Aurel Mihailopol era colaborator la revista Flacăra şi
avea un portofoliu variat de fotografii cu actriţe. El nu renunţa aşa uşor la o
fotografie făcută de el, cum făcea Elena Ghera (era perioada în care revistele
publicau fotografii cu artişti în roluri principale, actori, fete fruntaşe în
producţie, sportivi). Mihailopol venea cu o fotografie în redacţie, o ţinea ascunsă
şi trata direct cu Eugen Mandric, redactorul şef. Apoi povestea fiecare, în
cercul lui de prieteni, cum decursese întrevederea. De obicei, Mandric îl
trimitea la plimbare, că nu are nevoie de femei frumoase în revistă. Mihailopol
spunea că nici nu are fotografii cu femei frumoase. Dar de care?, întreba
Mandric, mulgătoare? De-alea cu
curul cât şura?
-
Coane,
zicea Mihailopol, schimbând tonul, doar te uiţi la fotografie, apoi îmi dai un
şut în fund, dacă nu-ţi place.
Se ţigăneau, se certau, uneori Mihailopol se prefăcea că
îl roagă în genunchi (Mandric susţinea că îngenunchea la modul concret), dar nu
ieşea din birou până nu obţinea acordul că-i va fi publicată fotografia. Când
coperta era refuzată de cei de la Direcţia presei sau de la Partid, unde mergea
revista înainte de tipar, nu mai avea nimeni nimic de făcut şi repeta şi
Mihailopol şirul de adjective rostit de orice om care nu suporta cenzura.
Mihailopol era frumos ca un actor american. Şi nu
exagerez că depăşea în ţinută multe vedete din filmele americane. Se îmbrăca
după jurnalele de modă şi veneau hainele pe el ca turnate. Nu era simpatic, se
credea mare artist. Era. Poate că între prieteni era plăcut, nu mă pronunţ, că
nu eram prieteni. Ne salutam şi atât. Cred că eu îl dispreţuiam că nu e poet,
iar el mă dispreţuia că nu sunt fotograf...
Despre Aurel Mihailopol, care avea o garsonieră prin
Piaţa Romană şi care era căutat de fel de fel de femei şi pentru că era frumos,
dar şi pentru că le putea difuza imaginea, se spunea că avea în baie o oglindă.
Nimic interesant, doar că oglinda lui Mihailopol era cu faţa lipită de perete
şi arăta privitorului dosul, partea aceea neagră ca păcura... Intra fata în
baie să-şi arănjeze chipul şi văzând oglinda întoarsă, o răsucea cum trebuie.
Pe faţa lucioasă Mihailopol scrisese: „ din această garsonieră nici cel puţin o
muscă nu iese neregulată!”
Tot ce se publica ăn materie de fotografie purta
semnătura lui A. Mihailopol. Era modernist, uşor cosmopolit, dar acestea erau calităţi
rare pe vremurile acelea. De-ar fi fost vremuri normale, Mihailopol ar fi fost
un aliat desăvârşit pentru o publicaţţie ilustrată cu fotografii originale şi cu experienţe
artistice de calitate.
La câţiva ani de la plecarea mea de la Flacăra, în
mijlocul unei ierni, trebuia să urc la etajul doi, unde era corectura revistei
„Programul Radio-Tv”, eu fiind responsabilul publicației (postul de încadrare:
redactor șef de rubrică; mai târziu din nomenclatura de funcții a fost scos
cuvântul șef, rămânând doar redactor de rubrică - era un singur șef în
România!).
Trec de portar şi observ că tocmai intrase cineva în
lift. Ca să nu urc două etaje pe jos (v-am spus că nu am vocaţii sportive), am
strigat tare, ca un disperat: liftul, liftul, vă rog.
Persoana din lift nu apucase să apese pe buton ca să
urce, a aştepta cuminte să vină cel grăbit.
Am deschis uşa liftului şi am zărit în oglingă faţa
dragei de Elena Ghera. Mi-a văzut şi ea mutra. Probabil nu m-a recunoscut din
prima secundă, că eram înfofolit şi cu o căciulă de nurcă pe cap.
-
Frumos
eşti fără chelie, Petre!
Sunt convins că nu a vrut să spună asta, fiindcă a roşit
toată.
Cred că am mormăit şi eu ceva gen: „aş vrea eu”. Puţine
femei m-au făcut să mă simt aşa de bine în prezenţa lor, cum mă simţeam cu
Gheruţa. Nu am cochetat niciodată cu ea. O respectam prea mult. Poate din
pricina asta nu o curtau nici alţii.
