„Avem în faţă
documentul liric al încheierii dramei cunoaşterii. Scuturîndu-şi cătuşele,
conştiinţa se înalţă, liberă, tot mai sus, în lumina fără hotar a azururilor. Cântare
omului, confirmarea artistică a acestei elevaţii sublime, e un poem în care
sentimentul totalei dezlănţuiri spirituale dobîndeşte, în cuprinsul literaturii
romîne, expresia celui mai plin, mai răscolitor lirism filozofic.
Vorbind în simboluri,
am putea socoti Cântare omului un poem confruntării dintre om şi
providenţă, al supunerii de către om a forţei divine. În poem, « a toate
făcătorul » a devenit sinonimul forţei oarbe, al necunoscutului, al inerţiei
stihiilor în perpetuă desfăşurare inconştientă. Idilicei imagini biblico, care
îi înfăţişează pe cei dintîl oameni aşezaţi de Tatăl în feerica grădină a raiului, neavînd de
întreprins altceva nimic decît să întindă mâna, spre a culege din pomi roadele
dulci, poetul îi opune, în Cântarea omului, realitatea crîncenă a deslipirii « cu chin şi suferinţă » a
omului de « pulberea fierbinte » şi «cremenea tocită », a ridicării lui la o
condiţie superioară.
Nu un tată ceresc bun, îndurător, l-a dăruit omului,
paradisul ; el, omul, şi-l cucereştze, cu sînge, printr-o luptă dîrză, de
milenii, cu «cel ce făcuse lumea », cu tot soiul de
puteri ostile.”
D. Mici, N.Manolescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu