Pagini

vineri, 27 decembrie 2013

Cearta cu timpul



Nu e nici-o trestie gânditoare
Pe ape,
Filosoful a luat umbra drept vânt.

Stejarii din câmp
Abia adie
Când se scutură
Şi îmbogăţesc pământul
Cu uscatele ramuri.

Frumos rotunjită cu podul palmei
Când e atinsă de umbră de vultur
Trestia rescrie
Simfoniile mării.

Trestie, tu,
Delicată ca un poem.





Stejar de câmpie


Vuietul lor
Îngrozeşte planetele
Anunţând că moartea
Încă îşi face de cap
(Dar numai călcâiul îl poate
Atinge).


Cearta cu timpul




Nu e nici-o trestie gânditoare
Pe ape,
Filosoful a luat umbra drept vânt.

Stejarii din câmp
Abia adie
Când se scutură
Şi îmbogăţesc pământul
Cu uscatele ramuri.

Frumos rotunjită cu podul palmei
Când e atinsă de umbră de vultur
Trestia rescrie
Simfoniile mării.

Trestie, tu,
Delicată ca un poem.





joi, 26 decembrie 2013

Ieşirea din Babilon


De-ar fi fost şi Shakespeare în ceată
(Dar cum să se piardă geniul în nisip
Şi cum să nu lumineze ochii lui
Ca un gând în puterile nopţii)
Ar fi auzit zgomotul
Şi ar fi numit inexistentul.

Astfel mă mir
Pentru ce am sperat
Să plece duşmanii,
De ce s-a vărsat sânge
De înnotau caii ca în nămoale,
Dacă acasă nu ne aştepta nimeni
Cu prosopul întins.

Un prizonier
S-a întors după un deceniu
Şi şi-a văzut prin geam
Nevasta fericită,
Iar el a uitat cum îl cheamă
Şi nici de s-a născut
N-a mai aflat vreodată.






Babilon


Nu mai am nici-un filosof
Pe care să-l întreb
Cum vom scăpa  
De aur, de platină, de minciună.

Babilon, mon amour,
Scârbă de Babilon,
Taie chingile.

Cât de ienicer, ienupăr, ieunuc,
Cocostârc şi cuc,
(Unde să mă duc)
Trebuia să fie cineva
Ca să viseze că un leu
Pofteşte la adâncurile femeii.

Spune-mi, tu,
Lebădă,
Dacă poţi să-mi faci o barcă
Dintr-un nufăr
Şi dacă vom pleca împreună
În pădurile carpilor.


miercuri, 25 decembrie 2013

Căutarea viei printre vii



Unde te-ai ascuns, iubito,
Care crăptură de stâncă tremură
La atingerea trupului tău,
Care undă de apă te reflectă.

Întreb vântul, singurul călător
Neutru iubitor de plimbări,
Meșter mare în acoperit de urme
Și dă nedumerit din obraze.

Nu are habar de ce vin vulpile-n vie,
De ce ne rod rădăcina iubirii,
De ce ți se înmoaie inima
După ce te-ai prins cu dinții de coapsele mele.

Știam că nu e bine
Să stârnesc jarul iubiri
Și tata-mi zisese să nu pun pe foc gaz,
Dar la nimic nu-mi ajută când te văd pe coline.

Până nu se înserează,
Până nu devin temători bătrânii genunchi,
Până nu ticăie neritmic sufletul,
Vino, iubito, vino și-înghite-mă.



Magul din Sud


Nu ştiu, Copilule,
Să desluşesc semnele cerului,
Nici norii nu-i ştiu desena,
Iar calcule cu ani şi cu secoli
Îmi dau ameţeală
De când mă scoteau dascălii răi la tablă.

Daruri de-aş aduce
Nu-ţi sunt de trebuinţă,
Sfânta Fecioară şi greul de zile -
Împovăratul de ani şi de priviri ironice -
Te-au adus de mult din Egipet.

Ţi-aş aduce jerfă
Trupul meu,
Dar inima bate din nou
Spre păcat,
Picioarele sunt firave ca trestia,
Mintea zboară haihui ca o rândunea
Cu o singură aripă.

Pot doar să rostesc,
Bine te-ai născut pentru mine,
Tu, singurul nenăscut.

Fă-mă tămâie
Şi smirnă,
Fie-mi altar.

