Lumea literaturii

Arta literară nu este creaţia esteţilor, cum au crezut teoreticienii secolului al XIX- lea.” Sâmburele artei literare”, nu a încolţit, ci chiar a dat roade mature, plante sănătoase cu tulpină, rădăcină, cu frunze  şi seminţe, chiar în genurile literare tradiţionale, în liric, epic şi dramatic.

Lumea literaturii nu este adevărată în sensul obişnuit al cuvântului, căci nu de lume adevărată are nevoie cititorul, pe aceasta o vede pe stradă, este o lume fictivă.

Această lume este verosimilă, este stranie, are logica ei. Logica lumii literare nu se suprapune peste logica realităţii, dar nici nu este împotriva ei, nu este logica lui Ion Anapoda, este o metalogică.

Se știe ce sunt capodoperele...

„.Când o operă literară nu este capodoperă, ea poate fi operă de talent sau operă de virtuozitate. Cele de talent, în viziunea lui Dragomirescu, interesează numai prin noutatea expresiei şi strălucirea formei, dar odată acestea perimate nu mai trezesc nici un interes.

 La fel de trecătoare sunt şi operele de virtuozitate – o poemă ocazională, un discurs politic, o scrisoare a unei personalităţi artistice.
 Operele de talent reuşesc să aibă succes, să intereseze publicul, să aducă bani autorului, ”dar când  îşi pierd succesul, se învechesc, se demodează atunci când nu mai corespund gustului epocii pentru care au fost scrise”.

Mihail Dragomirescu

Tăcerile la Nichita Stănescu

"Muţenie vorbitoare. Pauza de dinaintea unui cuvânt e la fel de expresivă ca şi cuvântul. E ca şi cum ai încărca o baterie de curent, e ca şi cum ai încărca un cuvânt de întrebări. Din acest punct de vedere, mirarea mi se pare o descărcare de întrebări. 

De altfel, mirarea poate fi declarată starea de graţie a afirmaţiei, nunta afirmaţiei, puritatea şi virginitatea afirmaţiei. 

Cele mai mari versuri ale umanităţii, fie că au formă dubitativă sau nu, tot afirmaţii sunt, ele nu au niciodată pricina unei întrebări spontane şi nici măcar pricina unei întrebări fundamentale."

Nichita Stănescu

Ascultă liniștea

Când vă cuprinde disperarea

(Pe drept, că doar am mâncat

Pâine lângă colții

Șefilor),

Fluierați în gând.

Merge și fluieratul a pagubă,

Că nu e păcat

(Lor nu are ce să le mai ia Domnul,

Vânzându-se de mult lui Mamona).

Dacă vă vâjâie furtunile,

Vescole nebune de umplerea golurilor,

Capabile să răstoarne păduri,

Aplecați-vă la pământ

Și ascultați tăcerea

Dinainte de răsucirea lui

În jurul Luminii solare.

Dacă nu vă mai ascultă nimeni

(Cum fac părinții copiilor,

Copiii părinților,

Fratele mare celui mic

Și el celui nenăscut încă),

Închideți ochii

Și ascultați-vă

Bătăile inimii.

Tocmai vrea

Îngerul să vă spună ceva.

Cercetătorii și talentul

Rene Wellek şi Austin Warren, în volumul lor, Teoria literaturii, afirmă : “oricât de utilă i-ar fi experienţa creaţiei literare, cercetătorul literar are o sarcină complet diferită. El trebuie să transpună experienţa literară în termeni intelectuali, s-o integreze într-un sistem coerent care trebuie să fie raţional, dacă vrea să aibă valoare de cunoaştere.”

Țăranii mei

„Ţăranul din romanul lui Petre Anghel e o „combinaţie" dintre tipul lui Ion al lui Rebreanu şi cel al lui Moromete din romanele lui Marin Preda : „primitivismul” celui care vrea cu orice preţ pămînt, neoprindu-se nici de la crimă pen­tru a-1 obţine, se alătură „vicleniei” cunoscute, acelei „încrederi" secrete („cum au scos-o la capăt de atîtea ori, o s-o scoată şi acum”). 

