Proverbul din capul 27

Nu te lăuda cu ziua

De mâine,

Că un se ştie

Dacă va fi a ta.

Nu te lăuda nici cu astăzi,

Că gura ta poate fi mincinoasă

(Te-ai obişnuit atât de mult

Cu dedublarea

Încât nici numele

Nu ţi-l mai ştii corect

Şi-i dai sensuri

Pe care tatăl tău nu le mirosea:

A nu este acelaşi

Pentru toţi muritorii).

Dacă te va jigni un prieten

Spunându-ţi adevărul crud,

Să fii mândru:

Mai este cineva

În afara Celui de Sus,

Care-ţi cunoaşte puterile

Şi crede că te vei îndrepta.

Omul cu minte vede groapa

Din faţă,

Numai proştii merg spre ea râzând

Crezând că şi prăpastia

Poate fi înşelată.

De-a joaca sub Lună

Iată că nu vin la-ntâlnire,

Lună,

Sunt supărat ca văcarul pe sat

De când te-aştept

Sunt mai sărac

Îţi faci de cap,

Fetiţă,

Când te strig nu răspunzi

Te-ascunzi sub prispă

La taină cu surzi.

Hai, ai ieşit

După nori

Am vorbit prostii,

Credeam că m-ai trădat

Şi-aveam fiori.

Nu, nu sunt beteag

Îmi e doar frig,

Dâ-mi lacrimi de stea

Să  le ling.

Toamnă timpurie

Eugeniei, in memoriam

Pata de lumină,

Doamnă,

Nu mă lasă-n

Toamnă.

Nici în iarnă

N-am zăcut

Ziceam la pisică

Zât.

Că îmi căuta

Spinarea

Şi chiar îmi jenase

Narea.

Lângă pieptul meu

Viril

E de ani numai

Pelin.

Că aveam

În glastră floare

Cu ochi clari

Ca de cicoare.

Şi-a plecat pe înserat

Călătoare

Şi de-atunci murmur în barbă

Unde-i oare.

E în cer

Sau chiar în nori

Când se strâng în cârd

Cocori.

Poem în petale cu ţepi

Încă te plimbi

La polul Nord

Şi nu îţi pasă

Că am cord.

Şi că pe-aici

La polul Sud

Eu stau sub Soare

Şi asud.

Dar nu de cald

Sau de durere

Ci din amor

Din alte ere.

Când tu priveai

Cum joacă valul

Doar eu îţi desenam

Ovalul.

Şi-am tot privit

Ca un nătâng

Pân-am găsit

Chiar rima plâng.

Nu vreau să spun

Că din adins

Te-am blestemat

S-ai părul nins.

Dar dacă mergi

Prin văi cu apă

Pe mine calci.

Piatra nu crapă.

Ar fi bine

Ar fi bine, doamnă,

Să culegem frunze

Dacă tot e toamnă

Cu miere pe buze.

Semănai mai ieri

Cu-o cireaşa-amară,

Luna de trei seri

Te cătă pe-afară.

Ca de la cireaşă

Parcă-ţi luasei gura

Eu ca într-o faşă

Ţi-aş fi strâns făptura.

Nu ştiu cum miroase

Trupul tău ca lintea

Cu mişcări făloase

Dar mi-a plecat mintea

Prin nori şi poiene

Umblă prin coclauri:

Când tu îmi zici nene

Eu gândesc la lauri

Ca să-ţi ţes coroană

De prinţesă pură.

Nu-mi spune că-i vană

Strânsura din şură

E un pat molatec

Din fire de fân -

Vis de vechi edec

Ce te-aşteaptă-n sân. 

Vis spre ziuă

Te-am văzut prin ceaţă, iubito,

Deşi nu-mi obosise privirea

Şi nu încurcasem litera din cărţi.

Erai ca un plop singuratec,

Cu piciore înfipte în iarbă

Şi jucai baschet cu cerul.

Aş fi ţopăit alături şi eu

Dar aruncai prea de sus întrebările.

Sunt un terestru, iubito,

Sunt casnic ca un metusalemic motan.

Ochii mei privesc

Prin geamul timpului

Şi te apropii cu gândul

Oricând îmi e frig.