Si să te rog,
Fă-mă copil
Tu, Copil Sfânt.


luni, 23 decembrie 2013

Miracolul LUCA


În mod sigur în Ceruri
Există şi cineva cu un condei în mână
(Poate e o pană din aripa unui înger
Care a vruit să-l urmeze pe Lucifer,
Apoi s-a răzgândit,
Iar Arhanghelul Mihail l-a iertat instant).

Şi cine are în mână un condei
Scrie poeme
Sau ţine evidenţe.

Cel de care vorbesc  eu
Se ocupă cu aritmetica,
Fiind specialist la împărţiri
Şi, deci,
La înmulţiri apoi.

Tot împărţind, îi ieşea lipsă un om
Şi s-a dus să ceară sfaturi
De la Creator.
E simplu, i s-a spus,
Vezi că se va naşte un copil
În America de Nord
Şi se va numi Luca.

După ce iei şi asta în calcul,

Totul va fi perfect.

Spune, iubito


Spune-mi, iubito, o vorbă frumoasă,
Chiar dacă nu are legătură cu mine,
Poţi să baţi câmpii cu verzi şi uscate
Sau despre imperii căzute-n ruine

Important este să-ţi aud glasul,
Cu susurul apei ce curge la vale
(Ultima dată eram pe un deal
Iar tu îţi mişcai şoldul agale)

Intrase-un stejar în ritmul de treamăt,
Norii se uitau la tine uimiţi
Primisem poveţe de la mulţi filosofi
Dar mie nu-mi păsa de mă minţi

Şi nici n-ai făcut-o, te văd tot acolo
Citeşti dintr-o carte cu-n trist zodiac,
Dar eu ştiu că vremea-I legată
Şi chiar pentru moarte găsi-vom un leac

Până atunci strânge dorul în palmă
Cum ştie albina să fabrice miere,
Întinde pe iarbă trupul alb drept prosop
Şi ne-om sătura doar cu mere.

Stropi de sudoare vor curge  la vale
Îngerii răi vor fi loviţi de orbire,
Tu vei fi buburuză cu aripi de noapte
Iar eu m-oi pregăti să-ţi fiu mire.




duminică, 22 decembrie 2013

Inceputuri, Lui Mircea Ciobanu


Da, mă mişc greu
Şi mă mint că mă mişc şi mai greu,
Munţii Bucegi nu mai duc de ani buni
Greutatea mea în spinare
Şi n-am mai călărit un nor
De la potop.

Ai fi bine venit
Să-mi mai citeşti un poem
Din cele care par scrise pentru vânt,
Nu pentru oameni surzi.

Totdeauna  ţi s-a părut
Că mă îngraş,

Iar eu doar bătrâneam.