Personajul lui Petre Anghel este însă, în primul rînd, un luptător pentru marea Unire ; paginile care re­latează evenimentele de pe front sînt verosimile, evocarea luptelor e nu o dată emoţionantă, prin eroismul simplu şi total al tuturora, de la inte­lectualul Anton Scorţescu, la ţăranul Costea Ionescu şi de la generalul Moşoiu la ”sucitul” Dodiţă, încadrarea documentului în firul epic se face cel mai adesea corect, fără a segmenta cursul naraţiunii.”

Ioan Holban, în revista Cronica

Eu și Dealul Viilor. Sau vițăvercia.

„Notez printre reuşitele lui Pe­tre Anghel în acest roman modul de „tratare” epică a personajului istoric a cărui inserţie în­tr-o operă de ficţiune este — se ştie — destul de dificilă ; în ”Dealul Viilor” și ”Zodia vărsătorului de plumbi”, Ştirbei, Brătianu, Marghiloman „tră­iesc" la fel de firesc, ca şi personajele „fictive”. 

Explorînd condiţia umană în vremuri de restrişte (rezumate de un personaj în cîteva cuvinte : „Mi­zerie, foamete, crimă, crimă organizată, război devastator!”), condiţia oamenilor „cinstiţi și  neajutoraţi” mai ales, Petre Anghel a scris în ”Dealul Viilor” şi ”Zodia vărsătorului de plumbi” o carte instructivă, probînd, cu mijloace specifice, posi­bilităţile romanescului de a recupera evenimentul istoric.”

Ioan Holban, ”Ipostaze ale prozei actuale”, revista Cronica, anul XXIV, , nr. 49, 8 decembrie 1989, p. 5.

Francis Bacon și studiul

’’Acela care vrea să se consacre interpretării faptelor trebuie să-şi pregătească şi să-şi orânduiască sufletul în chipul următor : nu trebuie să fie partizan nici al noutăţii, nici al rutinei, nici al antichităţii; el nu trebuie nici să găsească plăcere în a contrazice, nici a se supune ca un rob vreunei autorităţi. Să nu se pripească în afirmaţii, dar nici să nu plutească veşnic numai în îndoială; dimpotrivă, toate cercetările sale să se întemeieze pe un anumit număr de dovezi. Nădejdea izbânzii să-i fie un motiv de muncă, nu de odihnă; să nu pună preţ pe raritate, nici pe greutăţi, nici pe strălucirea lucrurilor; să le preţuiască numai pentru adevărata lor însemnătate; să-şi expedieze treburile personale , fără  ca totuşi să-şi nesocotească interesele. Pătrunzând adevărurile erorilor şi erorile adevărurilor, el trebuie să pună cea mai mare prevedere în cercetarea sa şi să se folosească deopotrivă atât de dispreţ cât şi de admiraţie.’’

Francis Bacon

Aristotel despre realitate

“Există multe lucruri care sunt adevărate şi reale, şi totuşi pot fi şi altfel decât sunt. Este evident că cunoaşterea ştiinţifică nu are nimic de-a face cu ele, iar dacă ar avea de-a face, lucrurile care pot fi altfel nu ar mai fi altfel”.

Aristotel

Adrian Marino și revistele literare

„Nu aș vrea să par polemic, dar singurul abonat al României literare din sectorul 5 poștal al Clujului sînt eu, spre marele scandal al Rodipet-ului, care trebuie să facă de dragul meu un borderou

special. Erau doi, al doilea a renunţat, fiindcă abonamentul este tot mai scump. 

Eu, avînd „mania” aceasta, a revistelor, şi dorind să fiu informat,

continuu cu tenacitate, deşi revista uneori îmi place, alteori nu-mi place, nu discutăm acum despre ea. Fapt este că eu sînt singurul abonat, într-un întreg sector poștal. Aceasta nu îți spune ceva ?”

