Marin Preda preia de la prozatorii
realişti de dinaintea sa – Creangă, Caragiale, Slavici, Rebreanu, Cezar
Petrescu, Camil Petrescu – toată zestrea acumulată de aceştia în arta
scrisului: claritatea, logica acţiunii, dialogul activ, punerea în scenă a unei
acţiuni, accesibilitatea, gustul pentru lămurirea unei întâmplări. Cu el încep
însă şi alte direcţii în proză: atât în ceea ce priveşte esenţa, fondul adică,
dar şi în ceea ce priveşte stilul, forma în care comunică noile adevăruri.
Odată cu Marin Preda, ţăranul, de pildă,
încetează să mai fie o fire primitivă interesată doar de pământ, de grija zilei
de mâine şi, din când în când, şi de o aventură galantă, provenită din insticte
ce apar şi la păsări de vreo două ori pe an, cum ar fi zis Eminescu. Ţăranul nu
mai este doar un trăitor. La Marin Preda, acest stăpân al pământului îşi
cunoaşte locul sub soare, îşi ştie sau îşi intuieşte drepturile, are o famile a
lui, un rost, judecă istoria şi se integrează în eveniment, cu sau fără voia
lui, îşi judecă faptele, judecă vecinii, guvernanţii, regele şi timpurile şi
timpul.
Deşi nu a confundat niciodată arta cu
alte componente ale spiritului, Marin Preda a fugit şi chiar a dispreţuit
evazionismul : pentru el scriitorul este un om al cetăţii, dar nu un agitator,
ci o fiinţă care se lasă impregnată de realitate. Pentru un scriitor, în
viziunea sa, nimic nu este … apoetic sau aprozaic. Sunt puţini scriitorii cu o
ureche atât de fină ca a lui Marin Preda. El detecta suferinţa umană, bucuria
şi nenorocirea, auzea stomacul care rodea în gol şi inima care bătea
ştrangulat. Spre deosebire de alţii, care considerau că trebuie să se confunde
cu gloata pentru a-i lua pulsul, Preda era un singuratic, un mare singuratic,
care prefera ca la el să ajungă realitatea filtrată. Prefera să audă vuietul
mării din depărtare, nu de pe ţărm. În acelaşi timp, voia să se confrunte şi cu
alte opinii. Preda nu pleca niciodată de la premiza că realitatea văzută şi
auzită de el, sau, mai ales, ce a înţeles el, este definitiv. Culegea impresii.
Pentru el rolul întrebării era esenţial. Socotea că adevărul nu stă în răspuns,
care oricum poate varia în raport cu interlocutorul, ci în întrebare. Şi, de
fapt, în felul cum s-ar putea justifica un răspuns. Acel pe ce te bazezi?, rostit de
atâtea personaje, este esenţial pentru judecata lui Preda.
Marin Preda a meditat îndelung asupra
actului creaţiei, care, şi pentru el, care scrisese mii de pagini, era un
mister. N-a încetat să se mire şi să se întrebe de unde vine talentul şi cum se
manifestă, ce anume justifică o pagină bună şi ce o frază proastă care strică
totul. Cel mai mult îl fascina momentul începutului, clipa în care scăpa de
obsesia paginii albe. “Există, atunci când scriem o carte, momente când vin spre
noi tot felul de lucruri care se potrivesc cu ce dorim să facem, vin aproape
fără să le căutm. E un moment misterios şi e cel mai fericit pentru scriitor:
toate elementele de care are nevoie pentru compoziţia sa le găseşte fără să le
caute, ca şi când s-ar fi înţeles între ele anumite forţe şi evenimente, să-l
ajute. Alteori, chinul de care se vorbeşte în creaţie există, şi el se naşte
din pricină că, spre surpriza şi furia noastră, asemenea elemente nu apar, nu
vin şi nu putem scrie fără ele. Rămân departe de noi, rămân fără nume”:
Marin Preda nu reuşeşte să se despartă
niciodată de amintiri, de lumea pe care a cunoscut-o. Asemeni lui Creangă – şi
acest lucru nu ştim să se fi observat – Preda nu reuşeşte să facă diferenţă
între ce povesteşte închipuindu-şi şi ce a trăit cu adevărat, el este atât de
mult integrat în povestire încât nu mai face diferenţă între ce a trăit el şi
au trăit alţii. Realitatea epică este la fel de puternică şi verosimilă ca
realitatea pipăibilă.
Iată un singur şi firav exemplu: Marin Preda iese din spital, unde fusese
internat suferind mai mult de oboseală decât de boli clinice, şi îşi
aminteşte:” M-am întors să descifrez mai departe viaţa eroului meu. Îl lăsasem
în preajma secerişului...Clipe fericite! Şi eu fusesem la seceriş! Îl vedeam,
îi auzeam glasul, îmi aminteam de febra plecării, apoi lungi zile sub arşiţă,
răsăritul soarelui care ne găsea gata de muncă în mijlocul lanului de spice,
talger roşu care limpezea câmpia de urmele nopţii şi înfiora clipa, şi care îl
făcea pe tata să-şi scoată pălăria şi să se închine... Apoi treierişul, carele
cu grâu care ne intrau în curte, numeroase, nu se mai terminau, apoi prima
pâine din grâul nou care ne îmbăta cu mirosul ei...!.
S-a repetat până la plictiseală că Marin
Preda a iubit ţăranul român. Afirmaţia nu are nici o relevanţă. E de la sine
înţeles că l-a iubit, dar cu această afirmaţie nu demonstrăm nimic. Este vorba
de alceva: Marin Preda este obsedat în romanele sale şi chiar în publicistică
de ce se întâmplă cu ţăranul român, categoria cea mai numeroasă a locuitorilor
acestei ţări, ce se întâmplă cu clasa din mijlocul căreia provine, ce se
întâmplă cu oamenii înstăpâniţi peste pământ, de la facere, chiar de Dumnezeu.
“E uşor să ne liniştim spunând că nu există alt drum pentru ţărănime decât cel
al cooperativizării, scrie el. Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu
oamenii. Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Ăsta nu e un lucru atât
de abisal şi cu asta nu ne putem mulţumi. Este foarte lesnicios pentru omul de
litere să se adăpostească în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze,
în felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care e
soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul are o singură viaţă de trăit, în
timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare”. Se
pare că Preda nici nu ar avea alt subiect de conversaţie. Deşi plecat de mult
din Siliştea Gumeşti, deşi concret nu semănase şi nu prăşise, acum secera
…iubire pentru propietari. Când întâlneşte un scriitor străin celebru, nu-l
întreabă pe acesta nimic despre arta scrisului sau despre preocupările lumii
literare, ci ce se întâmplă cu ţăranii din ţara lui.”Un poet spaniol, îşi
aminteşte el, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită
de o nelinişte şi indignare care i se întipărise pe figură parcă pentru
totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi
români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare,
ca şi când ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească
frunţile, în timp ce noi, le “arănjăm” noi pe toate şi n-avem de ce să ne
îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui
puţin reconsiderată. “Aranjarea” aste ne costă, în momentele de răscruce, vieţi
omeneşti. Asta nu mai e “aranjament, ci tragedie”.
Obsedat de realitate, Marin Preda îşi dă seama cu greu de fascinaţia cu
care îl atrage fantasticul. Iată ce povesteşte la maturitate despre un fost
coleg de şcoală elementară: ”Abia acum câţiva ani mi s-a dezvăluit misterul
acestui personaj, când i-am făcut o vizită la Roşiori, unde e maestru mecanic.
M-a invitat la el acasă şi la întrebarea mea de ce instalaţia electrică nu e
îngropată, mi-a răspuns că n-o avea, a instalat-o el personal şi n-a vrut să
mai spargă zidul. A început după aceea să-mi povestească, deşi nu mai vedeam ce
se mai putea adăuga. În acest timp privirile i se aprinseseră de o luminiţă
intensă, care mă subjugă”. Urmează relatarea acestui fost coleg Ion.M. Ion,
evident povestită cu farmec, fiindcă e făcută de scriitor: cum era să fie
electrocutat în timpul unei trăznet. Colegul vorbea “şi privirea lui se lărgi
în acea clipă şi se uită la mine dând puţin capul înapoi, dar nu prin îndoire,
ci prin recul, ca în faţa unei realităţi invizibile profanilor, aşa cum fac
dansatorii indieni când mimează lucruri obişnuite dar care prin spirit devin
misterioase. Luminiţa stranie din privire i se mărise şi ea şi ardea incandescent.
- Şi nu ţi-a luat casa foc? Zic eu.
- Nu!
- Şi nici tu n-ai păţit nimic?
A clătinat din cap şi a negat mut parcă
autofascinat de viziunea care parcă îi trăia încă înaintea ochilor şi îi dilata
nu numai pupilele, ci şi sufletul de această predispoziţie care nu-l părăsise
cu trecerea anilor: pornirea irezistibilă şi inconştientă de a ieşi din real şi
de a intra în lumea închipuirii în care începi să crezi şi tu că e tot reală”. Nici
un scriitor român nu a mai avut această capacitate de a vorbi despre cel mai
banal lucru sau despre întâmplările de rutină ca despre o lume specială,
fantastică. Nici unui scriitor nu i s-au mai dilatat astfel pupilele încât să
vadă întregul univers în bobul de rouă.
Într-o epocă în care
scriitorului i s-a cerut cu obstinaţie să se înhame la cotiga propagandei
dictatoriale, Marin Preda a fost o conştiinţă înaltă. Pentru el, profesia de
scriitor era tratată cu sfiinţenie fiindcă era arta cuvântului. Deseori l-am
auzit spunând, mon cher, noi
n-avem altă meserie decât cuvântul. Iar scriitorul nu poate vorbi la
întâmplarte şi nici doar pentru el. “Căci scriitorii sunt conştiinţe ale
colectivităţii naţionale, şi nu sfinţi. Şi conştiinţa colectivităţii naţionale
e suma virtuţilor şi scăderilor noastre, şi nu suma unor concepte frumoase, dar
moarte (…) Dar falsificarea în prealabil a adevărului unei opere sau a unei
vieţi (deci a unei conştiinţe) nu este justificată cu nimic, precum nu este
justificată nici invocarea absenţei momentului prielnic pentru revelarea un
fapte de mare interes, în cazul nostru cultural, când analiza acelui moment ne
arată dimpotrivă că nimic nu ne împiedică să discutăm despre scriitori aşa cum
sunt ei şi nu aşa cum vor ei sau noi să fie”.
Scriitorul stă sub
semnul istoriei, nu se poate sustrage ei, iar orice încercare ar fi un nonsens,
dar scriitorul e obligat, fiind parte a istoriei să depină mărturie. Între
istorie şi literatură a fost tot timpul o relaţie specială de rudenie. Ambele
se diferenţiază prin nişte structuri specifice. Nicolae Manolescu, care nu-l
prea iubește
pe Preda, dar jură pe Cărtărescu, preia opinii acceptate în acest sens: ”Istoria
(afirmă specialiştii) nu se mai construieşte pe planul evenimentelor, nici
fizica pe acela al datelor furnizate de simţuri. Critica modernă urmează
exemplul ştiinţelor moderne, deşi nu este ea însăşi o ştiinţă. Un antropolog
contemporan scrie: ”Ansamblul obiceiurilor unui popor este totdeauna marcat de
un stiul; ele formează sisteme. Sunt convins că numărul acestor sisteme e
limitat şi că societăţile omeneşti, ca şi indivizii, în jocurile, visurile şi
delirurile lor, nu creează niciodată în chip absolut, ci aleg anumite
combinaţii dintr-un repertoriu ideal, care poate fi reconstitui”. Nici
romancierii nu creează în chip absolut. Au şi ei un fel de repertoriu ideal de
combinaţii, din care aleg, după împrejurări, şi pe care l-am putea umi domeniul
romanescului. Dacă am reuşi să aflăm graniţele acestui domeniu, am fi în posesia
unui instâstrument minunat ( şi periculos) de a pătrunde în tainele imaginaţiei
romancierilor sau, mai exact, ale fanteziei lor tehnice”.
Aceste taine ale
tehnicii romaneşti pentru Preda nu sunt chiar de domeniul invizibilului. Există
câteva semne ale talentului: “…limpiditatea şi transparenţa stilului şi absenţa
unei gesticulaţii haotice a gândirii(care dau la un moment dat cititorului
senzaţia că nu mai citeşte o carte, ci mestecă în gură câlţi amestecaţi cu
sacâz, cum se întâmplă cu multe romane analitice care apar) sunt pentru mine
dovada incontestabilă a talentului…”( în Imposibila
întoarcere).
