deal te chem,

Nu ne vom urca pe munte

Ca Moise

Că legile sunt date de mult

Iar poporul susţine

Că a ieşit din robie

Gata creştinat.

De pe coline

Vezi marile înălţimi

Şi te cutremuri

De puterea creaţiei,

Sufletul freamătă de mister

Şi te îndrăgosteşti

De suflete vii

De pietre

De zbor.

Jos se întind câmpii

Care-ţi colorează ochii,

Opreşte-ţi privirea

Ca să nu-ţi pierzi speranţa.

Deasupra bălţii

Să te întrebi dacă ea

Vrea să fie cu adevărat

Asanată.

Când nu-ţi răspunde,

Numără cocorii,

Caută trifoi cu patru foi

Închipuie-ţi peisajul ţării o orgă enormă

Şi numără silabele

Singurătăţii

Din oricare poem

Scris de Eminescu.

LOCUIRE FĂRĂ ÎNLOCUIRE

Visul meu de copil

A fost să locuiesc într-o scorbură

Şi chiar văzusem un stejar uriaş

În care aş fi încăput

Stând în piciore.

Chiar şi întins aveam loc,

Dar nu am încercat.

Pe vremea aceea puteam dormi

În orice poziţie,

Între timp, am renunţat la poziţia

Faţa în sus

De teamă să nu sforăi

Şi să trezesc îngerii.

Curând, curând,

Vom pleca pe câmpie

Şi vom căuta prin păduri

Adăpost pentru doi.

Caii au învăţat

De la Mihai Eminescu

Să pască singuri

Şi să dea din pleoape

A nepăsare.

Cucul ştie să repete

La nesfârşit

Chemarea.

Tu continui să te miri

De ce nu-mi găsesc locul.

Care loc.

Somnul de după amiază

Oboseala mamei după neşterea

A şapte copii,

Eu, primul născut,

Care mă încăpăţânam

Să trăiesc

În ciuda incompabilităţii

Dintre cei doi părinţi.

Mama nu stingea lumina

Decât după ce privea pe fereastră

Şi constata că nu mai munceşte nimeni în jur,

Tata era puternic ca un taur

Şi-şi consuma energiile mânuind rindeaua,

Seara citea biblia,

Dar între timp,

Trăgea un pui de somn.

Nu ştiu pe cine moştenesc,

Dar după-amiezile

Încep o nouă zi.

Este adevărat

Când mi se reproşează

Că duc o viaţă dupblă.

Una de zi,

Una de seară

Şi una de noapte.

Zarul mi-a căzut mereu

Şase-şase.

Şi nu e măsluit.

Conjuncţie cu pesimisme alungate

Şi intunericul care se ridică

Fără durere, fără ţipete,

Ca timpul care trece peste pietre,

Ca pasarea care alunecă purtată

De curenţi înălţimii.

Razele lipite de frunze

Respiraţia copilului adormit,

Speranţa că nu vor mai muri prin înfometare

Câinii care şi-au slujit stăpânii.

Şi Homer pe care nu mai am răbdare

Să-l citesc până la capăt

Şi peruca lui Goethe nemângâiată.

Şi Solomon cu întorsăturile lui din condei,

Cu clepsidra care curge,

Dar fără mâna omului

Nu se poate răsturna

Şi rămâne ca paharul gol

De pe masa beţivului.

Şi eu.

Şi eu ce.

Şi eu. Da.

Diametrul iubirii

M-au trezit cocoşii,

Întindeau spre înălţimi

Capete mândre ca nişte trompete de aur,

În timp ce măturau rotundul

Pământului

Cu roşcate cozi nepângărite

De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,

Argumentele lui Galilei,

Nici pledoaria suflată în barbă

De îndoielnicul Giordano Bruno

(Sau nici nu le-am citit vreodată

Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),

Dar tot mai cred că pământul

Este o imensă câmpie

Pe care alergăm amândoi

Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina

Cu tatăl tău în prag

Pregătit să ne dea

Ultima binecuvântare.

Diametrul iubirii

M-au trezit cocoşii,

Întindeau spre înălţimi

Capete mândre ca nişte trompete de aur,

În timp ce măturau rotundul

Pământului

Cu roşcate cozi nepângărite

De temerea morţii.

N-am mai recitit de mult, iubito,

Argumentele lui Galilei,

Nici pledoaria suflată în barbă

De îndoielnicul Giordano Bruno

(Sau nici nu le-am citit vreodată

Şi mi-am închipuit că seamănă cu un sân perfect),

Dar tot mai cred că pământul

Este o imensă câmpie

Pe care alergăm amândoi

Ţinându-ne de mână.

Se zăreşte lumina

Cu tatăl tău în prag

Pregătit să ne dea

Ultima binecuvântare.

C. Noica despre limbă

"Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare — ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui —, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne în­ţelepciune ?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles."