Cum am devenit rege

Împlinisem doi ani,

Dar mama mă învăţase să spun că am trei -

Fiind dornică să mă vadă cresct mare mare

Apela la cifre magice.

Mă jucam în ţărână

Şi încercam să fac un castel,

Dar pământul nu se lăsa modelat,

Deşi cândva fusese fund de mare

Iar mai încoace albie de fluviu.

Plângeam cu lacrimi cât bobul

De mazăre,

Pe care mama le vedea

Mai mari decât pumnul lui Goliat.

Nu avea timp să mă ajute

Şi cred că nici un voia

Ştiind puterea vântului băltăreţ

Care spulbera semnele.

Tocmai atunci a trecut un înger

Pe deasupra,

Era subţire ca un vis

Şi vorbea doar prin semne.

Bătea încet din aripi

Să-i pot vedea albul de zefir.

De aici şi până colo, a zis,

De dincolo şi până mai apoi,

Dinspre tine şi până la tata,

În jos până în fund de oceane,

Cât poate privi ochiul,

Gândul,

Închipuirea,

Al tău să fie.

Şi câtă credinţă încape

Între braţele tale întinse.

Dar nu cu pumnii strânşi.

De la Psalmul 104

Trezeşte-te, suflete,

Drege-ţi vocea

Şi binecuvintează-l pe Dumnezeu,

Singurul domn.

Dimensiunile lui sunt

Incomensurabile,

Este îmbrăcat într-o manta de lumină

Şi pare înconjurat de un cort

Infinit de încăpător.

Se arată astfel ca să putem

Pricepe ceva

Din Necuprins

Şi să ne minunăm

Ca pisoiul care priveşte în oglindă

Dar nu înţelege diferenţa.

Domnul a pus o margine

Peste care nu trece nimeni.

Încerc să laud lucrul

Mâinilor lui înţelepte

Şi termin rugându-l

Să-i fie plăcute

Spusele mele

Gângave.

Temperaturi reciproce

Intre mine şi frigul de afară

Este o legătură

Invers proporţională,

El trage în jos, eu trimit aburi

Spre cer.

Norii sunt făcuţi

Din ultima respiraţie

A morţilor,

Dar nu a celor sătui de viaţă.

Doar Romeo şi Julieta

Au murit pe altarul iubirii

Ca mieii nevinovaţi

În ajun de paşti.

Sunt beat de fericire

Că nu mi-a venit mintea la cap:

Ies în poiană

Şi număr stelele din coroana

Unei păpădii.

Petalele mărului abia plantat

Cresc şi noaptea,

Cum dorul îndrăgostiţilor

Care şterg din cartea de engleză

Finalul

Ca să nu afle generaţiile viitoare

Gustul sărat al lacrimii.

Adie zefir de primăvară

Şi părul tău s-a încreţit

În jurul urechii care ascultă poeme

Ca o creangă sănătoasă de măslin.

Apocalipsă 3

Bate vântul anapoda, domnule.

Că nu se ştim unde se formează

E un mister din care nu ies

Insomnii,

Dar nu se ştie

Cine l-a trimis.

Totul e pe fugă,

Alunecări de teren,

Valuri fără direcţie,

Mulţimi agitate,

Cai scăpaţi din hăţuri,

Berbeci cu ochi tulburi,

Bărbaţi în halate decolorate.

Peşterile sunt ocupate

De stalactite,

Apa curge în valuri

Pe uliţe,

În afară de matcă,

Îmbâcseşte cu nămol

Pajiştea.

Şi noi nu avem

Unde pleca.

Şi noi nici nu vrem

Să plecăm.

David fugărit

Nu-mi neteziţi drumul,

Lăsaţi pietrele la locul lor,

Dacă mă împiedic

E bine să cad.

Nu întindeţi mâna,

Picioarele tremurate ajută

Să auzi vuietul mării

Care te trage în adânc.

Faceţi linişte, rogu-vă,

Vreau să aud chiotele de fericire,

Muzicile şi chiotele

Pătrunşilor în palat,

Bucuroşi că doboară ziduri

Şi-mi violează slujbaşii.

Tocmai acum Absalom

E invitat să se urce în pat

Şi să-şi aleagă ţiitoare.

O, iată că vine un beţiv, spre noi,

Urcă spre Ierusalim,

Cetatea câştigată cu braţul meu drept

Pe vremea când dărâmam munţi

Cu un strigăt.

Lăsaţi-l să mă vorbească de rău,

Să mă blesteme,

Să mintă,

Să-şi verse veninul.

Şi astfel Domnul meu

Va vedea cât de jos

Am căzut.

Lui i se face milă

Mereu.

Bilanţ în lanţ

Zilele bune se văd la sfârşit,

Când li se coace rodul,

Când ochii caută în linişte

Seninul cerului

Şi descoperi steaua preferată.

A mea tremură

Ca o întrebare,

Ca o piftie,

Ca inima vrabiei

Ca puiul rămas singur în cuib,

Ca trestia,

Ca frica.

Iov aştepta cu groză înserarea

Ştiind că după ea

Vine o nouă zi cu vechi chinuri

Şi cu întrebări la care

Singurul

Care cunoaşte răspunsul

Nu răspunde.

Aş vrea să plâng de emoţie,

Dar de o vreme

Lacrimile un mai au preţ

Deşi totul se vinde,

Iar dragostea se cerşeşte

În unghere.

E seară şi steaua mea

Zâmbeşte

Ca o puştoacă de cartier.

Reconstituire

În noapte de joi spre vineri,

Dormeam liniștit,

Plăcându-mi somnul ca pâinea caldă.

Cândva în noaptea de joi

Toți demonii se strânseseră La Ierusalim,

Era întuneric ca-n iad,

Se auzeau bătăile din aripe

Ale îngerilor decăzuți,

Trădarea rânjea,

Minciuna era zâmbărață,

Martorii mincinoși se înghesuiau

Ca la urcarea în mijloacele de transport

În comun.

A doua zi ticăloșii se îndreaptă

Parfumați spre instituții

Și întocmesc hârtii legale care să schimbe

Putregaiul în înverzire.

E vinerea în care omenirea

A tăcut,

De atunci în loc de cuvinte

Rostește silabe.

Bucuria asinului

Sunt singurul asin din lume,

Sunt fiul unei măgăriţe

Care a călcat pe flori,

Pe flori adevărate şi pe ramuri verzi

Păşeau copitele mele.

Sunt singurul

Care nu aveam nici-o treabă,

Fără de soi eram,

Fără pedigriu,

Născut într-un sat fără nume,

Flămând ca un câine de pripas,

Urât,

Hulit,

Batjocorit,

Păros,

Cu mădular netrebnic la vedere,

Cu glas de măgar răguşit,

Urechiat,

Ştirb,

Câine turbat.

Şalele mele

L-au purtat pe poarta

Ierusalemului.

Sunt asinul legat

De mântuitor

Pe vecie

Şi iarbă voi avea din belşug

În plaiuri de rai.

De-atunci am alt glas.

Desen cu băieşi

Pe mine nu m-a pictat nimeni la baltă,

Deşi făceam nişte salturi

De se lovea spinarea de apă

Până săreau stropii în nori.

În ăst timp,

Impresioniştii se plimbau prin Paris,

Care de care mai aproape de Notre Dame,

Când i-am întâlnit eu prin anii optzeci

Ei încă erau acolo

Şi stăteau la taifas cu lumina.

Povestea e simplă

Ca a lui Danil Prepeleac -

Am şi eu ceva de vânzare şi caut un cumpărător

De o viaţă de om.

E marfă de preţ, Creolina,

E o schiţă

Cu mine pe ţărm

Încălzindu-mă la umbra ta,

Atent să nu mă ard.

Aer de munte

Credeam că muntele este o câmpie

Cutată,

Un fel de brazdă uriaşă,

Ca şi când tata ar fi făcut o grămadă de planuri

Şi ar fi lăsat timpul

Să treacă printre ele

Şi să curgă spre mare.

Şi mai credeam că acolo sus

Te întâlneşti cu păsările ce zboară

Cu o aripă,

Ca sufletul morţilor

Drepţi

Care-mi vegheau

Neputinţele.

La noi în casă

Nu era agăţat un ochi care vede tot

Şi sperie,

Era doar tabloul unei străbunici

Urâtă, urâtă

(De aceea căutam fericirea în vise).

Credeam că dacă voi creşte mare

Şi voi ieşi din veşnic frământata copilărie,

Niciodată coaptă,

Oricât de tare ar încinge-o iubirea,

Voi găsi răspuns la întrebări.

Chiar aşa:

Ce-şi spun munţii

Când se întâlnesc, iubito.

Ce melodie îmi vei cânta

De voi ajunge în vârf.

Poemul mişcător

S-au speriat  contemporanii

De corectitudinea politică,

Aceasta fiind cea mai mare prostie

A secolului doi şi unu

Şi o neruşinare cât Himalaia -

Cum ar zice foştii logicieni

O contradicţie în termeni.

A pune cuvântul corectitudine lângă politică

E a cere prostituatelor de pe centură

Sau celor din Place Pigalle

Să fie fecioare de trei ori pe noapte.

Politrucii roşi, verzi, negri, gri

Sunt toţi mânjiţi cu balegă

Încât  aş deveni surdo-mut

Şi n-aş mai rosti numele Domnului

Ca să nu pângăresc cele sfinte.

Dar mai există câţiva tineri

Şi câteva tinere

Care mângâie poezia

Şi asta ar putea fi un fel de

A doua mântuire.

DE M-AŞTEPŢI

 De m-aştepţi până la vară,

Am să-ţi cânt ca prima oară

Pe-o vioară

Cânt de boară.

 

De m-aştepţi o săptămână

Am să-ţi împletesc cunună,

Inel vei avea pe mână

Razele de lună.

 

De m-aştepţi vreo câţiva ani

Nu m-oi teme de duşmani,

Care plini, care golani

Strângători de bani.

 

 

De m-aştepţi şi n-am să viu

Să fii sigură că-s viu,

Cerul rubiniu

A zis c-o să-nviu.