Pentru Preda
lucrurile vorbesc, sesizează Lucian Raicu: ”Fiecare lucru vorbeşte pe limba sa,
şi nu pe limba autorului; în creaţiile cu adevărat mari. Lucrurile acestea nu
sunt nişte personificări…Copacii şi caii lui Tolstoi “vorbesc” pe limba lor şi
nu pe cea a lui Tolstoi care s-ar exprima, cum se zice, prin ei. Ei se nasc şi
mor în cadrul unui limbaj propriu, nu se ştie cum descoperit de scriitor, şi
făcut să fiinţeze într-un spirit ce ni se impune ca fiind
adevărat.(…)Scriitorii mari nu fac alegorii şi nu recurg la personificări,
alţii se ocupă cu asta şi au această îndemânare”.Lucian Raicu, Reflecţii asupra
spiritului creator, Bucureşti, Ed.Cartea românească, 1979, pag.211.
Deşi născut la ţară,
unde şi-a trăit şi copilăria, adică în mediul natural al naturii, Marin Preda
nu este un cântăreţ al naturii şi nici cel puţin un autor care s-o descrie.Ea
face parte din fiinţa lui, el este integrat organic în realităţile naturale.
Autorul nu are pentru copacii,iarba din jur, pentru flori sau buruieni
sentimentul admirativ al orăşeanului turist.Au mai spus-o şi alţii:
”Sentimentul naturii este la Marin preda aproape absent, iar lirismul se
retrage în spatele lucrurilor. Contactul cu faptele de existenţă, descoperirea,
adică, a unei relaţii, constituie elementul esenţial al evocării. Pentru acest
mare prozator obiectele în sine n-au valoare”.
Opera e un sistem de
semne: ”Existenţa unui sistem de semne concentrice în structura cărţii ne
indică în acelaşi timp profunzimea ei. Planul dintâi al naraţiunii are cutii de
rezonanţă care-i susţin şi-io amplifică semnificaţiile. Din perspectiva
finalului de roman, tăierea salcâmului capătă dintr-o dată un câmp de
înţelesuri noi(…) Ceea ce stilul rece, impersonal al autorului nu spune este
mărturisit prin secretele cutii de rezonanţă. Fără repercutarea în suita de
imagini însoţitoare, ca în nişte oglinzi, trama romanului n-ar mai fi părut
atât de bogată şi de polivalentă”.- Mihai Ungheanu, Marin Preda.Vocaţie şi
aspiraţie, Bucureşti, Ed.Eminescu,1973, pag.196.
În centrul atenţiei unui scriitor
trebuie să se afle omul, singurul subiect la care un autor se pricepe (teoretic
vorbind!), ci pe care l-ar putea recepta şi cititorul corect (cât de
cât!):”Scriitorul nu trebuie să părăsească omul, scrie Marin Preda, chiar dacă
omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă
şi să-şi vadă în ea chipul”.
Dacă ar trebui să
scoatem în evidenţă câteva din trăsăturile specifice autorului, aşa cum reies
ele din romane, povestiri şi confidenţe, cu siguranţă că n-am putea trece peste
următoarele:
a. Marea plăcere de a privi. Toate
personajele lui Preda se uită, văd,caută să desluşească ce este înaintea
ochilor şi ce s-ar putea să se ascundă privirii.
b. Răbdarea de a asculta. Se aud susurul
apei, căderea ploii, căruţele trecân pe drum, zdomotul batozei, câinii
lătrând.Se aud cuvintele. Se aude tăcerea.
c. Asistarea la spectacol. Lumea nu este
privită doar ca o scenă de luptă, confruntare între bine şi rău, între două
firi sau doi vecini, ci, mai ales, ca un imens spectacol. Satul este o scenă.
Mică prin raportre la lume, mare prin perspectiva pe care o deschide drumul din
faţa prispei.
d. Dilatarea
amănuntului. Nimic din ce se întâmplă în viaţa unui personaj nu este lipsit de
importanţă. Totul semnifică ceva: sculatul dis de dimineaţă sau întârzierea în
pat, răsăritul soarelui sau apusul, venirea iernii sau venirea primăverii.
Nimeni nu face umbră degeaba pământului în proza lui Marin Preda. Dar toate se
întâmplă la vremea lor, atunci când povestea are nevoie de ele. Există un ciclu
dumnezeiesc al vieţii pe care personajele îl simt şi autorul se bucură să-l
descifreze.