Alfred Adler, despre cunoașterea omului

”Dacă îi trecem în revistă pe cei care, în haosul care domneşte în domeniul educaţiei, au cea mai favorabilă ocazie de a se iniţia întrucâtva în cunoaşterea omului, constatăm că sunt oameni care încă nu s-au rupt din angrenajul social şi care, într-un fel sau altul, mai păstrează contactul cu semenii şi viaţa, rămânând, în consecinţă, optimişti sau cel puţin pesimişti militanţi, dintre acei pe care pesi­mismul încă nu i-a dus la resemnare. Dar, în afara contactului social, mai este necesară şi o experienţă de viaţă. Ajungem, astfel, la urmă­toarea concluzie: adevărata cunoaştere a omului, date fiind lacunele educaţiei noastre, nu este atribuită de fapt decât unui singur tip de om, „păcătosul care se căieşte", acela care a trecut prin toate mean­drele vieţii psihice şi s-a lecuit, sau cel puţin s-a găsit aproape de o asemenea situaţie.”

Alfred Adler 

Momentul estetic

„Între cunoştinţa teoretică şi acţiunea practică există un domeniu mijlociu, caracterizat printr-un moment de natură deosebită, prin mo­mentul estetic.

Pe când în activitatea teoretică a gândirii noi reflectăm, căutând a stabili diferite raporturi, fie de cauzalitate între lucruri, între conţinuturi de conştiinţă, fie de identitate, în activitatea practică, noi lucrăm, reacţionăm, încercând a utiliza lucrurile, a le modifica după tre­buinţele noastre.”

Petre Andrei

 

Exprimarea opiniilor

„Exprimări ale opiniei, ca de exemplu „acesta este un băţ îndoit", funcţionează în genere în viaţa de zi cu zi ca agenţi neproblematici ai interacţiunii; acelaşi lucru este valabil şi pentru următorul tip de exprimări ale sentimentelor: „Dacă aş fi putut face!", „Trebuia să-1 fi ajutat", „S-a purtat cu mine josnic", „Ea s-a comportat admirabil" ş.a.m.d. Dacă astfel de exprimări dau de o contradicţie, atunci pretenţia de valabilitate care era legată de ele este pusă sub semnul întrebării. Celălalt întreabă dacă afirmaţia este adevărată, dacă reproşul sau autoreproşul, dacă avertismentul sau recunoaşterea sunt corecte.

Vorbitorul trebuie în această privinţă să relativizeze pretenţia pe care a ridicat-o în primă instanţă şi să insiste doar pe faptul că lui băţul i-a apărut absolut sigur ca fiind îndoit, sau pe faptul că a avut senzaţia clară că „el" n-ar fi putut face acest lucru, în timp ce „ea" s-a comportat totuşi admirabil ş.a.m.d. în cele din urmă, el poate accepta explicaţia fizicalistă a înşelării sale optice, care a apărut prin introducerea băţului în apă. Explicaţia va elucida situaţia problematică: anume că băţul care a fost perceput ca fiind îndoit este de fapt drept. într-o modalitate asemănătoare, şi o întemeiere morală va pune într-o altă lumină un tip problematic de acţiune, fie scuzând, fie criticând, fie justificând.”

                                                                                       J. Habermas

Cultura

„Cultura include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate — ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate — la domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabi­lirea, nu a unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia de către celălalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de, regăsire în celălalt. În felul acesta, sferei culturii îi aparţin: datinile, şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură şi muzică, arhitectura, pictura, sculptura şi artele decorative sau aplicate.”

                                                                        Ovidiu Drimba

Când soare, când nor

Mai spune o dată

Cuvântul cel magic

Când se oprea timpul

Și șoptea doar tic-tic.

Vino iar la-întâlnire

Pe drum sau coline

Ca să știi că sunt mire

Îmbătat de sulfine.

Să-ți aduci și năframa

Care se prelingea

(Era vara sau iarna

Oare cine plângea?)

Poți să fii dezbrăcată,

Chiar vino desculță,

Pe o rază de stea

Vom dansa uța-uță.

N-am să plâng de nu vii

Poate nu mă auzi

Eu continui să cânt

Ca vântul în duzi.

Știu, știu că-i târziu.

Dar continui să văd

Seninul din cer,

Eu, cel prins în năvod.

Stilul e omul

A devenit un bun cultural comun butada naturalistului şi scriitorul Georges Louis Leclerc de Buffon, care, în secolul al XVIII-lea în Discurs asupra stilului, a afirmat ”Le style c’est l’homme-meme” (stilul e omul însuşi). 