Un fotograf cu stil; A. Mihailopol

Aurel Mihailopol era colaborator la revista Flacăra şi avea un portofoliu variat de fotografii cu actriţe. El nu renunţa aşa uşor la o fotografie făcută de el, cum făcea Elena Ghera (era perioada în care revistele publicau fotografii cu artişti în roluri principale, actori, fete fruntaşe în producţie, sportivi). Mihailopol venea cu o fotografie în redacţie, o ţinea ascunsă şi trata direct cu Eugen Mandric, redactorul şef. Apoi povestea fiecare, în cercul lui de prieteni, cum decursese întrevederea. De obicei, Mandric îl trimitea la plimbare, că nu are nevoie de femei frumoase în revistă. Mihailopol spunea că nici nu are fotografii cu femei frumoase. Dar de care?, întreba Mandric, mulgătoare? De-alea cu curul cât şura?
-       Coane, zicea Mihailopol, schimbând tonul, doar te uiţi la fotografie, apoi îmi dai un şut în fund, dacă nu-ţi place.
Se ţigăneau, se certau, uneori Mihailopol se prefăcea că îl roagă în genunchi (Mandric susţinea că îngenunchea la modul concret), dar nu ieşea din birou până nu obţinea acordul că-i va fi publicată fotografia. Când coperta era refuzată de cei de la Direcţia presei sau de la Partid, unde mergea revista înainte de tipar, nu mai avea nimeni nimic de făcut şi repeta şi Mihailopol şirul de adjective rostit de orice om care nu suporta cenzura.
Mihailopol era frumos ca un actor american. Şi nu exagerez că depăşea în ţinută multe vedete din filmele americane. Se îmbrăca după jurnalele de modă şi veneau hainele pe el ca turnate. Nu era simpatic, se credea mare artist. Era. Poate că între prieteni era plăcut, nu mă pronunţ, că nu eram prieteni. Ne salutam şi atât. Cred că eu îl dispreţuiam că nu e poet, iar el mă dispreţuia că nu sunt fotograf...
Despre Aurel Mihailopol, care avea o garsonieră prin Piaţa Romană şi care era căutat de fel de fel de femei şi pentru că era frumos, dar şi pentru că le putea difuza imaginea, se spunea că avea în baie o oglindă. Nimic interesant, doar că oglinda lui Mihailopol era cu faţa lipită de perete şi arăta privitorului dosul, partea aceea neagră ca păcura... Intra fata în baie să-şi arănjeze chipul şi văzând oglinda întoarsă, o răsucea cum trebuie. Pe faţa lucioasă Mihailopol scrisese: „ din această garsonieră nici cel puţin o muscă nu iese neregulată!”
Tot ce se publica ăn materie de fotografie purta semnătura lui A. Mihailopol. Era modernist, uşor cosmopolit, dar acestea erau calităţi rare pe vremurile acelea. De-ar fi fost vremuri normale, Mihailopol ar fi fost un aliat desăvârşit pentru o publicaţţie ilustrată  cu fotografii originale şi cu experienţe artistice de calitate.
La câţiva ani de la plecarea mea de la Flacăra, în mijlocul unei ierni, trebuia să urc la etajul doi, unde era corectura revistei „Programul Radio-Tv”, eu fiind responsabilul publicației (postul de încadrare: redactor șef de rubrică; mai târziu din nomenclatura de funcții a fost scos cuvântul șef, rămânând doar redactor de rubrică - era un singur șef în România!).
Trec de portar şi observ că tocmai intrase cineva în lift. Ca să nu urc două etaje pe jos (v-am spus că nu am vocaţii sportive), am strigat tare, ca un disperat: liftul, liftul, vă rog.
Persoana din lift nu apucase să apese pe buton ca să urce, a aştepta cuminte să vină cel grăbit.
Am deschis uşa liftului şi am zărit în oglingă faţa dragei de Elena Ghera. Mi-a văzut şi ea mutra. Probabil nu m-a recunoscut din prima secundă, că eram înfofolit şi cu o căciulă de nurcă pe cap.
-       Frumos eşti fără chelie, Petre!
Sunt convins că nu a vrut să spună asta, fiindcă a roşit toată.
Cred că am mormăit şi eu ceva gen: „aş vrea eu”. Puţine femei m-au făcut să mă simt aşa de bine în prezenţa lor, cum mă simţeam cu Gheruţa. Nu am cochetat niciodată cu ea. O respectam prea mult. Poate din pricina asta nu o curtau nici alţii.


sâmbătă, 21 decembrie 2013

Doar o şansă


Domnule, subiectul laudei mele,
Vorbeşte!
Te rog să nu taci,
Că au început să vorbească potrivnicii mei
(Dar ei nu vorbesc, urlă, muşcă, toarnă otravă,
Împrăştie accid sulfuric).

Sunt experţi la minciuni, domnule,
Gura lor e rea ca mâncarea stricată
Şi nu vor înţelege ce fac
Până nu-i vei pune slugi
La casa unui om fără inimă
(Au fost şi acolo
Şi nu s-au îmblânzit).

Nu mai am decât o portiţă,
Domnule,
Şi aleg spre ea.

Rugăciunea.


vineri, 20 decembrie 2013

Orbul Bartimeu


Nu aveam nici-un chef
Să stau cu mâna întinsă,
Mai ales că pe vremea aceea
Orbii nu făceau afaceri
Şi erau socotiţi blestemaţi
(Erau un fel de vameşi
Ai drumurilor prăfuite,
Dar nu puteau fi folosiţi
Nici de poliţai sau securişti,
Nici de soldaţii romani).

Aveam o ureche poarte fină
(Că se adaugă la un simţ
Ce lipseşte în altă parte)
Şi l-am auzit vorbind.

Ce voce, domnule,
Ce psalmi cântau cutele cămăşii
Când îşi mişca paşii.

Am fost sigur că e fiul lui David
Şi i-am cerut vedere.