Moromete, acest
Solomon valah, vrea să asiste la spectacolul lumii. Şi să-l guste. Şi să scoată
un sens din acest privit. Şi o face. Ca să poată spune: O, deşertăciune a deşertăciunilor,
toate sunt deşertăciune. Pătrunde
în esenţa lucrurilor. Privind în jur, privind în sine, privind la cer:
“Spre prânz, Moromete se sătură să stea
pe prispă; ieşi la drum pe stănoaga podiştei.Ziua era frumoasă, deşi căldura
năvălea din cer asupra ei. Pe stănoagă era umbră, deasupra salcâmii înfloriţi,
iar pe şoseaua curată, măturată din toate părţile de fete, treceau oameni. La a
treia casă, înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al
Barbului, care avea o gâlmă în gât şi din pricina asta, când vorbea, îţi venea
să-i spui:”Tuşeşte, mă, Matei, să-ţi iasă gâlma aia din gât”.
- Unde te duci, Matei,?! Îl întrebă
Moromete anume să-l audă vorbind.
- …Ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea
un ăpăstru! “Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite
în omuşor”, părea să spună Moromete prin întreaga lui înfăţişare.
- Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă,
ieşise şi el la poartă.
- Mă, Udubeaşcă! Chemă Moromete parcă
prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea
nimic deosebit ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat
Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe
al lui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le
vedea nimeni.
- Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz!
Răspunse Udubeaşcă.
“Vedeţi? Asta face Gheorghe al lui
Udubeaşcă”.( din Moromeţii,vol.I)
Şi cu toate acestea lui Moromete cel dornic
de spectacol şi, nu o dată, creator de spectacol, el însuşi scenarist, regizor
şi actor, îi este dor de linişte. De acea tăcere de-nceput de veac, cum ar fi
zis poetul. Prozatorul urmăreşte căderea serii, apropierea întunericul,
pierderea dimensiunilor de către obiecte, depărtarea de terestru sau, intrarea
în întregime în terestru, în zona amorfă a adâncului, până câns soarele pare a
intra şi el în odihnă:
“Se înserase bine peste tot, se vedeau
luminile din vetre şi acea mişcare înceată umbrelor din faţa uşilor deschise
spre bătătură, din care se putea citi că toată lumea începuse, sfârşise sau era
încă la masă: întunericul se clătina străpuns de razele tremurătoare care
veneau din tindă şi care lăsau să se vadă câinele aşteptând pe prispă aşezat în
fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, a cărei sursă putea să fie
acolo în tindă între cele două odăi, a unui copil care ducea lingura la gură,
sau a unei fete care spăla vasele şi le punea curate la locul lor pe poliţă.
Salcâmii, nemişcaţi şi întunecoşi, păreau fără frunze, uriaşi tăcuţi şi negri care
poate că dormeau şi ei sporind astfel liniştea care atrăgea animalele să se
lipească cu burta de pământ şi pe oamenii care îşi mai purtau încă fiinţa cine
ştie pe unde şi încotro, să se grăbească să facă acelaşi lucru: somnul era o
taină de aici de jos, nicăieri sus cerul nu se oprea să doarmă, se schimba
mereu până la ziuă şi poate chiar soarele mai mai apropiat de oameni dormea şi
el în timpul nopţii”. (Moromeţii, vol.II).
Să se obseve uşurinţa , vrem
să spunem firescul, cu care de la un moment al mesei de seară se ajunge la
dimensiunea nesfârşită a universului şi cât de simplu face Marin Preda ca omul
şi cosmosul să vibreze în acelaşi ritm. Ceea ce ne uimeşte până la un punct.
Doar până ne aducem aminte că după ce a făcut Pământul, Sorele şi Stelele, în a
şasea zi, ca o încoronare a crteaţiunii, Dumnezeu l-a făcut şi pe om. Iar omul
a fost făcut din pământ, ceea ce ni se pare firesc, acum, să vibreze o dată cu
întreaga creaţiune:
“Apoi Dumnezeu a zia:”Să facem om după
chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării,
peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate
târâtoarele care se mişcă pe pământ”.
Născut în pământul Dunării, bătut de arșita vremii, Marin Preda a știut să privească spre cer. A iubit țăranul român, a iubit satul, i-a plăcut
istoria șuie
a neamului și a
dispretuit stâpânii cu buze groase și fundul mare. A urât pe cei care au furat brazda și au tăiat salcâmul, izgonind caii ca să
fie beliți la
umbra șenilelor
de tractor. Nu i s-a iertat asta marelui singuratic și a fost trimis prematur dincolo.
Credeau că-l trimit în iad, neștiind că el își câștigase un loc în grădina literelor
culturii naționale.