Te-am văzut prin ceaţă, iubito,

Eram cu mâinile în jurul tău

Şi dansam.

(Adormisei la mine în poală:

Picioarele mele

Căpătâi).

Andrei pe drumul mare şi pe poteca îngustă

Andrei

De multe ori a păţit-o

Că era frate cu Petru

(Bolovănos şi cam bătăuş,

Deşi mamă-sa îi spusese

Să mai stea pe-acasă

Că destul o să plece haimana

De la locuinţa soacrei).

Şi cum mergea cu fratele lui

Mai mare pe drum,

Pe vremea când îl chema

Kifa

(Probabil avea mereu

O chiflă în buzunar,

Tare ca piatra

Şi voia să spargă

Cu ea

Capul unui soldat roman

Cu funcţie mare),

Habar nu avea ce se întâmplă

În adevărata lume

A universului.

Noroc cu Andrei

Care avea auzul fin

Şi urechea şi mai fină.

De cum l-a văzut

Pe Învăţător

I-a şi zis

Lui frate-său, scandalagiul:

Nene,

Bă neicuţule,

Bagă la cap ce-ţi spun eu.

Să ştii că noi l-am găsit pe Mesia,

Singurul care-o să-ţi închidă gura

Şi-o să-ţi desfacă inima.

La un cadran

Cum încremenise poarta

În spate

Şi cum uitaseră ţâţânile sa scârzîie la deschidere.

Mută e lumina

Care sărută chipul.

Nu întinde mâna,

Pomul e sădit

Să invite,

Păcatele sunt şterse din catastif

Când apar zorii.

Căutasem floarea de colţ

Într-o primăvară

Şi am primit

Răspuns

În mijlocul iernii

Când nu e bine să mori.

Mori acum, zise vulpea.

Nu mor, nu mor,

A răspuns ursul

Intrând în bârlog.

Cum încremeneşte poarta

Dacă nu mai bat

Razele Lunii

Printre ramuri de brad.

Constanţa Buzea

Unde pleci, Poezie,

A întrebat vântul

(Era adiere de toamnă,

Nu cu spaimă de crivăţ,

Nu uscător de verdeaţă:

Vânt, ca orice călător

Pe bunul pământ

Blestemat

Să dea şi mărăcini).

Pe cine întrebi,

Cui să mai vorbeşti,

Cine şi ce ar putea să răspundă.

De ce să răspundă.

Restul nu e tăcere,

Cum a zis un mare Dumblu Ve,

Nu e totul literatură, cum a zis un

Epigramist,

Abia dacă s-ar putea spune despre înviere

Că e totul

(Când şi fiindcă

Are şi ea ceva în spate

Şi înainte).

Noapte bună, prinţesă

(Aici parcă simt ceva

Poeţii)

Psalm de Sabat

Ce scurtă-i viaţa, domnule, ce scurtă,

Şi cât de repede se condensează

În ultime decade.

Cât de uşor dispare

Urma vulturului pe cer

Şi ce fără urlete

Priveşte pasărea

Cuibul până mai ieri încălzit.

Calumul apei care izvorăşte din izvor,

Liniştea Lunii care alunecă

De cu seară,

Frunza întorcând spatele

Când e dogoarea prea mare.

Mama care a întrebat de mine

Şi nu i-a putut da nimeni

Răspuns

(Nu se inventaseră încă

Medicamentele

Pentru uciderea dorului).

Câtă ordine în toate,

Domnule,

Pe care încet-încet

Încerc s-o pricep.

E ceva care nu-mi intră în cap,

Domnule:

Minunile pe care mi le faci zilnic.

Darurile tale

Arată goliciunea zeilor

Iar ei, de-ar avea picioare,

Ar rupe-o la fugă.

Singur Ulis-se

Urează-mi noroc, Penelopa,

Omul ştie când pleacă

Dar nu are habar când se-ntoarce.

Astfel şi altele multe

Şi cu drepte în cumpănă

M-a învăţat tata, meşter la pierderi.

La mine a altfel norocul:

Ştiu când mă-ntorc

Dar zilnică-i fuga.