Vreau să văd, Rabi,
I-am zis,
Şi începusem să văd,
Iar când am termininat
De ascultat,
Mi-am aruncat haină
Murdară foc
(Era murdară rău,
Dar nu ştiam)

Şi-am început să ţopăi.

O femeie la curtea lui David


E vânătoare de ucigaşi, împărate,
E sete mare de sânge,
Se caută vinovaţi
Cu lumânarea.

S-au certat între ei fiii mei,
Unul a fost mai iute decât altul
Şi a înfipt cuţitul mai adânc,
Dar acum gloata e la mine la poartă
Şi vrea să-mi ucidă şi al doilea fiu.

Nu te face că nu înţelegi,
 Împărate Luminate,
Tu ştii că nu dreptatea îi îndeamnă la crimă.

Când se umblă după o singură vină
Scapă ucigaşii în serie
Iar  în ceaţă
Se retrag cei ce distrug popoare.

Nu din pricina fiului meu mort au ei insomnii
Şi nu vina celui încă în viaţă îi doare.

Tăciunele din vatră vor să-l stingă
Să nu mai rămână sămânţă de neam.


joi, 19 decembrie 2013

Optimism de iarnă


Au îngheţat lacrimile pe crengi
Şi mugurii nu mai ştiu să respire,
Pe Făt Frumos îl dor genunchii
Si cosânzenele  nu-l vor de mire.

Sunt zvonuri în oraş să vine îngheţul
Şi inimile se vor vinde la chil,
Grâul din magazii curge prin porturi
Şi ţara nu are nici stăpân nici vechil

Mai îmi rămâne speranşţa să mor cântând
Sau să-mi îngrop via sub negrul pământ
Dar ţi-am văzut sufletul fluturând ca un steag
Şi am uitat să conjug pe a fost, ştiu doar sânt.

Că a fost pe aici cine nu are moarte
Şi se  întoarce atunci când voieşte,
Fiule, ne vom trezi dimineaţă
Şi vom merge la râu, după peşte

Vom reface vechea-ntâmplare
Cu bărci vechi şi lovite de mal,
Cu ghinioane în casă, cu atacuri străine

Din care se poate ieşi, dar cu har.

marți, 17 decembrie 2013

Peisaje


Nu pot, iubito,
Să-ţi descriu câmpul,
Eu ţin minte doar freamătul
Din aripile corbilor lui Vicent Van Gogh,
Dar nu sunt sigur de nu erau
Îngeri decăzuţi.

Nu cred că şi-ar fi tăiat urechea
Dacă îl asculta cineva,
Iar de pictat s-a prins
Că să nu-şi taie beregata.

Eu am băzut într-o seară
O floarea-soarelui
Care nu a putut suporta
Asfinţitul
Şi a început să-şi dea drumul la lacrimi.

Tu m-ai întrebat ce am,
Eu, fiindcă te iubeam,
Te-am minţit
Că tocmai îmi intrase o gâză
În ochi.
Apoi s-a lăsat seara
Care nu poste fi prinsă în peisaj.


Motiv de fericire totală


Ridicaţi braţele înspre cer,
Sau bateţi din palme,
Jucaţi ca mieii pe câmpie,
Dansaţi ca pinguinii.
E simplu şi aveţi destule motive.

Uitaţi de nedreptăţile din copilărie,
De tremuratul de la tabla profesorilor răi,
De cozile de la pâine,
De căruţa stricată în drum,
De incendii şi de inundaţii.
E simplu şi aveţi destule motive.

Iertaţi-i pe prietenii falşi,
Pe cei sinceri, dar cu dezamăgiri,
Zâmbiţi-le celor cu obrazele groase
Şi neamurilor proaste de mult nespălate.
E simplu şi aveţi destule motive.

Nu vă mai speriaţi de muscali,
N-o mai luaţi la goană că vin turcii,
Nici nemţii nu au ce să vă facă trimiţând avioane,
Nici americanii nu mai dau cu bombe atomice.

E simplu şi aveţi destule motive
De fericire totală.
Vouă vi s-a născut un Mântuitor.



luni, 16 decembrie 2013

Debut artistic


Am prins azi-noapte
Tristeţea de gât
Şi-am luat-o la întrebări
Nefiindu-mi limpede
De ce mi se aşează pe umăr.

Nici nu a deschis bine
Cutia Pandorei
Şi a început să se bâlbâie,
Înşirând
Câte pe lume,
În stele,
Pe stradă,
În casă,
Sub preş.

