Istoria vieții private

„Soţul şi soţia ţin în mînă simbolurile cele mai puţin contestabile, cele mai personale ale superiorităţii lor sociale: nu cele — pungă cu bani sau spadă — ale bogăţiei şi puterii, ci o carte, tăbliţe de scris şi un stil.     

Idealul acesta de cultură este firesc: în mod vădit, cartea şi stilul sînt pentru ei obiecte obişnuite cu care nu se fălesc. Amănunt destul de rar în arta antică, ostilă gesturilor familiare, bărbatul îşi propteşte, într-o atitudine de aşteptare, bărbia pe partea superioară a cărţii (în formă de sul), iar femeia îşi duce, gînditoare, stilul la buze, e în căutarea unui vers, căci poezia era şi o artă a doamnelor. Lui Michelangelo îi vor plăcea gesturile "autistice" (Moise al său îşi mîngîie barba cu un gest distrat) care la el dezvăluie umbra unei îndoieli sau unui vis. 

Aici, însă, nu visează nimeni: aceşti oameni meditează şi sînt siguri pe ei, căci gestul autistic dovedeşte o legătură intimă cu cultura; ei nu sînt nişte privilegiaţi; ţin în mînă cărţi pentru că le plac cărţile. Subtilitatea şi firescul acestor frumoase minciuni constituie măreţia lumii greco-romane pe care o vom vizita. Burghezi sau aristocraţi? Persoane elegante. Dacă prietenia şi doliul se pot prevala de unele drepturi, să-mi fie  îngăduit să dedic paginile ce urmează memoriei lui Michel Foucault. El era atît de puternic, încît — lîngă el — resimţeam aceeaşi plăcere ca în preajma unui munte. Pierderea unei surse de energie.”[1]

---

[1] PAUL VEYNE, Istoria vieții private