Alerg desculţ pe pământ,

Îmi era prieten cândva,

Mă culcam pe el căpătâi

Şi nu mai voiam aşternut,

La rană-l puneam

Şi roşul devenea alb văzduh.

Trimite vântul

Să bată în pânze,

Nori să prăvale,

Fulgere scapere.

Ardă pământul,

Scaldă-mă apele.

Între cer şi pământ,

Pe ape, în adânc, în văduh

Te voi aştepta

Ca săracul comoara.

Desen în tuş. Negru

Am văzut azi o femeie bătrână

Ducând pe umeri

Un lemn uscat.

Lemnul era mai mare decât ea,

Dar nu ştiu cât de greu

(N-am mai cărat lemne în spinare

Din adolescenţă,

Pe atunci aş fi cărat şi munţi

Că să-mi arăt

Că pot să-mi înving gravitaţia).

Ieri

Un bătrân trăgea

După sine trunchiul unui copac.

Buşteanul era drept,

Bătrânul era cocoşat

Şi-şi ducea anevoie trupul.

Era şchiop:

Lemnul îl ajuta să nu cadă

(Verbele se conjugă

Începând

Cu trecutul

Şi cu stupidul

Mai mult ca prerfectul).

Soarele îşi vedea de mersul lui,

Ieşeau aburi din pământ

Ca în zilele bune.

Adia vânt cald

De toamnă blândă.

Bătrâna nu avea chip.

Bătrânul nu avea chip.

Poate nu ştiau că li se furase

Imaginea.

Mergeau aplecaţi

Cu faţa în jos.

Nu-i învăţase nimeni

Să privească

În camera de luat vederi.

Oamenii bătrâni ştiu

(Le-au spus bătrânii lor)

Că stăpânii

Nu au ochi.

Banalităţi în staniol de un pol

Prietenul meu Muky,

Cel mai iubitor motan

Din câţi am avut

(El fiind primul

Şi singur fi-va)

Doarme ca un copiloş

Cu capul pe pernă.

N-o va duce mult aşa,

Va veni pe braţul meu

(Tot ca un copil)

De îndată

Ce mă voi duce în pat.

Aş fi putut să grafiez

Rândurile întregi,

Să nu mă întrebe lumea

Bine, bine, te priveşte

Ce-ţi face mârtanul,

Dar de ce-ţi baţi joc de noi

Pseudopoetule,

Şi ne vinzi drept poezie

Banalitatea din odaia ta,

Creierul tău,

Neputinţa ta.

Dar despre poezie

Era vorba, prieteni,

Doar că n-am ştiut

Să mă exprim.

Data viitoare

Eu voi dormi

Sub braţul Creolei

Şi atunci să vedeţi

Proză.

Drame nu servesc, avem a mulţumi.

Iar şi iarăşi

Iar am dat de stele-n apă,

Făr să sap cum fu îndemnul

Celui ce-a fugit de lacrimi

Ca să se găsească-n gând.

Iar am găsit apă vie

Într-o frunză şi un strugur,

Doar privind am ameţit

Şi am devenit lunatec.

Iar am fost cam melancolic

(Chiar bătut în cap aş spune),

Soarele îmi voia chipul,

Luna m-aştepta la gard.

Peste dealuri colorate,

Peste râul lin şi suplu,

Iar fusei primul născut

Şi cu dreptul de-a fi rege.

Nu-mi treceau prin gând prostii

Dacă nu primeam răvaşul

Unde scrii că Împăratul

Ţi-a cerut să-i caţi urmaşi.

Psalmul 9, mai mult din minţile mele puţine..

Ştiu că multe nu voi face

Că nu voi sau nu pot,

Dar îmi voi lăuda Creatorul

Toată ziulica

Pentru ce a făcut pentru alţii

Şi face pentru mine

De parcă doar eu m-aş afla

Sub soare.

Mi s-au suit câţiva în spinare,

Nu le-a păsat că sunt mulţi

Şi sătui,

Mai şi trăgeau în jos.

La fel au făcut

Şi fraţilor mei,

Până le-a zis Domnul:

Hai, paşli, sălbaticilor,

Paşli Vilma  na turbincă.

Nu ştiu precis

În ce limbă le va vorbi

Celor de acum

Dar ştiu sensul.