Mi-a zis
Şi că am dat-o greş
(Îi trebuia o rimă
Ca să-mi cerşească stimă).

Eram gata-gata
Să mă las impresionat,
Dar mi-a alunecat privirea pe fereastră
Şi am săpat adând în amintiri.

Cerul de deasupra e tot albastru,
Pământul de câmpie musteşte sub zăpadă,
Muntele de piatră e neclintit,
Iubita croşeteză idealuri,
Iar eu caut ritmul
Pentru prima simfonie –

Debutul meu în arta statorniciei.

Apocaliptică săptămânală


Unde se vor duce, domnule,
Viile şi măslinii?
Nicăieri.
Nimeni nu va muta munţii din loc,
Doar le vor scobi adâncurile,
Apoi se vor prăbuşi singuri.

Numeni nu va fura pământul,
Căci vremea cuceririi cu sabia
A trecut,
Vulturii doar planează
Peste întinderi
Şi ciocul lor ucide
Înainte de a lovi.

Lângă o fântână părăsită,
Livezile împrăştie miros
De mere coapte.
O copilă muşcă dintr-un fruct
De plastic
Ca să-şi mintă foamea.

Ecranul uriaşului ceas
Arată o cifră cu ghinion
În colţuri fără logică.

Rotund este doar cercul care aluneca
În prăpastie.
Jos,
Nici nu se mai ştie că a fos cerc.

Rugina roade din din temelie cetatea
Cu binecuvântarea rânjită
A păstorilor

Şi a păzitorilor legii.

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Rolul uitării


Ultima dată, când ai plâns,
Era zăpada până la glezne,
Iarba tăcea ca moartea în vie
Iar căldura fugise din lemne.

Nu ştiu dacă te supărasem eu
Sau poate din trecut se trezise năpasta,
Ochii erau trişti ca norii pe creastă,
Ca un pictor care şi-a ascuns pasta

Cu care trebuia să tragă trei linii
Şi să arate cât e de trist,
Dar pensula aluneca fără vlagă
Şi nu găsea culori pentru Crist.

Eram neputincios ca rimă tăiată
În luptă cu o cloşcă cu pui,
Ca atunci când ştii că somnu-i coşmar
Dar de mult nu ai cui să spui.

Aş fi uitat de mult că ai plâns
Şi nu aş fi trist de-ndată ce-s treaz
Dar nu mai ţin minte: şi eu am murit
Sau doar te-am sărutat pe obraz.


Cuşma lui Iancu şi humorul lui Bacovia


Abia se crăpase de ziuă
Şi soarele luminiştilor
Se deplasa dinspre Vest
Spre răsărituri,
Dar Iancu s-a lămurit printre primii
Că se poate minţi
Şi în numele adevărului
(Mai ales în numele lui)
Şi i-a transmis Cezarului
Din Viena
Că nu are ce să mai vorbească
El, Sfântul Înnebunit,
Cu un mincinos în purpură.

Astăzi
Mint împăraţii şi înlocuitorii lor
Cu zâbetul pe buze,
Sunt prinşi la furat
Şi râd,
Schimbă datini şi legi
Şi râd.

Bacovia nu a citit bine
Ţara plină de humor,
Sau a fotografiat-o corect, neştiind

Că mirosea a puroi.

Aluatul fariseilor


Am frământat de câteva ori
Pâine
Şi mi-a plăcut cum se umfla coca,
Iar mirosul îmi desfundase nările
Încât amuşinam poftele
Ca văduva neagră.

Ce bine dădea în poză
Mersul lor ţanţoş,
Ce artă aveau în ascunderea gunoiului
Sub preşul altuia,
Iar la minciuni,
Ei înşişi credeau mai mult
De sută la sută
Din palavre.

Unii aveau bilete de intrare
În rai,
În fiecare buzunar
Şi multor femei le-au gustat fructul
Înainte de coacere
Demonstrând că albul e un negru
Decolorat pentru atingerea perfecţiunii.

V-aş zice şi eu să vă feriţi
De aluatul lor,
Dar mi-e teamă că s-au stilizat
Şi îl pun în grâu
Înainte de-a ieşi făina din moară.