Această afirmaţie ne pune în gardă şi ne obligă să privim omul în totalitatea manifestărilor lui, văduvindu-ne de iluzia că suntem Noi doar în intimitate ori doar în laturile pe care vrem să le expunem reflectoarelor. În realitate, omul este caracterizat de gândul său, de trăirea sa, de haina pe care o îmbracă şi de vorba pe care o rosteşte. El este caracterizat chiar de tăcerea lui.

Specificul artistic

Pentru ce este studiat un autor? 


“Este studiat fiindcă este om ? Sunt atâţia oameni pe lume asupra cărora nu se opreşte nimeni. Pentru că este scriitor? Sunt atâţia care, în cel mai bun caz sunt doar citiţi, restul nu ne interesează. Pentru că reprezintă o naţiune? Şi alte personalităţi o fac. 


Pentru că sunt spirite de excepţie a căror valoare depăşeşte cu mult nivelul mediu? Sunt pictori, fizicieni, fotbalişti etc. care fac asta şi totuşi nu-i studiem. 


Iată răspunsul a doi teoreticieni: 
”Noi urmărim mai ales să descoperim ceea ce este specific lui Shakespeare, ceea ce face ca Shakespeare să fie Shakespeare; şi asta este, evident, o problemă legată de individualitate şi valoare. 


Chiar şi atunci când studiază o perioadă, o mişcare literară sau o literatură naţională anumită, cercetătorul literar se va ocupa de acestea ca individualităţi cu trăsături şi însuşiri caracteristice care le deosebesc de alte grupări similare.”

Arta, exercițiu absolut

Arta nu este însă un obiect de consum şi nici nu-şi poate asuma răspunderea să hrănească naţiunea, fie această hrană doar spirituală. Arta ţine mai mult de absolut decât de interpretarea relativă. Dimensiunile ei cresc mai ales pe verticală şi se întind mai puţin pe orizontală. Fiind absolută, arta nu este nici dinamică, nici statică, întrucât, aşa cum s-a arătat, absolutul cuprinde şi dinamicul şi staticul, forme de existenţă relative". Caracterul de lucruri ale operelor de artă nu indică, pentru sensibilitatea de azi, un aspect vulgar şi extern. Brâncuşi îşi numea operele proprii lucruri. Fiind lucruri, operele de artă pot fi construite. Pornind de aici, cercetătorul poate să-şi definească mai lesne terenul, iar activitatea lui să capete şi consistenţă şi autoritate.

În acest caz, deşi formează o lume armonioasă în sine, rotundă, foarte aproape de perfecţiune, şi uneori chiar perfecţiunea însăşi, opera de artă nu poate fi doar pentru sine "ca obiect real şi izolat", ci este pentru public, pentru oamenii care o citesc, o contemplă şi o gustă. Aşadar, o operă de artă, un poem, un roman, devin o formă de comunicare cu oricine stă în faţa lor, întârzie o clipă (sau mai multe) şi este interesat să le "audă".

Rolul artei la Hegel

Hegel ne atrage atenţia că operele de artă nu sunt elaborate pentru a fi studiate sau pentru a demonstra erudiţia autorilor, dar cu toate acestea ele, trebuie să fie "nemijlocit  inteligibile şi  gustate". Arta, crede el, nu există pentru un mic cerc închis format doar din câteva persoane culte, ci ea "există pentru naţiune în totalitatea ei.” 

La ce sunt bune artele și științele

Ştiinţa şi artele sunt utile în măsura în care îl descoperă pe Dumnezeu ca singurul creator şi stăpân al lumii, altfel sunt simple surogate ale desfătării, unelte care ne-ar putea ajuta, eventual, să putem trândăvi. 
Iar cei care posedă înclinaţii şi deprinderi legate de ştiinţă şi artă, dacă înţeleg cu adevărat rostul lor, sunt modeşti şi nu îngâmfaţi. Abia omul inteligent şi cult realizează distanţa infinită dintre ignoranţă şi cunoaştere, dintre întuneric şi Cel care este cu adevărat Lumina Lumii. 
Ignorantul şi cel nenăscut din nou vor spune sau vor crede, dimpotrivă, că sunt bogaţi, ştiu totul “şi nu duc lipsă de nimic”.