Va fi un fel de

Apa trece,

Iar pietrele rămân

Şi pământul de sub ele

Va da roade.

Stelele-n palmă

Ce concurenţă loială

Pe cer,

Fiecare luceşte în ritmul anume,

Se plimbă unde vrea

Singura grijă să nu deranjeze,

Au încercat oamenii să imite

Democraţia

Şi s-au ales cu domnia

Neisprăviţilor

Neştiind că stelele au stăpân.

Ce tăcere seamănă în jur,

Tăceri vorbitore,

Cuvinte şoptite

(Aminteşte-ţi cum te chema mama

Cu infinite tonuri

În glas,

Aşa cum macii în vară

Nu se mai satură

Să-şi schimbe

Hainelşe roşi

Dezvelindu-se clipă de clipă

Sub aceeaşi faţadă a luminii).

Iubito,

Nu te bloca într-un simplu poem,

Fie el al Marelui Emin:

Sunt infinţi luceferi

Sub cer

(Eu însumi am cules un buchet

Până-n zori).

Deschide pumnul.

Deschide ochii.

Când te vei trezi:

Unul e la tine în palmă.

Unde se întâlneşte

Linia vieţii

Cu soarta.

Negustorie estivală

Dau Luna,

Lăsaţi greierii-n pace

Să danseze după bunul lor

Plac
Şi să asculte poftele inimii

Până pier.

Nu mai fiţi siguri că ei nu adună

Şi de n-ar aduna  care-i problema

Când nu v-au bătut niciodată

La poartă

Şi nici din hambare

Nu  s-a impus alungarea.

Vă las Pământul,

Nici ei n-au nevoie de el,

Folosesc numai spaţiu dintre şi dintre

Pentru a umple cineva golul.

Vă dau Soarele

Dacă nu vă mai lăsaţi

Păcăliţi de Voltaire

Şi de iluminaţii din noapte

Sau scientiştii de

Galbeni.

G. Bacovia, Estetic urban

Oraşul seara...
Şantiere în repaos.
Şi firme scrise
Din becuri înstelate.

Oraşul seara...
Pe o piaţă
Cu sclipiri de fier
Claxon, armonic, a sunat.

Foburgul
Cu bachice dorinţi,
Şi cugetări
De opere văzute.

Oraşul, seara...
Din statica uitării, -
Destul frumos,
Destul departe.

Marcel Gafton, Deschidere

Rănile mele cred în mine,
mă cred pe mine - tot,
adânci şi multe, puştance, adulte,
dar eu nu cred în ele,
eu nu le cred lor,
eu abia le-aştept vindecarea,
abia aştept să treacă.

Niciuna măcar stea căzătoare
şi făr'de urmă pieire,
mie îmi spun despre mine
fiecare în parte, amănunţit,
flacără-n spic mă luminează
văzului orb de mine,
ochilor mei
de mine orbi.

Nici uituceală - păstrare-s
de scrisuri apăsat vii,
cerneală de umbră, vineţie spre tandru:
cu mine adunat creştet
orbului ce-l cheamă pe nume din mine,
ochi în ochi cu toate odată,
ochi în ochi cu fiecare în parte,
ochii mei aburesc încordare,
orbul din mine văz abureşte.

Faţă neştiută ca şi a lunii
(fără de riduri)
de faţa orbului se-alipeşte.

Toate odată şi fiecare în parte
scrisul în abur şi-l spală,
până-n rărunchi mă scrutează rănile mele.

Eu uit de ele,
uit de toate şi de fiecare în parte
silabisindu-mă.

Al. Philippide, Priveşte cum zboară norii

Priveşti cum zboară ca nişte continente 
Desprinse dintr-o veche planetă istovită. 
E-o vreme pentru visuri potrivită. 
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut, 
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire, 
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum, 
Cu sufletul deşert şi mintea arsă, 
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă 
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare: 
Să te desprinzi din tine şi să zbori 
Asemeni continentelor de nori 
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur, 
În care nici o amintire nu vibrează, 
S-ajungi în calea ta văzduhul pur: 
Miraculoasă, veşnică amiază...

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939