Moara e a lor
De mai multe secole
Şi o repară numai
În preajma revoluţiilor
Colorate de la caz la caz:
După dorinţa clientului
Iubitor de gogoşi
Cu aluat.


vineri, 13 decembrie 2013

Capul Cinci de la Isaia



Ţi-ai ales, Domnule,
Cel mai frumos loc din Lume,
Unde creşte iarba chiar şi-n mijlocul iernii,
Iar grâul moare sub zăpadă
Ca să învieze sub Soare.

Aici viţa de vie
Creşte în orice loc
Şi ramurile urcă până la nori,
Copiii sunt inteligenţi ca viezurii,
Frumoşi ca lacrima fericirii
Şi sănătoşi ca vulturii de munte,
În timp ce fetele răsucesc gâtul bărbaţilor
Fără să le-arunce o privire.
Sunt vrăjitoare
Fără să vorbească cu morţii,
Dar vindecă orice
Fără atingere.

Te-am supărat, domnule, fireşte,
Că via ta a făcut numai struguri
Sălbatici.

Mai priveşte o dată
Din înălţimea bunătăţii tale
Şi repară gardul
Prin care pătrund vitele
Blestemate

Să roadă rădăcini.

miercuri, 11 decembrie 2013

Dimineaţă cu amânări (lui Tudor Cătineanu)

Dimineaţă cu amânări
(lui Tudor Cătineanu)

Nu se mai aude cocoşul
Dând de veste lui Petru
Că şi-a pierdut memoria:
Agerimea,
Ura împotriva ocupantului,
Dispreţul faţă de farisei.

Undeva, nu prea departe,
Iuda nu va mai apuca zorile,
A confundat demnitatea cu mândria
Şi şi-a prins gâtul într-un laţ prea strâmt,
Cum păţesc câinii care urăscă stăpânul.

De când nu mai dorm noaptea
Cu nasul în evbanghelii,
Cocoşul îmi aminteşte
Că am trădat de trei ori
Şi mai am dreptul
La o singură tragere.

Dacă ratez,
Mă voi despărţi şi de mine.


Dialog cu final optimist


Îmi întrebam inima
Ce mai face, iar ea
A început să se mire
De parcă o problemă
De viaţă şi de moarte
I-aş fi scris pe tabla viitorului.

Brusc,
Mi-a îngheţat zâmbetul
Şi privirile au alunecat spre cer.

Un cârd de porumbei
Plana deasupra casei,
Soarele lumina ca o idée.

Nu mă despart
De inima asta, mi-am zis,
Îmi e mai credincioasă decât umbra.


Şi bate în ritmul Universului.

marți, 10 decembrie 2013

Letopiseţ


Şi s-a dus un netrebnic,
Numit Frige Vacă,
La urechea lui Vodă Constantin Cantemir
(Un bătrân analfabet
Şi influenţabil ca o frunză uscată)
Şi i-a bâlbâit că unii fac şi dreg
Şi se uită cam strâmb la stăpân
Şi nu prea dau bani mulţi
Pe proşti,
Iar Vodă atât a aşteptat
(că toţi urăsc înţelepţii)
Şi a zis să-i dea câteva scatoalfe după ceapă
Lui boier Velicico,
Să mai tacă din gură.
Şi i-a dat.

Dacă l-ai bătut, a zis vodă,
Grăbeşte de-l ucide,
Să nu se răzbune.
(Şi l-au ucis).
Şi cu frate-său, Miron,
Să faci la fel,
Că e şi mai isteţ
Decât mortul acesta,
Taie-l şi pe el,
Dar tot în grabă.

Şi de atunci tot continuă tiranii
Să căsăpească
La cronicari.


luni, 9 decembrie 2013

Vultur pleşuv



Cum reuşesc pescăruşii,
Să prindă-ntr-o singură clipă
Şi marea şi ţărmul şi cerul
Căutând răspunsul sub aripă.

Aceasta şi multe îmi trecură
Prin minte, cu paşii-n nisip,
Dar văzduhul devenise furtună
Şi eu zăream doar un chip.

Erai şi nu erai în peisaj,
Marea mă dusese pe ţărmul eladic
Unde a plâns prima oară Ulise
Crezând că lipsise de-acasă un pic.

Căci e un strop o lungă chemare
Din multele ce stau ascunse în piept
(Nu mă certa, nu am explicaţii,
Corăbier fiind, nu pot să mă-ndrept).

Doar Steaua Polară mă ştie pe nume,
Când eu am uitat al cui sînt,
Vultur bătrân învăţat cu înaltul
Abia reuşesc  să nu zbor când e vânt.



Amintiri rozalii


Vântul nu ne-a mutat casa
Şi nici cutremurul nu a spart-o vredată,
Corbii veneau seară seară de seară
Şi-şi făceau veacul pe nucul uscat.

Uneori l-a trăznit
Fulgerul care despică noapte,
Dar şi fără vârf
Îşi ducea cu demnitae spre cer
Bătrâneţea.

Tata nu a mai apucat
Să-l vadă mobilă,
Între timp mesele se făceau din rumeguş,
Scaunele din beţe,
Iar fecioarele se măritau
Gata mămici.

Cred că unul dintre corbi –
Cel puţin unul –
Mă ştia pe nume
Şi asistase la naşterea mea,
Altfel n-ar fi avut rost
Să-mi povestească seara
Pe unde-l purtaseră aripile de vânt.

Tata nu mă credea,
Zicea că glumesc,
Dar mama mă ruga să-i refac şi ei filmul

Cu plimbările mele prin cer.

duminică, 8 decembrie 2013

Ura! Ştiu cum se moare


Ştiu cum nu te loveşti
De pragul de sus
Şi rămâi cu fruntea întreagă.

Faci casa cu ferestre şi uşi înalte,
Ca să-ţi păstrezi coloana vertebrală,
Să vezi cerul şi curtea
Şi să-ţi aminteşti dimineaţa
Că eşti muritor.

Dacă ai casa de la părinţi
Şi respecţi tradiţia,
Observi cum dau proştii
De tavan ca ţapul de stejar
Şi tragi învăţăminte.

Ştiu cum se scapă de moarte.
Dormi numai când ţi-e somn,
Nu laşi fierea să ţi se verse în sânge,
Nu-ţi pasă de averea vecinului
Şi nu te uiţi după copila lui.

Dimineaţa spui dă-mi, Doamne,
Iar seara o închei cu
Mulţumesc, Doamne.

Când nu mai ai nici-un vis
Eşti mort de mult,
Iar tu nu ştii.
Cei de lângă tine nu-ţi spun că eşti mort –
Ei sunt morţi dinainte,
Dar nici lor nu le-a spus nimeni.


Şi oricum erau surzi.

Calcule greşite


Se gândise la ei
De când îi  purtase în pântece
Şi le găsise nume de soi -
Ioan şi Iacob -
Sperând clipă de clipă
Să nu semene cu tatăl lor
Certăreţ ca un gâsac
Şi iute la mânie ca un fulger,
De-l poreclise lumea Tunetul.

Ei nu-i spusese îngerul în vis
Ce viaţă vor duce
Şi au fost cuminţi până s-au înhăitat
Cu un galilean bun de gură.


Dar era meşter rău la cuvinte,
Că nu-i mai aduceau copiii nici-un bănuţ acasă,
Îşi pierdeau timpul prin sinagogi şi târguri.

Dar când era gata-gata să ajungă nazariteanul pe tron
Tunetoaica a vrut să lămurească lucrurile din timp:
Un fecior al ei să stea de-a stânga
Şi altul de-a drepta Regelui,
Şi atunci să vadă lumea ce a crescut ea la sân.

Nu ştii ce ceri, i-a răspuns
Viitorul crucificat,
Nu ai habar de ce vrei.



sâmbătă, 7 decembrie 2013

Declaraţia lui Petru

                        

Aş fi plecat, domnule,
Unde-aş vedea cu ochii,
Că am sânge de haimana în mine
Şi-mi şi place să văd
Ce n-au văzut alţii,
Să merg pe mare,
Să zbor
Şi să privesc cum nasc furnicile
Cetăţi subterane.

La păgâni
Aş râde de zeii lor urâţi,
Mâncăcioşi,
Beutori
Şi uituci,
Meşteriţi din lut sau din piatră
Şi vopsiţi cum se boiesc târfele
La margine de Jerusalem.

Văd că pleacă toţi
După ce-şi umplu burta cu peşte
Şi mai ascund şi prin sân
Pâine cât să umple un sac,
Dar eu, Domnule,
Unde să mă duc.

Unde mai îmi găsesc loc
După ce te-am văzut.

Ce-ar putea auzi
Bătrânele mele urechi,
După ce am văzut
Cum te ascultă marea.